Оплаченная реклама

sâmbătă, 29 decembrie 2012

CONDIŢIILE ÎNVĂŢĂRII EFICIENTE


                                 1. Organizarea şi planificarea studiului
Pentru succesul unei activităţi, pe lângă o bună planificare este necesară pe lângă multă tenacitate şi o serie de acţiuni cu caracter de organizare, aplicate de la început dar şi pe parcursul activităţii. Necesar este utilizarea planului de studiu[1]. Cel mai practic este ca acesta să fie păstrat într-un caiet de note/agendă purtată permanent la utizator, pentru a fi consultat de câte ori este nevoie.
Caietul de note conţine lista zilnică de subiecte de studiu, cu consemnarea a ceea ce doriţi să realizaţi referitor la subiectul respectiv. Specificarea fiecărui subiect trebuie să fie concretă, fără a conţine timpul alocat respectivei activităţi (de exemplu: „de studiat şi întocmit un rezumat al cap. 7 din Logică”; formularea este exactă deoarece arată care trebuie să fie rezultatul final ca obiectiv operaţional).
Planul de studiu se întocmeşte săptămânal şi este un instrument flexibil, putând fi revizuit justificat în funcţie de priorităţi.
Locul de studiu ales este important atât prin condiţiile fizice pe care le asigură (lumină, căldură, confort) cât şi din punct de vedere psihologic - fiind un loc familiar în care studiaţi în mod frecvent, el va deveni cu timpul un stimul ce îndeamnă la lucru.
Unul din cele mai dificile momente este începutul unei noi şedinţe de lucru (se
ştie că cel mai mare efort psihic se consumă în momentul luării deciziei de a începe o
nouă activitate şi nu în timpul desfăşurării activităţii). Se poate recurge la diferite
stratageme precum începerea activităţii la o anumită oră dinainte stabilită sau alegerea pentru început a unui segment uşor de parcurs al temei.
Cel mai bun remediu însă este să începeţi direct să lucraţi.
                                                                                 
Un ajutor preţios pentru menţinerea concentrării atenţiei asupra unui text este încercarea de a face însemnări, a extrage ideile importante şi a întocmi un rezumat. La fiecare 50 de minute de studiu este recomandat să faceţi o pauză de 10 minute.
Este recomandat ca şedinţa de lucru să nu se termine la un punct dificil al temei ci înainte de un aspect interesant al temei de studiat.
În final este util ca 10 minute să fie dedicate rememorii sintetice a celor studiate.
2. Psihoigiena şi ergonomia învăţării
Cea mai eficientă poziţie de studiu este cea şezând pe scaun. Distanţa optimă între text şi ochi trebuie să fie de 35-45 cm. Sursa de lumină trebuie să fie în stânga (15-20w/mp de cameră) şi este de preferat să fie lumină naturală. Condiţiile de microclimat cuprind confortul termic (între 18 şi max 24 de grade Celsius) şi o atmosferă bogată în oxigen.
Perioadele de studiu optime pe parcursul unei zile sunt dimineaţa între 8-13 şi după amiaza între 16,30 şi 21,30. S-ar părea că ceea ce se învaţă după amiaza şi seara se reţine mai bine (MLD are atunci performanţe superioare) iar prelucrarea şi sinteza informaţiilor se realizează la un nivel mai profund.
Prevenirea oboselii intelectuale se poate face prin aplicarea legii varietăţii stimulatorii prin asolamentul intelectual adică varierea şi alternarea ciclurilor de învăţare intensă cu cele de odihnă, recreere, plimbări etc. Este la fel de utilă concentrarea din timp în timp şi asupra altor probleme decât cele legate de specificul conţinuturilor de învăţare pentru a solicita şi alţi centri nervoşi.
3. Faze ale învăţării
Actul de învăţare debutează cu stabilirea obiectivelor învăţării: ce trebuie învăţat şi la ce nivel sau ce trebuie să ştim şi ce trebuie să putem face în finalul actului de învăţare. Pentru atingerea obiectivelor de învăţare trebuie alese metode potrivite conţinuturilor. Aceste metode cuprind un evantai larg: de la tehnici de informare şi documentare până la tehnici de fişare, conspectare, organizare a conţinuturilor, mnemotehnici, etc.
Fazele propriu-zise ale învăţării sunt:
1)           Receptarea vizuală sau auditivă, prin concentrarea atenţiei asupra surselor de învăţare;
2)     Prelucrarea mintală a cunoştinţelor, decodificarea şi înţelegerea lor, raportarea comparativă la experienţa cognitivă anterioară; selectarea esenţialului, restructurarea şi integrarea noilor cunoştinţe în structurile şi sistemele de de cunoaştere anterioare, dezvoltarea de noi cunoştinţe şi structuri de cunoaştere. Este cel mai important moment al învăţării.
3)     Memorarea şi stocarea cunoştinţelor (însoţite de o uitare selectivă);
4)     Ecforarea (reamintirea) sau actualizarea cunoştinţelor, adică readucerea lor în planul conştient prin confruntare cu sursele de învăţare (recunoaştere) sau în lipsa acestora (reproducere).
La baza întregului proces de învăţare stă motivaţia ca element dinamizator, activizator şi de orientare. Este de preferat ca motivaţia să fie de tip intrinsec.



