marți, 10 septembrie 2013

Finantarea tranzactiilor internationale

 


FINANTAREA TRANZACTIILOR INTERNATIONALE



            Finantarea reprezinta totalitatea mecanismelor, tehnicilor si a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele banesti necesare pentru realizarea unor activitati economico-sociale,in particular, a afacerilor.Cand in acest proces este implicat elementul de extraneitate, vorbim de finantare internationala.
            In general, finantarea afacerilor unei firme se poate realiza din doua mari categorii de surse: cele proprii, respectiv cele constituite pentru sau rezultate din activitatea economica a acesteia si cele atrase, respectiv imprumuturile contractate pentru realizarea sau dezvoltarea afacerii; in acest ultim caz, finantarea este intemeiata pe o relatie de creditare.
            Principiile generale care ghideaza decizia de finantare sunt aceleasi pentru mediul international, ca si pentru mediul intern. Totusi, finantarea internationala se distinge printr-o serie de elemente care-i maresc gradul de complexitate.
            Finantarea tranzactiilor internationale implica utilizarea a doua sau mai multe monede nationale. Ca atare, un factor critic in decizia de finantare internationala este cursul de schimb, respectiv nivelul si variatiile pretului monedei nationale in alte monede.de aici, rezulta necesitatea luarii in considerare a riscului valutar si, implicit, a utilizarii diferitelor clauze si metode de acoperire a cursului.
            Tehnicile de finantare internationala sunt adaptate diferitelor forme de realizare a tranzactiilor internationale. In acest sens putem vorbi de finantarea exportului, a importului, a proiectelor de cooperare internationala, a investitiilor internationale, a filialelor in strainatate.
            Finantarea tranzactiilor internationale cuprinde un ansamblu de modalitati pentru asigurarea mijloacelor de plata necesare efectuarii operatiunilor comerciale, investitiilor internationale, actiunilor de cooperare economica internationala.Ea se poate realiza din surse interne sau din surse externe. La randul ei, finantarea externa poate sa aiba la baza surse publice sau surse private.
            Din punct de vedere al duratei finantarii, exista finantare pe termen scurt( 12-18 luni), pe termen mediu( 5-7 ani) si pe termen lung( peste 7 ani).In principiu, in cazul operatiunilor de export si import preveleaza tehnicile de finantare pe termen scurt-mediu, in timp ce pentru investitiile internationale si actiunile de cooperare industriala sunt specifice finantarile pe termen mediu-lung.

            1.Tehnici de finantare pe termen scurt

            Finantarea pe termen scurt are drept scop asigurarea unor mijloace de plta pentru producatorul la export sau exportatorul care a vandut marfuri pe credit urmand sa recupereze de la importator contravaloarea exportului intr-o perioada de pana la un an/un an si jumatate.
            Creditele pe termen scutr pot avea un caracter de prefinantare a operatiunilor, fiind legate de activitatea de productie-export a clientului bancii. Alte credite sunt legate strict de o operatiune de export si pot fi acordate producatorilor exportatori sau firmelor comerciale de export si import.

1.1.Creditele de prefinantare
Finantarea curenta a activitatii de productie pentru export se poate realiza, ca orice afacere, din fondurile proprii ale firmei producatoare( autofinantare) sau prin apelarea la avansuri bancare( avansurile si creditele in cont curent).
Creditele de prefinantare specializate se particularizeaza prin aceea ca acordarea lor este legata de fabricarea si pregatirea pentru export a unui produs strict determinat. Astfel de credite se acorda pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricatie. Sunt cazuri in care creditele de prefinantare specializate se acorda si unor producatori-exportatori cu flux continuu si ridicat de exporturi. Deseori, acordarea creditului este conditionata de marimea exportului, astfel incat, producatorii-exportatori nu pot beneficia de aceste credite decat daca valoarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de banci.
Rolul creditelor de prefinantare specializate este de a acoperi necesarul de lichiditati la producator atunci cand avansul primit de la cumparator la semnarea contractului nu este acoperitor sau cand apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricatiei.Marimea creditului este stabilita pe baza unui plan lunar de finantare, in care se trec  toate avansurile primite de exportator la semnarea contractului si in timpul perioadei de fabricatie, ca si cheltuielile de productie ale produsului la export.Creditul de prefinantare poate sa ajunga la 100% din descoperitul lunar astfel determinat, iar durata acestuia corespunde cu cea a descoperitului.
Creditele de prospectare au ca scop facilitarea activitatii de descoperire a noi piete de desfacere de catre exportatori.
In Franta aceste credite sunt asigurate de un organism specializat-COFACE. Exportatorul care subscrie un contract de asigurare pentru prospectare la COFACE poate beneficia de un credit pentru finantarea cheltuielilor angajate in cadrul campaniei de prospectare in strainatate. Creditul poate acoperi valoarea integrala a bugetului de prospectare, iar durata acestuia este pana la un an.

1.2.Creditele de export

Avansul pe documente de marfuri. In unele tari, bancile acorda exportatorilor credite pe baza unor documente care atesta existenta marfurilor pregatite pentru export.Valoarea creditului este proportionala cu marfurile astfel gajate, dar nu depaseste 80% din valoarea lor. De regula, astfel de credite se acorda exportatorilor ce livreaza cantitati mari. O forma particulara a acestui tip de credit este creditul pe baza de warant.Firma exportatoare, pe baza gajului de marfuri da bancii un inscris,(warant)- care reprezinta un titlu de proprietate asupra marfurilor si este negociabil; ca atare, bancile comerciale pot sconta titlul la banca centrala.
Avansul in valuta este , in egala masura, o tehnica de finantare pe termen scurt si o metoda de protectie impotriva riscului valutar. In esenta, este vorba de acordarea de catre o banca  a unui imprumut in valuta firmei exportatoare in baza creantei acesteia fata de clientul sau din strainatate, creanta nevalorificata in moneda nationala.
In Franta, unde este larg practicata, operatiunea de finantare se desfasoara in trei faze. Mai intai, exportatorul imprumuta de la banca sa o suma in valuta corespunzand creantei pe care o are asupra partenerului.Termenul imprumutului corespunde cu scadenta creantei. Suma este acordata de banca pe baza prezentarii de catre exportator a documentelor justificative privind expeditia si vamuirea marfii.
Apoi, odata finantarea aprobata, banca poate credita contul valutar al exportatorului sau poate vinde” la vedere ”valuta, oferind clientului sau suma in moneda nationala, ceea ce ii permite acestuia sa-si asigure necesarul de lichiditati. Rambursarea imprumutului se face la un pret care cuprinde doua elemente:rata dobanzii pe piata de refinantare( piata eurovalutelor ) si marja bancii creditoare.
Avansul bancar prin cesiunea de creante. In unele tari, bancile acorda facilitati sub forma de avans exportatorilor pentru reintregirea fondurilor avansate de acestia in livrari de marfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creantelor detinute asupra importatorilor straini.
Cesionarea se efectueaza printr-un document financiar de cesionare. In baza acestuia pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt pana la incasarea creantelor de la importatori.avansul acordat nu depaseste, de regula, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune din partea bancii o analiza de fond a solvabilitatii exportatorului.
Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici in finantarea pe termen scurt a exporturilor. De regula, vanzarea pe credit este insotita de emiterea unui titlu de credit-cambie, bilet la ordin- prin care importatorul este  obligat sa plateasca, la scadenta, contravaloarea marfurilor.
Scontarea reprezinta o forma de mobilizare a creditelor pe termen scurt si consta in vanzarea unui titlu de credit unei banci inainte de scadenta.
Scopul scontarii este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin  sa transforme creanta pe care o are asupra unui tert intr-o suma lichida, fara sa mai astepte scadenta.
Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen scurt si se finanteaza prin scontare.
Creditul de scont care se acorda de catre banca are deci o valoare calculata plecand de la valoarea cambiei din care se scade taxa scontului; totodata, se percepe si un comision pentru acoperirea riscurilor bancii in astfel de operatiuni.
In acest mod, o vanzare pe credit este transformata intr-o vanzare cu plta la livrare. Cunoscand aceasta posibilitate, deseori exportatorii include in pretul de ofertare o marja suplimentara care sa le acopere costul scontarii. La scadenta banca incaseaza contravaloarea cambiei de la importator.
Relatia de scontare poate sa apara si intre importator si banca exportatorului. Prin scontarea cambiei direct de importator, acest asigura exportatorului plata marfurilor integral pana la livrare, el ramanand debitor fata de banca exportatorului pana la scadenta cambiei si, bineinteles, suporta costul scontarii.
De regula, creditul de scont acordat in favoarea importatorului presupune, initial, acceptarea de principiu a operatiunii de catre banca exportatorului.
Bancile comerciale se refinanteaza prin rescontarea cambiilor, respectiv transmiterea acestora catre banca centrala care, in schimbul unei taxe de rescont( taxa oficiala a scontului), plateste cambiile respective.
Creditul de accept constituie o alta modalitate frecvent utilizata in finantarea exporturilor pe termen scurt, asemanatoare in principiu cu tehnica creditelor de scont. Acest tip de credit poate fi acordat in favoarea exportatorului sau a importatorului.
Creditul de accept in favoarea exportatorului. In cazul in care partenerul de contract, din diferite considerente, nu accepta utilizarea titlurilor de credit, exportatorul are posibilitatea sa traga o cambie asupra bancii sale( denumita si cambie bleu, dupa culoarea ce le distinge de celelalte cambii). Banca comerciala accepta cambia( accept bancar) pentru o scadenta ce nu depaseste, de regula, 180 de zile. In functie de legislatia din diferite tari, creditul de accept poate fi obtinut, in principiu, in doua moduri:
- fie ca insasi banca acceptanta resconteaza titlul la banca centrala sau la institutia de finantare a exporturilor, si pe aceasta baza, acorda exportatorului creditul;
- fie ca exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, sconteaza cambia la o alta banca. In acest caz, banca exportatorului, desi nu finanteaza operatiunea, inlesneste, prin semnatura data pe cambie ca exportatorul, folosindu-se de standing-ul ei, sa realizeze finantarea la o alta banca.
            Acordarea acceptului de catre banci se face pe baza verificarii documentelor comerciale si financiare care atesta ca exportatorul, intr-un interval de timp dat( maxim 180 de zile ), urmeaza sa incaseze contravaloarea exporturilor. In cazul in care plata marfurilor are loc mai devreme, banca blocheaza sumele intr-un” cont de acoperire ” pana la scadenta cambiei.Costul creditului de accept include taxa scontului si un comision de acceptare.
            Creditul de accept acordat importatorului apare in situatia in care banca acceptanta, in conformitate cu conditiile stipulate in conventia de credit, accepta cambii trase asupra sa in favoarea importatorului si destinate sa achite exportatorul care este clientul ei. In acest caz, exportatorul este platit la vadere, iar importatorul ramane debitor fata de banca, suportand costul creditului de accept.

            2. Tehnici de finantare pe termen mediu si lung

            Finantarea pe termen mediu si lung este specifica exporturilor de mare valoare, exporturilor complexe, ca si unor forme de cooperare industriala. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare- creditul furnizor si creditul cumparator- sau prin tehnici moderne, cum sunt creditul consortial si cofinantarea.

            2.1.Creditul furnizor

            Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului( de unde denumirea sa ), atunci cand acesta consimte partenerului sau o amanare de plata pentru marfa livrata in strainatate. Practic, operatiunea presupune doua relatii distincte de creditare:
- un credit in marfa, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuarii platii la un anumit termen de livrare;
-         un credit in bani, acordat de banca exportatorului pentru finantarea operatiunii de export.
Bancile comerciale, la randul lor, au posibilitatea sa se refinanteze, sa-si intregeasca fondurile acordate sub forma de credit exportatorilor, de la banca centrala sau o institutie specializata in finantarea exporturilor din tara lor.
Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. In Franta, de exemlu, pentru a beneficia de creditul furnizor exportatorul trebuie sa aiba o creanta cu scadenta de peste 18 luni. Daca scadenta este de pana la 7 ani este un credit pe termen mediu; peste 7 ani este un credit pe termen lung.
Creditu furnizor ae la baza considerentul ca, desi valoarea marfii livrate este mare, resursele financiare ale exportatorului permit vanzarea ei pe credit, Creditul furnizor nu depaseste, de regula, 80-90% din valoarea marfii, diferenta fiind achitata de importator sub forma avansului sau platii la livrare.
Bancile comerciale conditioneaza acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o institutie de asigurare. Polita de asigurare emisa in favoarea furnizorului este cedata de acesta bancii care a finantat exportul. Astfel, polita de asigurare serveste rept garantie bancii pentru creditul acordat exportatorului pe toata durata valabilitatii sale. Costul asigurarii, sub forma primei de asigurare platita de exportator, este intotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidentierea ei separata in contract, fie indirect prin includerea in pretul marfii.
Creditul furnizor presupune asadar trei documente: contractul comercial international       ( exportator- importator ), conventia de creditare( exportator-banca ) si polita de asigurare            ( exportator-institutia de asigurare).
            Deoarece furnizorul este cel ce avanseaza fonduri proprii sau mobilizeaza alte resurse, creditul furnizor este mai scump, de regula, decat creditul cumparator.Exportatorii include in pretul de ofertare si costul propriei finatari, precum si alte speze si comisioane bancare.
             
2.2.Creditul cumparator

Creditul cumparator este o finantare directa acordata importatorului de catre o banca din tara exportatorului pentru a-i permite cumparatorului sa plateasca imediat contravaloarea marfii. Creditele cumparator sunt acordate, de regula, de banci sau institutii spacialazate in finantarea exporturilor din tara exportatorului, in acest scop incheindu-se o conventie de credit intre importator( sau banca sa ) si banca exportatorului.
Daca in cazul creditului furnizor exportatorul trebuie sa se preocupe de incasarea creantelor sale de la o banca, in creditul cumparator exportatorul este exonerat complet de cerintele mobilizarii fondurilor, el fiind platit pe loc de catre importator.
Valoarea creditului se situeaza, de regula, intre 75-90% din valoarea marfii, diferenta fiind suportata sub forma de avans sau plata suportata sub forma de avans sau plta la livrare, de catre importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul este, practic, platit integral la livrarea marfii.
Bancile care acorda credite cumparator isi reintregesc fondurile de la banca centrala sau de la o institutie de finantare a exporturilor prin rescontare. In cazul finantarii unor exporturi de valori mari, bancile comercials procedeaza la mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni de obligatiuni, prin eurocredite sau credite consortiale.
Asigurarea creditelor se realizeaza de banca exportatorului la o institutie de asigurare din tara sa. Costul asigurarii este suportat, de regula, de importator( uneori si de exportator).
Deci si in cazul creditului cumparator apar trei documente: contractul comercial international( exportator-importator ); conventia de credit( importator-banca exportatorului ); polita de asigurare( banca exportatorului-institutia de asigurare ).
In cele doua cazuri, relatia de creditare prezinta o serie de elemente comune.
Costul creditului international reprezinta elementul determinant in mecanismul pietei creditului. El este constituit din dobanzi( percepute de creditor si care reprezinta ponderea principala ), prime de asigurare si diverse speze bancare.
Dobanda pe care debitorul o plateste creditorului se exprima ca procent la valoarea creditului acordat pe timp de un an. Marimea ei se stabileste in functie de nivelul dobanzii de refinantare a bancii centrale din tara creditorului( taxa scontului ), in cazul creditelor internationale, respectiv de nivelul-reper al pietei( de exemplu, LIBOR pe piata londoneza ), in cazul eurocreditelor.    
            Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de catre beneficiar comporta doua perioade: perioada de gratie, in care nu se restituie nimic, si perioada efectiva de rambursare.
            Aceasta din urma se poate calcula ca perioada medie de rambursare, in care se iau in considerare perioada de gratie, intervalul dintre prima si ultima rambursare si intervalul dintre doua rate de rambursare succesive, toate exprimate in ani sau luni.
            Cu cat perioada de gratie este mai mare, cu atat beneficiarul creditului etse mai avantajat, crescand perioada medie de rambursare.
            Un rol important in tehnica de creditare revine sistemului de asigurare si de garantare a creditelor de export. Asigurarea creditelor consta in asumarea de catre o institutie specializata a obligatiei de a rambursa furnizorului autohton creditul acordat de acesta beneficiarului srain, in cazul in care respectivul credit nu a fost rambursat din diverse cauze. Riscurile de natura comerciala si politica nu sunt acoperite integral de asigurare, furnizorul preluand astfel o parte din risc, numita franciza. Institutia care asigura creditul primeste o prima de asigurare din parte celui care a cerut asigurarea.
            Exportatorul sau banca finantatoare cer importatorului beneficiar de credite diverse garantii pentru eliminarea sau diminuarea riscului nerambursarii. Acestea pot imbraca forma scrisorilor de garantie, a avalizarii tratelor, a instituirii de ipoteci sau gajuri.

2.3.Alte tipuri de credite
            Creditul consortial reprezinta un imprumut acordat de un grup de banci, constituite intr-o grupare temporara, fara personalitate juridica, numita consortiu, unui beneficiar dintr-o tara terta.
            Consortiul este format dintr-o banca principala( engl. Lead manager ) si cateva banci participante din tari diferite, care se obliga sa asocieze un numar de banci terte la acordarea creditului. Aceasta forma de creditare a cunoscut o crestere deosebita in a doua jumatate a deceniului al optulea, prin lansarea de imprumuturi importante pe piata eurodevizelor in favoarea unor beneficiari terti, de regula a unor guvene sau agentii guvernamentale.
            In conditiile instabilitatii accentuate a pietei financiare s-au impus tehnici specifice de acordare a creditului, care vizeaza in special atenuarea riscului de rata a dobanzii. Astfel, a aparut creditul revolving, care permite mobilizarea unui imprumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reinnoibile. Tehnica cea mai frecventa este cea a creditelor cu rata flotanta a dobanzii( engl. roll-over ), care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobanda care este revizuita periodic, in general la 3 luni, pentru a se tine seama de rata dobanzii pe termen scurt.
            In acest caz, bancile participante la consortiu, care isi impart intre ele riscurile legate de finantare, stabilesc costul creditului ca o rata fixa( engl. spread ) peste LIBOR,astfel incat sa se asigure atat recuperarea costurilor si obtinerea profitului bancar, cat si acoperirea riscurilor estimate.
            Cofinantarea este o tehnica relativ recenta, legata de cererea crescanda pentru finantarea de noi proiecte economice de anvergura si de necesitatea asigurarii unei garantii superioare creditorilor. Ea reprezinta o forma de sprijin financiar realizata prin participarea Bancii Mondiale alaturi de organisme de credit public, institutii de creditare a exporturilor sau banci, la acordarea de imprumuturi tarilor membre.
            Initial, operatiunile de cofinantare cuprindeau doua imprumuturi separate care se derulau in paralel, unul in partea Bancii si celalalt de la banca comerciala.Ulterior, proiectele de cofinantare au inceput sa implice mai profund Banca prin participarea directa la imprumuturile bancilor comrciale, fie printr-o contributie financiara, fie garantand o parte din imprumut.
            In cazul cofinantarii poate fi realizata o finantare mixta, cand fondurile  sunt asigurate de parti pentru ansamblul proiectului economic sau o finantare paralela, cand Banca Mondiala si ceilalti creditori finanteaza diferite bunuri si servicii sau diferite parti ale proiectului.
            Avantajul cofinantarii este faptul ca, prin componenta” publica “( credite ale BIRD sau ale unor organisme publice pe termen foarte lung-peste 20 de ani-si cu o dobanda redusa ), sa asigure exportatorilor obtinerea unor finantari la un cost inferior celui al pietei. Ele sunt de obicei utilizate pentru favorizarea exporturilor dinspre tarile in curs de dezvoltare.

            3.Tehnici speciale de finantare
            3.1.Forfetarea

            Forfetarea exportului( engl. forfaiting ) pe credit consta in transmiterea creantelor provenite din operatiunile de comert exterior efectuate pe credit unei institutii financiare specializate care le plateste imediat, urmand sa se recupereze contravaloarea acestora, la scadenta, de la debitorul importator. Spre deosebire de scontare, aceasta tehnica nu da institutiei drept de recurs asupra vanzatorului creantei in cazul defectiunii de plata a debitorului.
            Specific forfetarii este si faptul ca se  aplica nu numai creantelor pe termen scurt, de pana la un an, ci si celor provenite din exporturile pe credit  cu scadenta mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite deci realizarea unor operatiuni de finantare pe termen mediu, stimuland pe aceasta cale exortul de instalatii, masini, utilaje si alte produse de valoare ridicata.          
            Costul forfetarii este mai ridicat decat cel al scontarii si consta intr-o rata fixa de dobanda, la care se adauga comisionul institutiei de finantare, stabilit diferentiat in functie de bonitatea debitorului, de masura in care cambia( creanta ) este sau nu avalizata, de riscul estimat al operatiunii, de modalitatea de plata.
            Forfetarea, ca si scontarea, permite recuperarea sumelor inainte de scadenta sau transformarea unei vanzari pe credit intr-o vanzare pentru exportator.
            Pentru a initia o operatiune de forfetare, exportatorii trebuie sa cunoasca elementele specifice fiecarei case de forfetare, cum sunt titlurile de creanta acceptate ca documente pentru forfetare( cambii, bilete la ordin, acreditive, alte documente comerciale ); instrumente de garantare solicitate de institutia de forfetare( avalizarea titlurilor de credit, scrisoarea de garantie bancara, acreditive irevocabile netransferabile ); alte documente suplimentare( declaratia exportatorului privind cesiunea, sau dupa caz, transferul drepturilor de incasare a creantelor ).
            Desi cele mai utilizate documente pentru forfetare sunt cambia si biletul la ordin, in ultimii ani s-a impus tot mai mult si acreditivul, in special acreditivul cu plata diferita in operatiunile de forfetare pe termen scurt – 180-360 de zile. Casele de forfetare accepta astfel de acreditive in urmatoarele conditii: sa nu poarte clauza” transferabil”; sa nu existe o cambie trasa asupra bancii emitente; banca emitenta sa fie de prim rang; acreditivul sa poarte mentiunea ca este supus Publicatiei nr.500.

            3.2.Factoringul

            Factoringul (engl. factoring) este operatiunea desfasurata pe baza contractului incheiat intre factor si aderent (exportatorul),prin care primul, in schimbul unui comision, preia in proprietatea sa creantele aderentului prin plata facturilor acestuia  (ce poarta semnatura cumparatorului) reprezentand dovada efectuarii tranzactiei care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit.
            Institutia specializata de factoring asigura, in principal, preluarea in proprietate a creantelor aderentului prin plata contravalorii facturilor; in functie de momentul in care se face aceasta plata, se distinge:
            - factoringul clasic (engl. old line factoring), cand factorul plateste facturile in momentul preluarii acestora ; practic, factorul acorda un credit aderentului pana in momentul scadentei creditului furnizor acordat de exportator importatorului, fapt pentru care retne o dobanda (taxa de scont);
            - factoringul la scadenta (eng. maturity factoring ), cand factorul plateste creantele adererntului in momentul exigibilitatii acestora, retinandu-si comisionul pentru intermedierea operatiunilor de decontare.
            De o mare importanta in finantarea exporturilor sunt serviciile de evaluare a riscurilor de insolvabilitate si a riscului valutar. Asigurarea impotriva riscului de insolvabilitate se realizeaza, implicit, prin subrogarea factorului in pozitia aderentului, astfel incat importatorul se vs elibera valabil prin efectuarea platii catre factor. Pentru riscul valutar se adauga, de regula, o marja la costul operatiunii.
            Costul acestor servicii este de 0,5-3% din valoarea facturii pentru administrarea registrului contabil si sprijin in gestiune, iar plata in avans a facturilor va presupune o dobanda care va fi cu 1,5-3% deasupra celei bancare.
            Utilizarea factorului prezinta o serie de avantaje: da posibilitatea utilizarii cambiei sau a acreditivului pentru efectuarea platii; inlatura neintelegerile ce pot interveni din cauza utilizarii unei limbi straine si pe cele generate de necunoasterea legilor si a uzantelor tarii importatorului.
            Factoringul clasic asigura aderentului disponibilitatile financiare in avans fata de scadenta creditelor acordate importatorilor, dandu-i posibilitatea de a da curs unor noi comenzi, si il pune la adapost de riscul insolvabilitatii debitorilor sai. In plus, ofera posibilitatea acordarii unor facilitati de plata, deci este pentru exportator un mijloc de promovare a exporturilor.
            3.3.Leasingul

            Leasingul s-a afirmat in ultimile decenii – indeosebi in S.U.A. si tarile Europei Occidentale – ca metoda de finantare pe termen mediu si lung si prin aceasta ca factor de promovare a vanzarilor, in particular a exporturilor. In esenta, leasingul este o forma de inchiriere realizata de societati financiare specializate (societati de leasing) a unor bunuri de echipament catre firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc sa recurga la credite bancare pentru cumpararea acestora de la producatori.
            Leasingul presupune, in principiu, doua contracte: unul de vanzare-cumparare, incheiat intre producator, ca vanzator, si societatea de leasing, care crediteaza operatiunea de leasing in calitate de cumparator si un contract de locatie incheiat intre societatea de leasing si un tert beneficiar.
            Operatiunea este initiata de firma care doreste inchirierea produsului si care se adreseaza in acest sens societatii de leasing cu o cerere de oferta. Societatea de leasing, in urma acceptarii cererii, procedeaza la stabilirea contractului cu producatorul bunului solicitat, in vederea achizitionarii acestuia; in acest proces este implicat direct si viitorul beneficiar. Urmeaza incheierea contractului de leasing si cumpararea bunului de catre societatea de leasing in vederea punerii lui la dispozitia beneficiarului.
            Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plati societatii de leasing costul, sub forma de rate esalonate pe perioada de valabilitate a contractului. De regula, la sfarsitul perioadei de inchiriere, beneficiarul are o tripla optiune: sa prelungeasca contractul; sa-l abandoneze; sa cumpere bunul la valoarea reziduala.
            In tranzactiile internationale se cunosc mai multe forme ale leasing-ului:
a)      Astfel, daca se ia in considerare pozitia furnizorului in contractul de leasing, se disting urmatoarele forme:
- leasing direct, realizat prin incheierea contractului intre producatorul exportator si utilizatorul bunului care face obiectul operatiunii, finantarea fiind facuta de catre furnizor;
- leasing indirect, ce presupune existenta societatilor specializate de leasing, care preiau functia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum si asumarea riscuriloi ce decurg din aceste operatiuni.
b)      In functie de continutul ratei de leasing raportata la pretul de export, in practica s-au individualizat operatiunile de leasing financiar (engl. financial leasing) si cele de leasing functional (engl. operating leasing).                                                                                         
             Leasingul financiar presupune ca in perioada de inchiriere de baza (prima inchiriere) sa se realizeze intregul pret de vinzare al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum si un beneficiu. Corespunzator unor practici utilizate pe plan international, contractul de leasing financiar se incheie pentru perioada de baza, care, de regula, este mai scurta decat durata de folosinta a obiectului de inchiriat si nu poate fi reziliat de nici una din parti.
            Leasingul functional presupune ca, in perioada de baza, sa se realizeze doar o parte din pretul de vanzare al obiectului contractului. In acest tip de leasing, accentul cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistand, de regula, o relatie directa intre pretul la care a fost achizitionat echipamentul de catre societatea de leasing si chiria perceputa. Societatea de leasing isi asuma, de obicei, riscurile uzurii morale si raspunde de furnizarea pieselor de schimb, de efectuarea reparatiilor, de asigurarea echipamentelor si de plata diverselor taxe si impozite.
c)      In functie de continutul ratelor de leasing, se pot distinge:
- leasing brut, care cuprinde in ratele sale, pe langa pretul de vanzare al marfii (in totalitate sau in partial), si cheltuielile de intretinere, service si reparatii.
- leasing  net, in care ratele contin numai pretul de vanzare al obiectului de inchiriat.
d)      Exista unele forme speciale de leasing, caracterizate prin particularitati ale tehnicii de realizare. In aceasta categorie intra operatiunile: lease-back, time-sharing, leasing experimental, operatiuni hire, renting.
 Prin lease-back se intelege operatiunea prin care proprietarul, aflat in urgenta nevoie de fonduri banesti, isi vinde produsul unei societati de leasing si apoi il inchiriaza printr-un contract obisnui
            Time-shering s-a adoptat in practica din considerente de rentabilitate economica, cum ar fi, de exemplu, costul ridicat al unor utilaje (echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport)  si uzura morala extrem de rapida a acestora.
Leasingul experimental se foloseste in scopul promovarii vanzarilor.
Operatiunile hire si renting sunt operatiuni de leasing pe termen scurt si foarte scurt si cuprind inchirierile, cu ziua sau cu ora, in special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de onstructii: macarale, escavatoare, et                                                                                                            Dezvoltarea pe plan international a leasingului a fost impulsionata de avantajele pe care acesta le ofera partilor implicate in operatiune.
Astfel, pentru furnizor, leasingul este o metoda de promovare a vanzarilor, de largire a cercului de clienti si a ariei de defacere. Vanzatorul are, practic, la dispozitie o modalitate de transformare a unei livrari cash intr-una pe credit in mod direct sau prin serviciile societatii de leasing. Asa se explica faptul ca leasingul se practica in mod deosebit in domeniul exporturilor de bunuri de echipament, in general de bunuri durabile si de valoare ridicata.
Este de remarcat faptul ca leasingul indirect permite si transferul obligatiilor si al riscurilor legate de export de la exportator la noul proprietar, societatea de leasing.
Pentru finantarea operatiunii asigurata de societatea de leasing – leasingul este o alternativa la finantarea prin credit bancar, care prezinta un grad ridicat de siguranta: garantia oferita de dreptul de proprietate al societatii respective asupra bunului dat in folosinta beneficiarului.
.
                        4.Finantarea pe europiete
                        4.1.Eurocreditele

            Eurocreditele reprezinta o mobilizare de capitaluri pe termen mebiu, de regula purtand scadente intre 3 si 8 ani, prin apelare la piata eurodevizelor. Ele sunt acordate de un grup de banci constituite intr-un consortiu, sub conducerea unei banci coordonatoare (engl. lead manager). Aceasta din urma incheie contractul cu beneficiarul, organizeaza si coordoneaza consortiul si actioneaza ca mandatar al acestuia.
            In general, consortiul este international, dar banca lead manager este, de regula, din tara beneficiarului.
            In jurul lead managerului se constituie un grup de coordonare (engl. managing group), care reprezinta nucleul propriu-zis al consortiului, membrii lui asumandu-si obligatia de a asigura fiecare o anumita cota din valoarea totala a creditului solicitat; pentru aceasta ei primesc un comision de management, care se adauga la costul creditului.
            Eurocreditele poarta o dobanda bazata pe LIBOR (London Interbank Offered Rate), respectiv rata dobanzii la creditele pe termen scurt de pe piata interbancara londoneza.
            Spre deosebire de euroobligatiuni, care sunt negociate pe piata secundara, transferand riscul asupra noilor detinatori, eurocreditele devin active ale bancilor care au participat la acordarea imprumutului; deci, daca in cazul imprumutului euroobligatar exista numai obligatia plasarii titlurilor si posibilitatea de a le mentine, in cazul eurocreditelor bancile se obliga sa acorde efectiv o parte din imprumutul total.
            Mecanismul mobilizarii creditelor consta, in principal, in urmatoarele etape:
- stabilirea contactului intre beneficiarul creditului si banca care coordoneaza operatiunea, actionand ca mandatar al consortiului;
- organizarea de catre banca lead manager a consortiului bancar care va acorda imprumutul;
- constituirea grupului de coordonare a operatiunii si stabilirea cotelor de credit intre bancile consortiului. Pe aceasta baza se incheie contractul de credit;
- stabilirea conditiilor creditului, respectiv volumul creditului, costul acestuia, moneda in care se face creditarea, scadenta;
- atragerea de fonduri pe termen scurt de catre bancile ce constituie consortiul pentru acoperirea cotelor lor;
- finalizarea operetiunii prin remiterea efectiva a fondurilor catre beneficiar;
- cand volumul creditului a fost reslizat, se face publicitate intr-o serie de publicatii financiare, scopul constituindu-l informarea publicului cu privire la incheierea operatiunii de creditarepe baze consortiale si la volumul de capital mobilizat.
In ultima perioada o mare extindere au capatat eurocreditele cu rata a dobanzii flotanta (engl. floating rate), cunoscute sub denumirea de “roll-over credits”.

                        4.2.Euroobligatiunile

            Obligatiunile sunt titluri financiare (valori mobiliare) exprimand drepturile detinatorului lor asupra emitentului, in urma unui imprumut acordat celui din urma. Pe de alta parte, ele reprezinta o investitie care da dreptul detinatorului lor sa obtina un venit ce reprezinta o dobanda pentru imprumutul acordat emitentului. Acesta, acordandu-se prin detasarea unei parti din corpul obligatiunii, se numeste cupon.
            O caracteristica a obligatiunilor o constituie scadenta la care sunt rascumparate de catre emitent. Aceasta scadenta este, de regula, de 5 pana la 15 ani, deci emisiunea de obligatiuni este o forma de mobilizare a creditului pe termen lung.
            Pentru obligatiunea standard (engl. straight eurobnd) scadenta este fixa (o perioada prestabilita) si inscrisa pe obligatiune.
            Exista insa emisiuni de obligatiuni cu scadenta extensibila sau retractibila. In primul caz, scadenta poate fi prelungita, in timp ce in al doilea se asigura o scadenta finala lunga, dar obligatiunea poate fi rascumparata, la obtiunea detinatorului, dupa o perioada mult mai scurta.
            Ca si in cazul actiunilor, pentru obligatiuni exista posibilitatea negocierii lor pe piata secundara la o valoare de piata, care difera de cea nominala, pretul variind in functie de cererea si oferta pentru titlul respectiv.
            Emisiunea de euroobligatiuni se realizeaza in mai multe etape, si anume:
a)      Pregatirea emisiunii
Beneficiarul ia legatura cu o banca sau institutie financiara coordonatoare a imprumutului;aceasta va asigura organizarea lansarii obligatiunilor, scop in care se asociaza cu un grup de co-manageri (format din 10-15 banci puternice)formand grupul de coordonare sau garantare, care va asigura mobilizarea imprumutului prin emisiune, contra unui comision de
management.   
            Managementul grupului contracteaza o serie de banci si institutii financiare si constituie grupul de plasament garantat (engl. underwriting group). Acesta se angajeaza sa distribuie cea mai mare parte a imprumutului (de obicei minimum 75% din totalul emisiunii).
            O alta categorie de banci participante o constituie grupul de plasament al obligatiunilor (engl. selling group); participantii la acest grup isi asuma responsabilitatea de a gasi clientipentru obligatiunile invanzare. Acest grup se angajeaza fata de managing group si nu are nici o legatura cu beneficiarul.
            Drepturile si obligatiile ce decurg din momentul emisiunii obligatiunilor pana cand acestea ajung pe piata secundara sunt stabilite prin contract. In practica, exista doua modalitati de garantare a emisiunii, cea engleza (acum larg utilizata de bancile din Europa) si metoda americana. Diferenta dintre cele doua metode consta in faptul ca in timp ce in primul caz grupul de garantie actioneaza ca principal, cumparand obligatiunile de la emitent, in cazul unei emisiuni americane grupul de coordonare actioneaza ca agent, deci numai pe contul bancilor care subscriu emisiunea si care cumpara titlurile de la emitent.
b)                  Grupul coordonator va stabili programul emisiunii care va include conditiile acesteia:
- valoarea emisiunii, in functie de nevoia de credit a beneficiarului; cum intotdeauna fondul are o anumita destinatie, valoarea emisiunii va fi apreciata in functie de documentele de fundamentare a investitiei ce urmeaza a fi finantata prin emisiune;
- cuponul a carei marime depinde de :
·        conditiile pietei financiare (nivelul LIBOR are un rol de reper pe piata eurovalutelor, pe piata americana acest rol il are prime rate, respectiv rata oferita de bancile americane clientilor preferentiali);
·        credibilitatea emitentului; cu cat aceasta este mai mica, cu atat marja peste LIBOR este mai mare
·        rata inflatiei in momentul emisiunii si in perspectiva;
·        domeniul de activitate al firmei;
·        moneda in care este cerut imprumutul, prin cupon acoperindu-se si gradul de depreciere monetara;
·        pretul emisiunii, care depinde de valoarea nominala a acestora si de numarul lor.
Pentru pretul emisiunii se pot utiliza doua variante: prima o constituie emisiunea ad pari, deci la valoarea nominala, caz in care comisianele sunt incluse in marja care se adauga in calculul cuponului; a doua varianta consta in emisiunea sub pari pentru participantii la subscriere, acordindu-li-se astfel comisionul.
c)                  Dupa testarea pietei se va face lansarea emisiunii, etapa in care un rol important il are alocarea cotelor de catre grupul de coordonare; avand in vedere faptul ca exista riscul ca unii participanti sa cumpere titluri pentru a le revinde imediat pe piata secundara, ceea ce ar conduce la o crestere brusca a ofertei, rolul grupului este de a cumpara ce se ofera  in surplus pentru a mentine credibilitatea operatiunii.
La sfarsitul acestei etape, grupul de coordonare cunoaste exact dimensiunea cererii pentru titluri. Daca suma subscrisa este considerabil mai mare decat cea oferita, cauza ar putea fi dimensionarea gresita a cuponului.
O subetapa a lansari emisiei o constituiedeschiderea pietei secundare de catre grupul de coordonare. De exemplu, 99 ½ - 100 ¼ este un curs centrat pe valoarea nominala (100). Cursul mai mic este bid – la care cumpara obligatiunile cei care fac piata, iar pretul mai mare este ask, pretul la care se vinde.
Dupa deschidertea pietei pot aparea doua fenomene:
-         in cazul in care nu exista suficienta incredere in obligatiuni sau cererea pentru ele a fost mai degraba una speculativa, se poate sa apara o  oferta foarte mare la 99 ½  din partea celor care vor sa lichideze rapid obligatiunile. Daca nu exista cumparatori, grupul de coordonare trebuie sa le cumpere la pretul pe care l-a declarat, pentru a stabiliza cursul prin scoaterea de pe piata a surplusului de oferta, fapt pentru care grupul trbuie sa aiba o forta financiara importanta;
-         cand interesul pentru obligatiuni este foarte mare, datorita cuponului sau ca urmare a prestigiului firmei, cererea de obligatiuni va creste, imprimand o tendinta de crestere a pretului pe piata secundara.
Diferenta dintre pretul ask si cel bid este castigul celor care au cumparat pentru revanzare si el se mentine relativ constant.            

            5.Garantiile bancare

            Tranzactiile comerciale internationale se caracterizeaza prin intensitatea aparte a riscului contractual, care se manifesta in egala masura pentru exportator, cat si pentru importator. Ca atare pe de o parte, cumparatorul de marfuri si servicii este interesat sa se acopere impotriva riscului de neexecutare sau executare necorespunzatoare  a obligatiei pe care si-o asuma prin contract vanzatorul prin solicitarea unei garantii de prestatii din partea unei banci. Pe de alta parte, vanzatorul va solicita o garantie de securitate a platii, pentru acoperirea riscului de neefectuare a platii de catre cumparator, atunci cand modalitatea de plata utilizata nu ofera, ea insasi, o astfel acoperire.
            Scrisoarea de garantie bancara este un angajament scris asumat de o banca in favarea unei persoane, denumita beneficiar, de a plati acestuia o suma de bani, in cazul in care o alta persoana, denumita ordonator, in contul careia se emite garantia, nu a onorat o anumita obligatie asumata printr-un contract fata de beneficiarul garantiei. Obligatia garantata de banca se poate referi la livrarea de marfa, prestarea de servicii sau efectuarea de plati.
            Solicitarea unei garantii bancare presupune plata unui comision, care variaza de la tara la tara, de la banca la banca. Dintre toate formele asiguratorii, garantia bancara este cea mai sigura, dar si cea mai scumpa.
            Scrisoarea de garantie bancara consacra un angajament ferm al bancii emitente, independent de relatia contractuala dintre exportator si importator. In momentul in care constituie garantia, banca se angajaza sa efectueze plata la prima cerere, daca sunt indeplinite conditiile stipulate in garantie.
            Cautiunea este o forma de garantie cunoscuta in dreptul continental (Franta, Elvetia, etc.): pe baza de contract, un tert garant se angajaza fata de creditorul unei obligatii sa execute el insusi acea obligatie daca debitorul principal nu va fi in masura sa o faca. Cautiunea este un angajament auxiliar, care nu poate exista decat pe baza unei datorii principale si depinde de aceasta dupa principiul “accesorium sequitur principale”. Numai neexecutarea vreuneia din clauzele stipulate in contratul principal poate determina exercitarea cautiunii.
            Garantiile bancare pot fi emise in doua modalitati:
-         direct, cand se emit prin intermediul bancii  din tara exportatorului in favoarea cumparatorului strain;
-         indirect, cand banca din tara exportatorului instructeaza o banca straina sa stabileasca o garantie in favoarea cumparatorului.
In comertul international sunt practicate mai multe tipuri de garantii
.Garantia de participare la licitatii (engl.bid bond) este necesara in cazul participarii la licitatii. Ea asigura fermitatea ofertei si seriozitatea ofertantului;fiind, in acelasi timp, si o conditie a participarii sale la licitatie. Banca garanta se angajeazala plata unei sume in situatia in care ofertantul isi retrage oferta inainte de adjudecare sau, castigand licitatia, nu mai incheie contractul sau nu procura o garantie bancara  de buna executie, daca in caietul de sarcini a fost prevazut astfel si contractul a fost incheiat. Valoarea garantiei este de 1-5% din valoarea ofertei, iar termenul de valabilitate curge pana la semnarea contractului sau furnizarea unei garantii de buna executie.
Garantia de buna executie (engl. performance bond) asigura indeplinirea obligatiilor contractuale de catre furnizor. Ea are cateva variante:
·        Garantia de buna executare a contractului, caz in care banca garanteaza indeplinirea obligatiei exportatorului de a livra marfa in conformitate cu conditiile – calitate, cantitate, termen – stipulate in contract. Valoarea ei, stabilita ca pondere din valoarea marfii, este destinata sa acopere eventualele prejudicii ale importatorului. Poate sa contina o clauza de diminuare a garantiei pe masura efectuarii livrarilor.
·        Garantia de buna functionare se refera la exporturile complexe. Emisa inainte de inceperea derularii contractului, ea ramane valabila pana la expirarea perioadei de garantie tehnica. Valoarea ei este destinata sa acopere riscul provenit din neindeplinirea de catre furnizor a obligatiilor sale in perioada garantiei tehnice.
·        Garantia de buna executare si functionare imbina variantele de mai sus si se aplica la exporturile complexe, construirea de obiective prin cooperare etc. Valoarea garantiei este de regula de 10% din valoarea contractului, iar termenul de valabilitate, pentru intreaga suma, curge pana in momentul executarii complete a contractului.
Garantia de restituire a avansului ( engl. advance payment guarantee) acopera obligatia vanzatorului de a restitui, in caz de neexecutare a contractului, suma sau sumele platite in avns de catre cumparator. Ea poate sa prevada o reducere a valorii garantiei proportionala cu valoarea livrarilor efectuate deja. Garantia se stinge in momentul executarii obiectului contractului.
Garantia de efectuare a platii are ca obiect acoperirea obligatiei cumparatorului de a plati pretul contractual stabilit pentru marfurile sau serviciile primite.
Garantia poate avea ca obiect plata completa a unei livrari de marfuri sau a unei prestari de servicii. Beneficiarul invoca, in caz de neplata, garantia primita, declarand in scris ca a furnizat marfa, insa nu aprimit plata la scadenta.
O alta varianta consta in garantarea partiala a unui contract pe o durata de un an, cu livrari periodice ( lunare ) platibile prin prezentarea facturii. Garantia pentru neplata poate sa acopere intre 1 si 3 livrari lunare.
Exista, totodata, o gama larga de garantii speciale, care raspund naturii specifice a unor tranzactii comerciale internationale sau conditiilor in care acestea se deruleaza. Printre acestea se numara:
·        Garantia de realizare a obligatiei de contrapartida, care urmareste sa asigure prtenerul care face primul livrarile ca, daca celalalt partener nu livreaza marfa in compensatie, banca ii va plati marfa livrata;
·        Garantia de transfer valutar, prin care garantul asigura transferul fondurilor din tara debitorului in strainatate;
·        Garantii privind cartile de credit;
·        Garantii pentru o linie de credit acordata de o banca terta in favoarea unei firme etc.




[10] Ibidem, p. 171.

FILOSOFII GRECI ÎN CĂUTAREA ARCHE-ULUI

1. Contextul general:
- scârbiţi de o atare teogonie, care îi făcea pe zei chiar mai imorali ca oamenii, filosofii greci au încercat să canalizeze căutarea lor spre o altă realitate, considerată divină: arche-ul, ultima realitate existenţială de la care a pornit toată lumea empirică.
- filosofia este mai înainte de toate o istorie, o istorie a ideilor umane în căutarea adevărului şi a Divinului, însă ea nu este o simplă enunţare de fapte şi date istorice, ci este de asemenea analiza timpului în curgerea sa cu preocupările umane ale vremii.
- filosofia este, de asemenea, o disciplină, o ştiinţă care se înalţă peste relativitatea şi contingenţa întâmplărilor efemere.
- există, aşadar, o philosophia perenis, care se poate defini ca neistovita sete a omului de a căuta ultima ratio a existenţei sale.
- luată astfel, filozofia nu este adevărul ca atare, deoarece acesta este unul singur şi se află la Cel care a avut curajul de a afirma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” - Ioan 14,6, ci ea este „o cale spre adevăr”, mai precis căi spre adevăr.
- chiar dacă aceste căi uneori au căzut în falsitate, rupându-se de realitatea ultimă, trebuie apreciată căutarea filozofilor.
- dintre cei mai importanţi filosofi greci ai antichităţii care au căutat un alt tip de divinitate decât cel olimpian amintim:

1. thales din milet (624-546 î. hr.):
Acesta se trăgea dintr-o familie nobilă şi bogată, lucru ce I-a permis să călătorească mult, mai ales în Egipt, unde s-a iniţiat în misterele religioase egiptene şi în comentariile astrologice ale învăţaţilor din acea vreme. A fost vestit pentru cunoştinţele sale vaste fiind enumerat între cei şapte mari învăţaţi ai lumii. Ca om de ştiinţă el a precizat o eclipsă solară pe data de 2 mai 585 î Hr., după spusele lui Herodot, care s-ar fi produs în timpul unei lupte dintre mezi şi perşi. Ca urmare, el scrie o propoziţie lapidară: “filozofia grecilor începe cu data de 2 mai 585”. De asemenea, Platon precizează despre el, că privind la cer şi analizând stelele, ar fi căzut într-o groapă, iar cei de faţă ar fi râs de el pentru faptul că el ar pretinde că ar cunoaşte lucrurile cereşti, dar nu vede realitatea din faţa lui. Hegel explică aceasta spunând: “poporul râde de aşa ceva şi are avantajul că filozofii nu pot face la fel. Oamenii nu înţeleg că filozofii râd de ei, deoarece ei nu pot cădea în groapă, pentru faptul că sunt în ea odată pentru totdeauna”. De fapt, groapa despre care vorbea Thales este groapa ignoranţei, de unde şi puerilitatea cu care grecii îşi reprezentau divinităţile.
Multe din elementele ştiinţifice el le-a explicat prin raţiunea cercetătorului eliminând astfel supoziţiile mistice legate de producerea lor. De exemplu, Herodot povesteşte că el ar fi atribuit creşterea apelor Nilului vânturilor eoliene, care suflă împotriva cursului râului şi întoarce apele înapoi. (Istorii II, 20), deci respinge ideea de sanctificare şi deificare a Nilului, considerat un zeu care se  revarsă spre muritori pentru a le oferi hrana.
Aşa cum susţin Platon şi Aristotel, pe Thales nu-l preocupă lucrurile, ci esenţa lor. De aceea el susţine că esenţa lucrurilor este apa (υδορ). Aristotel susţine că probabil pe Thales l-ar fi determinat să afirme acest lucru faptul că orice hrană este umedă, caldul provine din umed şi că ceea ce este viu trăieşte din acesta[1]. Mai există un argument pentru ideea de apă, oferit de Aristotel: faptul că grecii au făcut din Okeanos şi din Thetis părinţii a tot ceea ce este născut; precum şi pentru faptul că grecii jură pe râul Styx, ori jurământul este o practică sacră şi nimeni nu-şi poate permite să-l ia în batjocură.
Aşadar, Thales presupune că totul se naşte din apă şi se reîntoarce în apă, deoarece: a) întocmai precum sămânţa a tot ce-i viu, ca principiu al vieţii, este umedă, tot astfel orice altceva îşi trage principiul din umiditate ; b) toate plantele îşi scot hrana şi prin ea fructul, din apă şi când le lipseşte apa se usucă (Plutarh).
A doua idee fundamentală a lui Thales este cea privind însufleţirea naturii: “totul este plin de zei” zice el. Cele două afirmaţii par a fi în contradicţie, deoarece pe de o  parte principiul existenţial este apa, un element material, pe de altă parte totul este plin de zei, el eliminând materia apei ca principiu al existenţei. Dar aici explicaţia este simplă: apa este mai degrabă un arche abstract decât unul pur material, pe de altă parte aşa cum observă Hegel, nu ideea de panteism sau naturism trebuie înţeleasă aici ci cea de lume ca sălaş al divinului.
Cu toate acestea eroarea lui Thales constă în primul rând în faptul că precizează ca principiu existenţial un element material, apa. În al doilea rând divinul este de sorginte politeistă, deoarece el nu atinge multitudinea de divinităţi ale Olimpului, ci doar oferă o realitate existenţială principială. Este totuşi de apreciat faptul că Thales rămâne un teist. După el totul este guvernat de forţele divine din cosmos. Dumnezeu este pentru Thales “inteligenţa lumii” (νους του κοσμου θεον). Acest dumnezeu, nous-ul, ar fi creat, după Thales, totul din apă.

3. anaximandru (611-547 î. hr.):
- este concetăţean cu Thales din Milet şi ucenic al acestuia, care însă încearcă să ofere o altă variantă creaţională a lumii şi a existenţei în general. A scris prima lucrare cunoscută cu caracter filozofic “ Περι φυσεως” (Despre natură), care însă s-a pierdut. El este primul care încearcă să schiţeze o hartă a lumii, în care să fie reprezentate continentele şi oceanele.
Lumea este desemnată pentru prima dată cu termenul de “kosmos”, iar despre pământ susţinea că ar fi o sferă care pluteşte în spaţiu. De asemenea el ar fi inventat un ceas solar.
În ceea ce priveşte filozofia deşi ucenic al lui Thales, totuşi nu împărtăşeşte ideea de apă ca arche al existenţei, ci consideră că acesta ar trebui să fie mult mai abstract şi mai nematerial pentru a fi conceput ca şi realitate primordială. De aceea el propune o altă denumire pentru realitatea primară a lumii şi anume απειρον sau nedeterminatul.
Ce este de fapt Nedeterminatul? Câteva elemente existenţiale sunt de folos pentru delimitarea acestei entităţi destul de greu de definit. Acesta ca principiu al întregii existenţa trebuia să fie deasupra materiei, pentru a putea fi cauza acesteia. De asemenea, el trebuia să nu poată fi cuprins cu simţurile deoarece numai astfel putea să elimine tangenţa cu materialitatea. Termenul de nedeterminat desemna pentru Anaximandru ceva “nemuritor”, “netrecător”, “neprodus” şi “veşnic tânăr”. Apeiron-ul este înaintea oricărei materii senzoriale, neavând vreo calitate pe care să o întâlnim în dimensiunile lumii senzoriale. De asemenea, el nu are vârstă, este mereu acelaşi şi poate fi desemnat ca o materie pură, subtilă, care însă rămâne în sfera materială cu tendinţe spre abstractizare. Din această materie subtilă s-a născut apoi lumea. Dar şi problema apeironului nu rezolvă tema teogoniei, ceea ce ne face să credem că nici Anaximandru nu a eliminat politeismul hesiodian, ci cel mult nu l-a luat niciodată serios în gândirea lui.

4. anaximene (582-528 î. hr.):
- este al treilea milezian, contemporan şi prieten cu Anaximandru. Anaximene nu ridică speculaţia filozofală a lui arche spre o abstractizare mai mare, ci dimpotrivă o coboară spre material şi identifică arche-ul cu AERUL. Baza acestei supoziţii este faptul că aerul este cea mai subtilă materie din cele existente, din care după părerea grecilor antici s-ar fi creat şi sufletul. Acesta după despărţirea de trup s-ar duce într-o lume subterană. Aerul umple lumea dar nu poate fi cuprins în totalitate –credea Anaximene. Aerul este aşadar απειρος αρχη.
Cosmogonia este explicată de Anaximene într-un mod foarte original. El a observat că prin încălzire corpurile se dilată iar prin răcire ele se contractă. Cu alte cuvinte subţirea şi îngroşarea au la bază subţierea sau îngroşarea aerului. Prin aceşti doi agenţi s-ar fi creat lucrurile, deoarece subţierea aerului ar fi dat naştere la foc, iar îngroşarea aerului la apă, pământ sau lucruri.

5. pitagora din samos (582-500 î. hr.):
- depăşeşte problema materiei originare şi pune problema formei. Despre el se crede că s-a născut în insula Samos din ţinului ionian, însă despre viaţa acestui mare filozof nu se cunoaşte mare lucru. Ştim doar că era fiul lui Mnesarchos, care aparţinea unei familii înstărite din această insulă şi la care Zalmoxes ar fi slujit ca sclav, după cum susţine Hegel[2]. Insula Samos era pe atunci condusă de Polykrates, prin care insula a ajuns la bunăstare (flota ei număra pe atunci circa 100 de corăbii). Se pare că posibilitatea lui Pitagora de a călători l-a pus pe acesta în contact cu preoţii egipteni de la care printre multe alte lucruri ar fi învăţat şi ideea că trebuie să realizeze un tip de comunitate filozofico-morală, un fel de şcoală tip castă.
Silit de tiranul Polykrates, care conducea insula, Pitagora se refugiază în colonia ioniană Croton din sudul Italiei, unde înfiinţează un fel de confrerie filozofico-religioasă cu  caracter ezoteric, în care el era considerat de natură divină. Acest ordin a avut mulţi adepţi, chiar dintre oraşele învecinate ale lui Croton. Acest ordin a durat până la mijlocul secolului al V-lea, când un anume Cylon, conducătorul insulei a început o prigoană cruntă împotriva pitagoreicilor, fiind ucişi mulţi dintre adepţii şcolii. Cei care au scăpat cu fuga în Grecia au răspândit ideile lui Pitagora, sub numele de neo-pitagoreism.
Pitagora s-a numit pe sine pentru prima dată φιλοσοφος - iubitor de înţelepciune, în loc de “învăţat” (σοφος), ), demonstrând prin aceasta că este doar un aspirant spre această mare cinste pe care o are cineva. Sunt multe miracole care au fost puse pe seama lui Pitagora, care de fapt sunt rodul unor fabulaţii care au mistificat viaţa acestuia. Cu toate acestea trebuie remarcată ideea învierii din morţi, pe care Pitagora se pare că a transmis-o şi lui Zalmoxe şi de la acesta la toţi dacii.
Asociaţia organizată de el are caracter monahal. Cine voia să intre în asociaţie era examinat în privinţa culturii sale  şi, prin exerciţii, în privinţa supunerii sale. Membrii erau supuşi unei educaţii speciale. Ei erau împărţiţi în două categorii: cei exoterici şi cei ezoterici. Ezotericii erau cei iniţiaţi în misterele filozofiei pitagoreice. Membrii exoterici făceau un noviciat de 5 ani, după care erau iniţiaţi în tainele filozofiei. Fiecare membru trebuia să cedeze averea sa ordinului, pe care o putea primi înapoi dacă se retrăgea din asociaţie. În timpul noviciatului virtutea cea mai des practicată era tăcerea şi examinarea eului (în fiecare dimineaţă se făcea un examen de conştiinţă, prin care se eliminau păcatele comise cu o zi înainte.
Deoarece nu ni s-a păstrat nici o lucrare a lui Pitagora s-au putut reconstitui doar în parte ideile lui. Astfel se cunosc două dintre ideile lui şi anume: 1) sufletul este de origine divină şi de aceea el este nemuritor. După moarte el peregrinează prin corpurile animalelor, pentru ca apoi să se poată reîntoarce în trupul omenesc. Pentru aceasta el recomanda cumpătarea şi abstinenţa de la anumite mâncăruri, considerate ca fiind necurate. De asemenea, el cerea respectarea unei anumit regim de viaţă, care avea în vedere sănătatea fizică.
Pitagora este descoperitorul ideii de “ştiinţă”, cultivând ştiinţa pură, fiind un om erudit în materie de matematici, fizică sau astronomie. Hegel spune despre Pitagora că a fost primul dascăl din Grecia sau primul care a adus în Elada învăţarea ştiinţelor. Atât Thales cât şi ceilalţi filozofi ionieni învăţau ideile lor doar în mediul prietenilor  lor dar nu într-o şcoală propriu-zisă. Pitagora este “primul dascăl public”[3].
O altă preocupare a lui Pitagora a fost muzica: el a stabilit o relaţie între armonie şi număr, demonstrând că sunetele se reiau în sonoritate din şapte în şapte trepte. Astfel gama formată din şapte trepte pare să îşi aibă originea în filozofia lui Pitagora. După acesta, numărul şi măsura sunt elementele care guvernează lumea. Deci observăm că muzica are la Pitagora conotaţii mistice şi deci teognostice, deoarece omul prin muzică poate intra în comuniune cu Divinul. De aceea, muzica era preocuparea zilnică a membrilor asociaţiei lui Pitagora.
De asemenea, se ştie că nu mâncau carne, practică, ce se lega probabil de credinţa lor în nemurire şi în metempsihoză. O altă ciudăţenie este cea legată de cultul pe care îl acordau fasolei: ei nu consumau din respect fasole, ba chiar se crede că s-ar fi lăsat ucişi decât să calce în picioare un lan de fasole.
Pitagora merge atât de departe încât afirmă că esenţa tuturor lucrurilor o constituie raporturile matematice şi că numărul ar fi principiul originar al tuturor lucrurilor. Totul îşi are originea în număr şi constă în raporturi numerice. Atunci când Pitagora afirmă că numărul este esenţa unui lucru el are în vedere forma spaţială geometrică a acestuia. Astfel punctul este identic cu numărul1, linia este redată prin cifra 2, suprafaţa prin 3 iar restul lucrurilor prin cifra 4. Focul este reprezentat prin tetraedru, apa prin icosaedru, aerul prin octaedru, pământul prin cub iar eterul prin dodecaedru.
Credinţa că în calităţile numerice trebuie căutată esenţa lucrurilor, prezintă şi ideea că prin forma lucrurilor este dat şi scopul lor. De aceea, pentru pitagorei acele lucruri sunt mai desăvârşite în care forma se păstrează cel mai bine. Pentru aceasta universul este preaslăvit de pitagorei pentru că frumosul (kosmos) este reţinut aici armonios şi permanent.
În ceea ce priveşte pământul, acesta se află în centrul universului, fiind înconjurat de zece sfere pe care se află corpurile cereşti (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, precum şi cele cinci planete: soarele, luna, pământul şi contrapământul. Toate aceste stele se învârt în jurul focului central din care se nasc toate. Pământul este, după Pitagora, rotund şi este o planetă între planete.
Scopul suprem al moralei lui P. este virtutea, care ar fi armonia raţionalului cu neraţionalul. Mijlocul prin care se poate realiza această virtute este cultura prin muzica.
Cel mai important ucenic al lui Pitagora a fost Alcmaion din Croton, care susţine pentru prima dată că sufletul omului se află situat în creier şi nu în inimă, aşa cum credeau grecii.
O altă idee a pitagoreilor este deosebirea dintre om şi animal pe baza faptului că omul are raţiune, pe când animalul are doar impuls.
Şcoala pitagoreică are valoare prin faptul că abstractizează arche-ul, utilizând termenul de număr pentru a-l reda. De asemenea, el realizează un tip de şcoală, care se remarcă prin stilul cvasi-monahal, în care se respectă o anumită asceză. În fine se cunoaşte importanţa acestei şcoli filozofice în cercetarea muzicală.
Ceea ce se poate spune ca şi concluzie este faptul că Pitagora se apropie de o moralitate exemplară, care cere abstinenţa şi deci postul ca mijloc de expiere a răului din om, însă în căutarea Divinului, el se pierde în prezentarea unei aritmologii cu caracter teogonic. Dumnezeu nu este pentru noi un număr, ci o realitate care intră în comuniune cu oamenii. De aceea, orice căutare sau sens al acestei teognosii este sortită eşecului datorită faptului că nu oferă un Dumnezeu credibil, ca o alteritate dialogală cu o moralitate la superlativ.

6. heraclit din efes (540-480 î. hr.):
- este un filozof deosebit, în el îngemănându-se nu numai filozoful dar şi profetul şi misticul. S-a născut într-o familie de mare valoare pentru oraşul Efes, care a dat cetăţii mulţi basilei şi care în ultima perioadă renunţase la posturile politice pentru a se dedica slujirii sacerdotale a zeiţei Demetra. Heraclit renunţă la postul de preot în favoarea fratelui său, el ocupându-se de studierea naturii, fapt pentru care a şi fost numit de contemporani: filozoful tânguitor”. Opera sa Περι φυσεως (despre natură) s-a pierdut, din ea putându-se reconstitui doar 130 de fragmente prin citatele existente în alte lucrări.
În ceea ce priveşte ontologia, Heraclit are o poziţie negativistă faţă de credinţele şi religiile existente. El depăşeşte politeismul antropomorf al lui Hesiod şi pune accentul pe unitatea întregii existenţe. “din totul devine Unul şi din Unul devine totul”. A doua idee în problema ontologiei are în vedere faptul că divinul, care se implică în existenţă este în permanentă schimbare: “Soarele este în fiecare zi nou” sau “nu te scalzi în apa aceluiaşi râu” şi “totul curge şi nimic nu durează”(παντα ρει). Ideea de schimbare o deduce din alternanţa care există între stările aceluiaşi obiect, care poate fi rece sau cald, uscat sau umed, zi-noapte, etc. Aceste polarizări l-au făcut pe filozof să afirme că “toate se nasc din luptă” şi că “conflictul este tatăl tuturor, regele tuturor; pe unii el îi face zei, pe alţii oameni, pe unii sclavi, pe alţii liberi”. De aceea el îl combate pe Homer, care dorea să înlăture lupta, spunând că eliminarea conflictului duce la excluderea devenirii, deci a vieţii în general, deoarece totul se naşte din luptă.
În haosul aparent, care ar exista, el descoperă Logosul, adică raţiunea internă care armonizează totul chiar prin aceste opoziţii. Evident logosul lui Heraclit este departe de a fi identic cu Logosul ioanic din Sfânta Scriptură, dar este important că acest filozof ajunge la o cale care face parte din revelaţia primordială. Logositatea este cheia înţelesurilor lumii, deoarece lumea este creată prin Cuvântul lui Dumnezeu şi chemată la acest dialog existenţial.
Focul este esenţa comună a lucrurilor fiind principiul activ al mişcării universale prin care au fost create toate. Această mişcare a existat dintotdeauna şi deci nu a fost creată de nici un zeu, ci există datorită focului, esenţa ei ultimă.
După Heraclit nu există un început al lumii deoarece totul este circular, deci aşa cum cercul nu are un început sau un sfârşit tot aşa nici lumea nu are un început. De fapt, aici apare o contradicţie în afirmaţiile lui Heraclit: pe de o parte el afirmă că lumea nu are un început, pe de altă parte el arată că Logosul este începutul cosmosului iar focul este principiul lui dinamic.
Conceptia despre om a lui Heraclit are în vedere ideea de suflet uman, care este alcătuit din particule de foc. El se umezeşte prin păcat şi devine perisabil. Observăm aici o concepţie substanţialistă despre suflet. “Noi trăim moartea sufletelor iar ele trăiesc moartea noastră”. Prin moarte trupească începe o viaţă nouă pentru suflet şi anume: sufletele înţelepţilor, în care a predominat focul, devin “păzitorii celor vii şi a celor morţi”, în vreme ce sufletele celor păcătoşi dispar odată cu “stingerea” focului din suflet. Teza lui Heraclit în acest sens este următoarea: “pentru suflete a deveni apă înseamnă moarte”. De exemplu, cel care se îmbată are sufletul plin cu apă şi deci este aproape de moarte. Dar nici sufletele celor înţelepţi nu dăinuiesc etern, deoarece odată şi odată focul din ele se va stinge.
Însemnătatea filozofiei lui Heraclit constă în faptul că el descoperă ideea de Logos, pe care o vor prelua stoicii şi care apoi va fi încreştinată de apologetul creştin Iustin Martirul şi Filozoful. Acesta îl va considera pe Heraclit de aceaşi dimensiune cu Socrate socotindu-i creştini înainte de vreme. În acest context zugravii bisericilor I-au pictat pe zidurile exterioare ale bisericilor, ca prevestitori ai Logosului întrupat.

7. xenofon din colofon:
- nu se ştie exact când a trăit, dar se pare că era contemporan cu Anaximandru şi cu Pitagora. De asemenea, nu se ştie din ce motive a fugit din oraşul său natal, Colofon din Asia Mică şi s-a retras în oraşul Zancle (Mesina de azi) apoi în Catana (Catania). Deşi se spune că ar fi trăit şi în Eleea informaţiile nu sunt prea exacte. Xenofan ar fi trăit aproape 100 de ani şi a prins chiar şi războaiele medice (lupta de la Maraton). Se pare că a fost foarte sărac, căci neavând cu ce să-şi înmormânteze copiii le-a săpat groapa cu propriile sale mâini.
A scris o carte de filozofie întitulată Περι φυσεως, ocupându-se şi el de problema începutului existenţial.
Cât priveşte filozofia el a fost primul care a determinat esenţa absolută ca fiind Unu şi a numit-o Dumnezeu. “Totul este Unu. …Dumnezeu este sădit în toate lucrurile şi el este nesenzorial, neschimbător …”
El este de asemenea, primul filozof, care se revoltă împotriva „cultului muşchilor”, care era atât de apreciat la grecii antici şi propune ca valoare cultura şi înţelepciunea.
A criticat antropomorfismul teogonic, pe care îl propulsaseră Herodot şi Hesiod, zicând: “Homer şi Hesiod au poetizat la zei tot ceea ce la oameni era considerat a fi ruşine şi nedemn: hoţia, adulterul şi înşelătoria”. Pentru aceasta el ia în derâdere antropomorfismul religios naiv. “Zeii voştri nu există – zice el – căci zeii nu pot avea slăbiciunile omeneşti … Omul îşi închipuie Divinitatea după chipul şi asemănarea sa. Dacă boii, caii sau leii ar avea mâini şi ar putea picta, atunci caii ar avea zei care ar fi asemenea cailor iar boii ar picta boi asemenea boilor… etiopienii îşi închipuie pe zeii lor negrii, pe când tracii îi închipuie cu ochii albaştrii şi cu părul roşu”. Însă în această expresie nu trebuie să vedem un ateism, deşi filozofii comunişti au încercat să îşi lege ateismul lor de filozofia lui Xenofan. Xenofan condamnă antromorfismul teogonic şi credinţa în divin, deoarece el însuşi postulează existenţa lui Dumnezeu. Unul este pentru el Dumnezeu, însă acel “Unu, care nu seamănă nici muritorii, nici cu gândirea”.
Xenofan este panteist, deoarece la el Unu şi Divinul este identic şi se confundă cu universul. Importanţa filozofiei lui Xenofan constă în faptul că accentuează ca nimeni altul unitatea lui Dumnezeu, considerându-l realitatea supremă şi ultimă a existenţei.

8. parmenide din elea (cca. 540 î. hr.):
- se crede că acesta era elevul lui Xenofon, dar nu se prea ştiu multe despre viaţa lui. Se pare că ar fi avut un aport în viaţa publică şi politică, deoarece se crede că după legile făcute de el erau juraţi cetăţenii în faţa arhonţilor.
Opera sa se intitulează “Adevăr şi părere”, o  poemă cu temă filozofică, precum şi o operă în proză Περι φυσεως (Despre natură). Prima carte avea două părţi: Calea adevărului ca fiind calea raţiunii, care duce la adevăr şi Calea păcii, care duce numai la iluzii.
Ontologia parmenidiană este influenţată de Xenofon şi – în sens negativ – de Heraclit, pe care îl combate, declarând împotriva acestuia că un proces în devenire nu poate exista, aşadar nu poate fi gândit. Cu alte cuvinte nu există devenire. Multiplicitatea şi schimbarea este o părere şi un neant.
Parmenide susţinea că lumea nu este aşa cum ne-o prezintă simţurile, deoarece observăm o varietate de sensuri şi interpretări oferite de acestea. Deci lumea senzorială se află într-o permanentă schimbare. Doar raţiunea, care este singura ce poate oferi cunoştinţele general-valabile, ne poate duce la concluzia existenţei unei Entităţi neschimbabile.
Cunoaşterea realităţii ultime a lumii se poate realiza doar prin gândirea pură. Elementul arche-ului îl desemnează Parmenide prin termenul de existenţă. “Totul este plin de existenţă. De aceea ea ţine totul laolaltă.” La Parmenide corporalul este identic cu spiritualul, deoarece în acea perioadă nu era descoperit conceptul metafizic pur, suprasenzorial. Deci nici la Parmenide nu află o distincţie între senzorial şi supra-senzorial.
La filozoful analizat noţiunea de non-existenţă este necorporală, deoarece nu poate fi gândită, non-existenţa fiind identică cu spaţiul gol. Însă existenţa acestui spaţiu gol este negată cu desăvârşire de Parmenide. Aşadar observăm o tendinţă panteistă în filozofia lui sau mai precis pan-arche-istă, în care existenţa este singura realitate a lumii. Existenţa este imuabilă, neschimbătoare. Concluzia la care ajunge eleatul este că aceasta realitatea este iluzorie dacă o privim prin organele de simţ.
Cunoaşterea este împărţită la Parmenide în adevărată şi falsă, după sursa de provenienţă a acesteia: de la raţiune sau de la simţuri. Deci adevărata aletheia (αληθεια) este cea pe care o oferă raţiunea şi nu cea pe care o primeşte omul din simţurile sale. “Adevărul este numai ceea-ce-este. Acesta este necreat şi nepieritor, întreg, dintr-o singură origine, nemişcat şi fără sfârşit”.
Psihologia lui Parmenide prezintă ideea că există o opoziţie, care se reflectă în viaţa omului: binele şi răul, caldul şi recele, din care elementul cald este expresia gândirii raţionale iar elementul rece este cel al experienţei simţurilor. Caldul este expresia relaţiilor intime ale omului, în vreme ce recele reprezintă contactul exterior al acestuia care poate fi înşelător, deoarece percepţiile dobândite prin simţuri sunt false.
În concepţia sa despre lume, Parmenide susţine, ca şi antecesorii săi, ideea eternităţii materiei originare. Concepţia ontologică parmenidiană este un monism materialist. Însă acest monism nu poate explica procesul lumii, punându-se în discuţie posibilitatea de a renunţa la acest monism la filozofii care vor urma, pentru a putea explica apariţia lumii.

9. zenon din elea (490-437 î. hr.):
Era normal ca ontologia lui Parmenide să solicite opoziţia celorlalţi filozofi. Cel care l-a apărat cel mai bine a fost unul din elevii săi: Zenon din Elea. Acesta a trăit în secolul al V-lea, însoţindu-l pe Parmenide în Atena. Aici el a început să citească din operele sale celor din pătura cultă şi avută a Greciei, percepând chiar un onorariu pentru aceste prelegeri. O impresie extraordinară o constituia măiestria cu care îşi elimina şi combătea adversarii săi dialectici. Opera sa este numită “Xyggramma” şi a fost scrisă în proză, deşi s-a pierdut această lucrare, totuşi fragmente din ea găsim în alte lucrări ale altor filozofi.
Metoda utilizată de Zenon pleacă de la afirmaţia în prealabil a validităţii judecăţii adversarului, pentru ca apoi să extragă din afirmaţiile sale două concluzii care se exclud una pe alta. Asemenea stări sufleteşti, în care gândirea ajunge într-o înfundătură, se numesc „aporii”. În felul acesta Zenon îl forţează pe interlocutor să recunoască falsitatea afirmaţiilor sale. Prin aceasta Zenon se poate recunoaşte ca discipol al lui Parmenide, care a aplicat metoda dialectică a maestrului său.
Concepţia despre existenţă, aşa cum o prezintă Parmenide, apare la Zenon şi mai clară, căci pentru acesta existenţa este ceva spaţial. “Ceea ce nu are mărime, nici grosime, nici masă nu există”. Deci existenţa trebuie să existe într-un spaţiu ca să poată fi. Ideea de spaţialitate a existenţei este susţinută de Zenon pentru a demonstra că existenţa este una şi nemişcată. Cu alte cuvinte existenţa este infinită şi imuabilă. Argumentul pe care îl utilizează el este următorul: dacă am accepta multiplicitatea în existenţă, am realiza că aceasta este formată la rândul ei din părţi, care ar trebui şi ele împărţite, până când s-ar ajunge la unităţi care nu s-ar mai putea împărţi şi deci ar fi nimicuri. Ori ipoteza lui Zenon este clară “ceea ce nu are nici mărime, nici grosime şi nici masă nu există”, deci aceste nimicuri ar fi deci inexistente. Mai multe nimicuri adunate au ca rezultat tot nimic. Deci multiplicitatea este aşa de mică, fiind un neant. De aceea trebuie acceptată o singură existenţă unică şi nemişcată.
Un alt argument pe care îl aduce Zenon împotriva multiplicităţii este cel numit „regressus in infinitum”. Dacă ar exista mai multe existenţe, zice Zenon, atunci între ele ar trebui să existe spaţii goale. Dar după Zenon spaţiul gol nu există, el fiind o non-existenţă. Dacă în aceste spaţii goale ar fi alte existenţe atunci între ele ar trebui să fie alte spaţii goale mai mici. Chiar dacă s-ar încerca umplerea acestor spaţii goale, totuşi ele persistă, câtă vreme existenţa este multiplă. Şi aşa s-ar merge până la infinit, ori aceasta ar fi absurd.
Împotriva mişcării Zenon aduce argumente şi mai bizare. Este cazul celebrului argument al lui Achile. Acesta sună astfel: Achile cel iute de picior nu poate prinde broasca ţestoasă. Zenon susţine că alergătorul trebuie să ajungă permanent la locul de unde a plecat broasca. El are nevoie de o anumită fracţiune de timp pentru a ajunge la locul de la care a pornit broasca. În timpul cât i-a trebuit lui Achile să ajungă la punctul în care se găsea broasca, aceasta s-a mişcat mai departe, parcurgând un nou spaţiu, pe care Achile trebuie să-l parcurgă într-o fracţiune a acestei părţi de timp. Şi în acest fel lucrurile continuă la infinit căci cu cât Achile se apropie de punctul de plecare al broaştei ţestoase, cu atât ea va mai parcurge un timp. Răspunsul pe care îl oferă Aristotel se poate rezuma astfel: acest raţionament este un sofism, deoarece consideră timpul şi spaţiul lui Achile şi cel al broaştei ca două dimensiuni puse în paralel. Ori timpul şi spaţiul este acelaşi pentru amândoi; nici unul nu se mişcă pe două planuri spaţio-temporale diferite, ci în acelaşi cadru. Henri Bergson explică acesta: Zenon concepe mişcarea alcătuită din puncte nemişcate şi deci ar fi normal ca permanent aceste puncte să nu se întâlnească de vreme ce ele sunt infinite. Dar în cazul lui Achile nu este vorba de puncte, ci de dinamismul celor doi concurenţi care se deplasează prin acele puncte, nu se opresc în ele.
Acelaşi sofism îl utilizează Zenon, când vorbeşte despre “săgeata, care zburând stă pe loc”, deoarece ea s-ar afla permanent în repaus în fiecare dintre punctele vectorului mişcării. Ori suma repausurilor este tot un repaus. Dar şi în cazul acesta săgeata nu se află în repaus ci trece prin punctele respective. Se pare că argumentele lui Zenon erau îndreptate împotriva pitagoreilor care considerau că multiplicitatea este formată dintr-o infinitate de puncte.
În concluzie, putem spune că linia lui Zenon nu caută neapărat să descifreze teognosia hesiodiană, cât mai ales să prezinte matematic ideea de spaţiu, care este completat de existenţă, ca principiu ultim.

10. empedocle (496-435 î .hr.):
- s-a născut în Agrigent (Sicilia) dintr-o familie distinsă. Unii analişti ai filozofiei antice îl numesc “natură faustică”, pentru faptul că pe de o parte avea o foarte bună pregătire în domeniul fizicii, pe de altă parte pentru că era un mistic plin de entuziasm. Prin această natură Empedocle este un căutător, ajungând să practice chiar magia, în dorinţa de a descoperi misterele ultime ale realităţii. A ajuns o somitate de mare vază în Agrigent, încât se pare că după moartea sa i s-ar fi ridicat chiar o statuie. Empedocle s-a amestecat şi în problemele politice ale vremii încât concetăţenii săi i-ar fi oferit coroana de rege al cetăţii, pe care acesta ar fi refuzat-o. Despre moartea lui se pare că nu se ştiu prea multe, ea fiind un mister. Unii afirmă că s-ar fi aruncat în vulcanul Etna pentru a-i face pe fidelii săi să creadă că zeii l-ar fi ridicat la ei.
Operele sale sunt destul de multe şi amintim dintre ele: “Trecerea lui Xerxes”, o prezentare istorică a momentului istoric amintit. De asemenea, a scris mai multe tragedii, precum şi un imn închinat lui Appolo. Mai putem aminti un poem mistico-religios, “Katharmen”. “Despre natură” poate fi considerată ca fiind opera principală.
Fizica lui Empedocle se caracterizează prin încercarea de a uni cele două tendinţe din filozofia vremii. Mai precis, exista pe de o parte concepţia lui Heraclit, care considera realitatea ca o devenire permanentă, totul fiind supus schimbării, pe baza principiului “totul curge”; pe de altă parte exista concepţia lui Parmenide, care spunea că totul este fiinţă, existenţă iar aceasta este nemişcată şi neschimbătoare.
Empedocle încearcă aşadar să reconcilieze aceste două polarizări şi pleacă de la recunoaşterea celor patru elemente, din filozofia milesienilor, care ar sta la baze existenţei: pământ, apă, aer şi foc. Pe acestea Empedocle le ipostaziază şi le pune ca pe nişte cărămizi la temelia întregii existenţe.
Deci lumea este creată din particulele acestor elemente. Amestecarea acestora este un fenomen pur mecanic, fără vreo intervenţie a unei divinităţi personale. Atunci când lucrurile dispar sau mor, înseamnă că aceste patru elemente s-au despărţit. De fapt, consideră Empedocle, ar fi chiar neindicat să se mai spună moartea sau naşterea unui lucru, mai potrivit fiind unirea sau separarea elementelor dintr-un lucru.
În afirmaţia sa, Empedocle se bazează pe sintagma “ex nihilo nihil”, adică din nimic nu se poate naşte nimic. Prin această teorie a elementelor hilozoice, Empedocle ar fi unul dintre primii filozofi materialişti sau cel care deschide drumul filozofiei atomismului grec.
La întrebarea: care ar fi totuşi forţa motrice, care ar uni sau ar separa aceste elemente, Empedocle răspunde că Iubirea (Philottys) şi Ura (Neikos) sunt cele două elemente dinamice, care pun în mişcare aceste particule. Pe acestea Empedocle le numeşte când zei, când elemente materiale. Cei doi poli ai victoriei: Sphairos – victoria iubirii şi Akosmia – victoria urii, sunt fundamentul, pe care se duce această luptă[4]. Însă nu este totuşi consecvent asupra misiunii pe care o realizează iubirea şi ura, deoarece câte o dată iubirea desparte iar ura uneşte.
Cosmogonia este şi ea destul de ciudată în optica lui Empedocle. Sphairos ar fi provocat un vârtej al materiei primordiale, din care apoi s-ar fi desprins aerul, care a înconjurat toate lucrurile; apoi focul, prin care s-a creat bolta cerească. Ceea ce a fost mai dens, pământul, s-a strâns în mijlocul vârtejului. Marea nu este altceva decât respiraţia pământului. Bolta cerească, care înconjoară pământul şi zilnic se învârte în jurul lui, este formată din două calote: una este plină cu foc şi când este deasupra pământului este ziuă, cealaltă este umplută cu aer şi puţin foc iar atunci este noapte. Soarele ar fi, după filozoful analizat, doar o lentilă uriaşă care reflectă lumina, pe care bolta cu foc o reflectă ziua.
Cu toate acestea materialismul lui Empedocle este discutabil, deoarece el acceptă pe lângă cele patru elemente materiale şi cele două dinamisme: iubirea şi ura, care nu sunt din sfera materialităţii.
Zoogonia, o altă concepţie originală a lui Empedocle, priveşte modul de apariţie a animalelor şi al omului. La început s-au născut din umezeală plantele şi copacii, care sunt de fapt fiinţa ce nu s-au dezvoltat deplin pe scara evoluţiei. Omul şi animalele s-au dezvoltat treptat, trecând prin anumite stadii de evoluţie. Mai întâi au apărut din pământ anumite organe singulare, care apoi prin atracţia iubirii s-au unit şi au alcătuit trupul. În acest proces şi hazardul a avut partea sa de acţiune, deoarece unele organe s-au unit mai multe decât trebuiau şi astfel au apărut fiinţele cu mai multe braţe şi monştri. Însă acestea nu au rezistat, deoarece membrele lor nu erau în armonie.
Ceea ce este foarte important în gândirea lui Empedocle este faptul că el susţine originea comună a tuturor fiinţelor. Mai mult decât atât, pentru Empedocle afirma că plantele şi animalele au nu numai sentimente, dar chiar şi capacitate de gândire.
În domeniul fizicii, Empedocle a descoperit noţiunea de viteză a luminii, ceea ce înseamnă că lumina de la soare are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a ajunge la pământ, că aceasta trebuie să treacă prin atmosferă.
În problema sufletului Empedocle crede că şi animalele şi chiar plantele au suflet, ceea ce reprezintă un pas important pentru lumea greacă, care accepta nemurirea doar pentru zeii olimpieni, în vreme ce lumea oamenilor va primi această calitate abia târziu în istorie.
Mistica lui Empedocle este expusă în lucrarea Katharmoi (Καθαρμοι),  pe care ar fi scris-o la bătrâneţe. Centrul existenţei umane îl constituie sufletul, trupul fiind doar un pământ care îl înconjoară pe om. Sufletul este de origine divină, el fiind preexistent în cer, unde el era un demon fericit în imperiul zeilor. Sufletele erau în comuniune cu divinul Sphairos. Din cauza „tulburatei certe”, a discordiei, care a încercat să distrugă unitatea şi să o transforme în multiplicitate, a fost distrusă şi starea de fericire a sufletelor în cer, fiind alungate pe pământ, loc unde domnesc crimele, bolile, operele trecătoare, etc.
Dar prezenţa sufletului în exilul pământului este doar temporară, el încercând să se reîntoarcă în patria sa cea cerească. Empedocle crede în metempsihoză, fapt pentru care el cere să nu se ucidă nici o vietate, chiar şi animal, deoarece în fiecare se găseşte un suflet chinuit. De aceea, pentru filozoful analizat cel mai mare păcat este uciderea unui animal şi consumarea cărnii acestuia. Se pare deci că din punct de vedere religios, el ajunge la concepţia despre suflet şi despre aspiraţia acestuia spre desăvârşire, însă acest urcuş este condiţionat de dispreţuirea trupului, ca o carceră a sufletului.

11. anaxagora (500-428 î. hr.):
- era originar din Clazomenai dintr-o familie avută. De dragul ştiinţei a părăsit preocupările comerciale şi a plecat în Atena, unde ar fi rămas 30 de ani. Aici s-a împrietenit cu Euripide şi cu Pericle. Opera sa principală este Περι φυσεως, căutând ca şi predecesorii săi cauza ultimă a existenţei.
Din cauza concepţiei sale despre soare, pe care îl considera ca pe o masă de pietre incandescente (deoarece analizase un meteorit căzut), a fost acuzat de asevie şi a trebuit să părăsească Atena. De asemenea, în privinţa soarelui el susţinea că acesta este de dimensiunile Peloponezului iar luna este populată, relieful ei fiind plin de văi. În ceea ce priveşte concepţia despre materie, ca şi ceilalţi filozofi anteriori, şi Anaxagora pleacă de la premisa că din nimic nu se poate naşte nimic iar nimicul nu poate dispărea în nimic. Lucrurile sunt de asemenea alcătuite din particule neschimbătoare şi elementare. Aşadar nu avem de a face cu procesul naşterii şi al morţii, ci cu cel al unirii şi al despărţirii.
El încearcă să ofere o explicaţie la întrebarea “cum se face că pâinea pe care o mâncăm se transformă în oase, carne, vene şi păr? Sau apa râului care udă rădăcinile copacului devine ramuri, frunze sau flori? Răspunsul este original: în pâinea pe care o mâncăm se află sedimentate elementele corpului nostru, chiar înainte de a consuma aceste alimente. De exemplu, sângele nostru este amestecat în alimente chiar înainte de a fi el prezent în compoziţia corpului nostru. Deci, după Anaxagora, există nu numai patru elemente principale, aşa cum susţinea Empedocle, ci o infinitate de elemente, numite de el σπερματα - seminţe. Diferenţa dintre Anaxagora şi atomişti constă în faptul că în vreme ce pentru Democrit şi Leucip (atomişti) atomul este lipsit de orice calitate, pentru Anaxagora seminţele au totuşi calităţi senzoriale.
Pentru Anaxagora, lumea trebuie să se îndrepte spre un scop, iar mişcarea spre acesta este opera unui mişcător. Ori dacă omul are în sine un suflet, care pune trupul în mişcare, înseamnă că şi în univers trebuie să existe un Suflet cosmic, care este principiul ordinii din univers. Acesta mai este numit şi Nous-ul universal. În el se identifică: facultatea de a gândi (nous) şi principiul vieţii (psyche). Caracteristicile Nous-ului sunt următoarele: este simplu, este pur, nemărginit şi se fundamentează numai pe sine.
În problema psihologiei, el considera că spiritul este doar o funcţiune a materie, având în sine caractere materiale. De asemenea, Anaxagora face o deosebire între cunoaşterea senzorială şi cea noţională. Cea senzorială este înşelătoare şi deci nu poate defini esenţa lucrurilor. Cea noţională o poate realiza doar spiritul în momentul  în care se detaşează de tot ceea ce este corporal.
Pentru Anaxagora spiritul este un deus ex machina, prin care lumea este impulsionată spre scopul ei. Ordinea lumii care s-a născut din haosul primordial este legea prin care se  conduce lumea spre scopul ei. Despre pământ el crede că acesta se află în centrul universului, iar planetele sunt corpuri. Luna este locuită, aşa cum am amintit. Soarele este o masă de pietre incandescente, care reflectă lumina lor şi asupra lunii. De asemenea, cerul este plin de pietre, dintre care unele cad pe pământ. Plantele sunt însufleţite, ba mai mult ele se bucură şi se întristează, la rândul lor.
Religia lui Anaxagora are la bază ideea de suflet, care animă universul şi dă sens materiei. Lumea zeilor pentru el şi de fapt pentru toţi filozofii este o lume periferică, deoarece în ascensiunea perfecţiunii umane, omul este cel care intră în efortul comunicării cu cerul. Divinităţile nu sunt negate dar sunt epurate (am zice demitologizate) de balastul de legendă antropomorfică şi prezentaţi ca elemente spirituale care au atins starea perfecţiunii.

12. leucip din milet:
Despre LEUCIP din Milet nu ştim decât că a trăit în a doua jumătate a sec. V. î.Hr. şi că a emigrat din Milet în Elea, unde a devenit elevul lui Zenon. După anul 450 a înfiinţat o şcoală în Abdera (în Tracia) unde l-a avut elev pe Democrit. Opera lui Leucip nu poate fi desemnată deoarece ea s-a amestecat cu scrierile lui Democrit, astfel încât avem doar un corpus al celor doi filozofi.
În ceea ce priveşte ideile sale filozofice, Leucip păstrează de la dascălul lui Zenon ideea că existenţa în sensul ontologic este neschimbabilă. Dar spre deosebire de acela Leucip acceptă multiplicitatea şi spaţiile goale. “Fără spaţii goale – zice Leucip – nu se poate gândi mişcarea şi nici multiplicitatea”. În viziunea lui există “plinul” sau materia sau corporalul (ον- Fiinţa), dar există în acelaşi timp şi non-existenţa (μη ον).
Leucip consideră că materia se poate împărţi dar acest proces nu este infinit, ci de ajunge la anumite particule, care nu se mai pot împărţi şi care se numesc “atomi”. Aşadar din aceste particule, care nu se mai pot împărţi, atomii, sunt constituite toate lucrurile din lume.
Procesul universal al lumii se fundamentează pe unirea şi separarea atomilor. Totalitatea atomilor nu are un început sau un sfârşit, ci ei există din eternitate.
În ceea ce priveşte cosmologia lui Leucip, originalitatea lui este demnă de remarcat. Pentru filozof, atomii se unesc în diferite complexe, care produc vârtejuri. Atomii mai fini sunt apoi împinşi spre periferie, pe baza forţei centrifuge, în vreme ce atomii mai grei se condensează spre centru. Cei periferici formează cerul şi stelele ca unele care sunt periferice faţă de pământ, considerat ca fiind centrul universului. Atomii grei formează pământul, masa cea mai grea din univers.
În ceea ce priveşte tema sufletului, acesta este format tot din atomi materiali, dar infinit mai fini, după modelul atomilor sferici ai focului. Sufletul se află în strânsă legătură cu respiraţia, prin care sunt eliminaţi o parte din atomii focului, care constituie sufletul, dar prin inspiraţie numărul lor este recompletat. Deci sufletul nu este o entitate spirituală şi nu are de a face cu ideea de nemurire sau de divinitate.

13. democrit din abdera (cca. 460-360 î. hr.):
DEMOCRIT din Abdera (cca. 460 – 360 î. Hr.), împreună cu Leucip, este cel care a introdus în filozofie atomul ca ultimă raţiune a existenţei. Evident acest proces l-au pregătit filozofii eleaţi (Parmenide, Zenon), dar lui Democrit îi revine meritul de a fi impus termenul de atom ca element filozofic.
Despre viaţa sa se cunoaşte doar că era din Abdera, unde familia sa era foarte bogată şi influentă. Democrit a beneficiat de o pregătire foarte bună, fiind instruit se pare de către un mag persan.
De asemenea, se ştie despre el că şi-a cheltuit averea sa în lungile călătorii, pe care le-a făcut (mai ales în Egipt şi în Orient). Întors sărac în Abdera, el este ajutat de către un frate al său. Dar în curând va deveni faimos prin vastele sale cunoştinţe. Se pare că însuşi Aristotel ar fi devenit faimos în urma însuşirilor ideilor lui Democrit, pe care le-a transpus sistemului său filozofic.
Cu toate acestea deviza lui Democrit este: “nu mulţimea cunoştinţelor este vrednică de dorit, ci bogăţia intelectului”, cu alte cuvinte valoarea raţiunii ca entitate morală este cea care trebuie să rămână preocuparea filozofiei. Iar atunci când vorbeşte despre sine el nu se mândreşte cu scrierile sale, care ar fi fost foarte multe, ci se laudă cu „autopsia” sa, termen, care trebuie înţeles ca “autocunoaştere”.
În ceea ce priveşte opera sa se pare că aceasta ar fi fost foarte vastă, dar din păcate au rămas doar circa 300 de fragmente. Lucrarea sa principală se numeşte Μικρος διακοσμος
Pentru Democrit atomii sunt particulele cele mai mici, care nu se mai pot divide. El acceptă, ca şi Leucip, existenţa golurilor între particulele de materie. În compoziţia atomilor nu mai există goluri, fapt pentru care aceştia nu se mai pot divide. Atomii au formă (ρυσμος), ordine (διαθιγη)şi o poziţie (τροπη). Mărimea lor este diferită şi sunt eterni. Ei formează prin compunerea lor lucrurile din lume, iar în această compunere intră şi spaţiile goale.
Atomii sufletului sunt asemănători cu cei ai focului. Ei îndeplinesc în corp diferite funcţiuni: gândirea în creier, poftele în ficat, sentimentele în inimă. Prin respiraţie atomii sunt eliminaţi în aer şi se inspiră alţii din atmosferă. Ei sunt pentru orice fiinţă elementul ultim al vieţii.
Deci pentru Democrit arche-ul ontologic îl reprezintă atomul. Prin acesta el susţine monismul materialist. Principiile acestui monism materialist, expus de Democrit, sunt următoarele:
-Din nimic nu se poate naşte nimic. Orice schimbare este în fond numai o asociere sau o despărţire a atomilor.
-Nimic nu se petrece la întâmplare. Totul are o explicaţie raţională, materialistă. Temeiul (Logosul) despre care vorbeşte Democrit nu este altceva decât legea mecanică-matematică, care dirijează atomii în mişcarea lor.
-Nu există decât atomi şi spaţii goale. Orice altceva nu este decât o iluzie. Afirmaţia lui Democrit este lapidară în acest sens: “Dulcele, amarul, caldul, frigul şi culoarea constau numai dintr-o părere; în realitate nu există decât atomi şi spaţiul gol”.
-Atomii sunt în număr infinit iar din punct de vedere temporal ei sunt eterni.
Deosebirea dintre lucruri este de fapt deosebirea dintre atomii care le compun.
-Sufletul este constituit din atomi fini, netezi şi rotunzi, asemeni atomilor focului. Sufletul este de fapt partea esenţială a omului, corpul fiind de fapt un înveliş exterior. “Frumuseţea corpului are ceva animalic, dacă acesta este lipsit de suflet”, spune Democrit în acest sens.
Sufletul este constituit dintr-o materie specială, însă totuşi el rămâne o materie între alte materii. Înrudirea atomilor sufletului cu cei ai focului nu reprezintă o transcendenţă a acestuia faţă de trup. Însă valoarea lui calitativă este mult superioară faţă de trup.
Etica lui este evdemonistă şi se află în concordanţă cu materialismul său. Accentul cade pe ideea de fericire, care constă în liniştea plină de veselie a sufletului, pe care omul o poate dobândi numai printr-o stăpânire a poftelor şi a instinctelor. Ideea morală se cuprinde în reţeta etică: “măsura în toate, puritatea inimii, cultivarea spiritului şi dezvoltarea inteligenţei”. De aceea el cerea permanent armonia vieţii. Iată câteva din sentinţele sale morale:
-“cine este cumpătat la mâncare şi băutură, n-are niciodată o noapte lungă”.
-“oamenii imploră divinitatea şi nu ştiu că ei înşişi posedă puterea asupra acesteia. Prin lipsa de cumpătare ei o subminează iar prin poftele lor devin trădătorii sănătăţii lor”.
-“părerea de rău pentru faptele murdare este salvarea vieţii”.
-“un om care se află mereu sub puterea banului nu poate fi drept niciodată”.
-“cuvântul este numai umbra faptei”.
Aşadar cel mai bun lucru pentru om ar fi, după Democrit, să se bucure cât mai mult şi să se tulbure cât mai puţin. Hedonismul său diferă de cel al lui Epicur, cât şi de cel egoist al filozofilor din secolul al XVIII-lea, deoarece acesta se bazează pe conştiinţa împăcată cu sine. Liniştea veselă a sufletului este cel mai înalt bun şi acest lucru se poate realiza numai printr-o gândire  şi prin faptă cinstită. Fericirea se află numai în suflet, care formează partea cea mai pură din om, calitatea lui divină. Pentru a ajunge la fericire este nevoie de înţelepciune, deoarece ea este singura prin care se poate realiza echilibrul sufletesc. Poftele şi tentaţiile strică echilibrul omenesc şi-l scot pe om din starea de „ataraxia”, care este condiţia fericirii adevărate.
În concluzie, filozofia atomistă caută realitatea ultimă în sfera noţiunii de atom, prin care justifică compoziţia materiei. Ei nu sunt de fapt nişte atei, cum s-a încercat să se spună, ci rămân în cadrul căutărilor arche-ului.
Cel mai profund filozof al acelor timpuri, care a creat o adevărată şcoală, este Socrate (471 – 360 îHr.). Născut în Atena frământărilor de atunci, care căutau să descopere ultima realitate a existenţei, principiul de la care s-ar fi pornit în crearea lumii. Copil al unui sculptor şi al unei moaşe[5] , Socrate ar fi introdus de la mama sa termenul de moşit, deoarece el considera că ideile trebuie moşite pentru a scoate la iveală prin ele adevărul filozofic. În conflictul lui cu sofiştii, el va ataca relativismul superficial al acestora care din păcate făceau un fel de artă pentru artă, un fel de filozofie de dragul filozofiei, fără a căuta excelsior-ul metafizic. „Relativismului ucigător de suflete al sofiştilor, Socrate le opune nestrămutata credinţă într-un Logos etern, ca singurul fundament al existenţei veritabile, pentru realizarea căreia el a jertfit totul şi sănătate şi putere, comoditate, liniştea vieţii şi, la sfârşit, chiar viaţa”[6].
Socrate atinge în sfera religiosului tema Demiourgului, prin care considera că lumea a fost creată de acest spirit, care în ultimă instanţă este Dumnezeu şi care îşi are glasul în conştiinţa omului. Permanenta sa afirmaţie „ştiu că nu ştiu nimic”[7] este un leit motiv al faptului că noetic omul nu este capabil să dezlege problema divinului, dacă acesta nu se descopere el însuşi în conştiinţa omului. De fapt, acesta este şi motivul pentru care atenienii l-au condamnat să bea paharul cu otravă, deoarece prin introducerea entităţii demiurgului şi al conşiinţei, concetăţenii credeau că introduce noi zei care nu vor mai accepta alt cult decât cel adus lor.

14. socrate (471-399 î. hr.):
- Lumea filozofică a lui SOCRATE este marcată de rodul unei copilării, pe care a transmis-o în viaţa lui filozofică. Născut dintr-un tată sculptor şi o moaşă, Socrate va fi la rândul lui un artist al cuvântului, care va tăia drept în piatra filozofală a timpului, pentru a moşii ideile novatoare, care să reformeze conştiinţa ateniană din acele timpuri. Un om robust, care rezistă se pare singur în urma unei molime apărută între soldaţii de la Potideea, el nu se va sinchisi să moară atunci când a considerat că filozofia sa nu este receptată, ba chiar considerată cu dispreţ a fi asebia, adică impietate faţă de lumea zeilor lui Hesiod, de care au râs antecesorii săi.
Teama socratică pe care maestrul vrea să o demonstreze este „ştiu că nu ştiu nimic”, cu alte cuvinte, infinitul divin şi cel gnoseologic este atât de vast, încât orice afirmaţie despre posesia unei cunoaşteri este în fond o necunoaştere. Pornind de la această frază, el a dezvoltat în lumea religioasă concepţia unui divin, care totuşi se pare că se poate apropia de om. Evident nu este acea lume de zei olimpieni, care se implicau în păcatele lumii, aducându-şi şi ei partea lor de desfrâu, ci este o căutare a unui divin care să rămână un reper al conştiinţei şi al sinelui uman.
Filozofia lui despre Daimonion (δαιμονιον), pe care nu l-au înţeles contemporanii săi atunci când l-au condamnat pe Socrate la moarte, era o descoperire a glasului divin din conştiinţa umană. De fapt, Socrate descoperise Logosul sau mai bine zis pregătea şi el în lumea păgână venirea Logosului biblic, chiar dacă nu era conştient de această menire a sa.
Accentuarea conştiinţei morale, de către maestrul moşitului filozofic, este o chemare la recuperarea unei stări de concupiscenţă, un fel de examinare a moralităţii din om. Socrate rămâne însă la latura gnoseologică, afirmând sus şi tare că lipsa cunoaşterii îi face pe oameni să greşească în viaţă, că o cunoaştere reală ar elimina această stare de păcătoşenie. Evident cunoaşterea este o etapă, însă impulsul spre viaţa autentică morală nu vine doar de la „a şti”, cât mai ales de la „a face”.
Importanţa lui Socrate este foarte mare, deoarece de la el, discipolii care au urmat, au creat o filozofie a căutării divinului, în variante mult mai pure decât descrierile mitologice ale lui Hesiod. Faptul că el afirmă existenţa unei Raţiuni în afara omului, este deci un pas spre căutarea Divinului, pe care Îl va afirma în Areopag peste câteva secole, Sfântul Apostol Pavel.

14. platon (427-348 î .hr.):
- PLATON, discipol al lui Socrate, preia de la maestrul său setea după căutarea metafizicului, care oricum nu era cel pe care mitologia vremii îl oferise maselor de naivi. Născut şi crescut în Atena, el va asista la căutările filosofilor din Areopag, care lăsaseră portiţa dumnezeului necunoscut. Pentru Platon acesta va fi abstractizat şi oferit ca Ιδέα, o realitate, care se află în spatele realităţii existente. Într-o gândire non-dualistă, Platon oferă ca singură realitate, doar existenţa ideilor, care sunt nişte fulguraţii ce vin de la Ideea de Bine.
Pentru a reliefa şi mai bine ideea de iluzie a existenţei actuale, el utilizează celebrul exemplu al peşterii[8], prin care el afirma că omul se află în viaţă ca un deţinut legat într-o peşteră şi pus cu spatele către intrare. El vede pe fundalul peşterii imaginile realităţii de afară, care se mişcă pe la gura peşterii. Acestea sunt de fapt false, deoarece nu imaginile de pe perete sunt cele reale, ci cele de afară. Aşa şi noi, vedem în viaţă doar imaginile proiectate pe peretele existenţial al iluziei noastre, dar realitatea este ascunsă privirilor carnalului. Singura realitate care trebuie deci căutată este cea noetică divină: Ideea Binelui suprem. Modalitatea de a ajunge la această entitate se realizează prin gândire  (διάνοια), pe care filozoful atenian o concepe ca pe un monolog în care omul întreabâ şi tot el îşi dă răspuns la întrebările existenţiale.
O altă idee tipic platonică este anamneza (ανάμνυσις), ca unii care provenim din altă existenţă, decât cea telurică. Anamneza este acea revenire mintală la lumea paradisiacă a ideilor, care în termeni creştini s-ar traduce prin expresia „nostalgia paradisului”. Anamneza este glasul unei conştiinţe divine, care recunoaşte prezenţa elementelor divine din viaţa omului.
Spre deosebire de platonism, care vorbeşte doar despre o ascensiunea (άναβςις) spre lumea divină a ideilor, creştinismul are în vedere şi  coborârea (κατάβασις) lui Dumnezeu în lume[9]. Sfera relaţională dintre Dumnezeu şi umanitate se realizează la Platon nu prin dialogul orant, ci prin amintirea acelei illo tempore.
Soteriologia, pe care el o oferă este una noetică. Dar frumosul căutării lui Platon constă în faptul că omul are la îndemână Erosul, conceput ca „năzuinţa şi nostalgia după Frumos şi Bine”[10].  Impulsul Erosului îl face pe om să fie un putător al binelui şi al frumosului, care se va descoperi la „plinirea vremii”.






[1] apud Hegel, Prelegeri de Istoria a filozofiei, vol. I, trad. D.D.Roşca, Bucureşti, 1963, p. 160.
[2] Hegel, op. cit, vol.1, trad. D.D. Roşca, Bucureşti, 1963, p.178.
[3] Ibidem, p. 185
[4] Teza este de influenţă heraclitiană, deoarece se vorbeşte despre luptă ca tatăl întregii devenirii.
[5] Pe tatăl său îl chema Sofroniscos iar pe mama lui, Fainarete, care era se pare moaşă, apud diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria Filozofiei antice, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 104.
[6] Ibidem, p. 106.
[7] Pentru aceasta oracolul de la Delfi îl numeşte « cel mai înţelept dintre muritori ». Însuşi Socrate recunoaşte acest lucru şi spune : « şţiţi pentru ce Apollon m-a proclamat cel mai înţelept dintre oameni ? Fiindcă ceilalţi cred că ştiu ceva, ceea ce de fapt ei nu ştiu; eu însă văd şi admit că tot ceea ce ştiu se reduce la ceea ce eu nu ştiu » apud ibidem, p. 108, n. 233.
[8] Platon, Republica, cap. V.
[9] „Dinspre idei nu pleacă nici o acţţiune salvatoare pentru om”, dic. Prof. dr. Nicolae Balca, Istoria Filozofiei Antice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 170.
[10] Ibidem, p. 171.

Arhiva