[1] Pentru informaţii suplimentare a se consulta Mureşan Pavel, Învăţarea eficientă şi rapidă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990.

Dinamica procesului de învăţământ


Desfăşurarea procesului de predare-învăţare presupune interacţiunea unor etape de natură pedagogică, psihologică, gnoseologică şi logică şi antrenează atât mecanismele învăţării interne cât şi ale învăţării exterioare.
O primă este etapa învăţării senzoriale când pe baza contactului nemijlocit cu realitatea (reprezentat de materiale didactice intuitive) se formează în plan mintal imaginea globală a realităţii sub formă de percepţii şi reprezentări.
Etapa înţelegerii, abstractizării şi generalizării cunoştinţelor, este etapa cunoaşterii (învăţării) conştiente, logice, raţionale, abstracte.
Etapa stocării cunoştinţelor este actul de înregistrare şi fixare mentală a
cunoştinţelor prin memorizarea logică a acestora. Este o fixare dinamică, în sensul
restructurării şi integrării continue a sistemelor de cunoştinţe.
                                 
Formarea priceperilor şi deprinderilor este etapa de aplicare a cunoştinţelor, de formare a capacităţilor, priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice ori chiar de investigare ştiinţifică.
Etapa de evaluarea cunoştinţelor este actul didactic de control (verificare), apreciere şi acordare de note. Acest act evidenţiază nivelul, valoarea şi eficienţa învăţării.
2. Componentele cognitiv-formativ-aplicative ale procesului de învăţământ
 a) Cunoştinţele ca şi componente ale procesului de învăţământ
Cunoştinţele sunt alcătuite din informaţii sub formă de noţiuni, concepte, idei, legi, principii, teorii, ipoteze etc. care sunt predate şi învăţate în procesul de învăţământ. Cunoştinţele reprezintă componenta ideatică (cognitivă) a procesului de învăţământ şi pot fi informaţii de cultură generală, de cultură socială şi umanistă, de cultură ştiinţifică şi tehnică.
b)  Priceperile ca şi componente ale procesului de învăţământ
Priceperea reprezintă capacitatea de a aplica cunoştinţele în condiţii variate, în mod conştient,corect, activ-participativ, cu îndemânare şi abilitate fructificând o anumită
experienţă.
Priceperile reprezintă componenta formaţiv-acţionaliL ale procesului de învăţământ, şi pot fi intelectuale (priceperea de a calcula, rezolva exerciţii şi probleme teoretice) sau practfice (de a folosi o unealtă, de a conduce o maşină, etc).
c)  Deprinderile ca şi componente ale procesului de învăţământ
Deprinderile sunt moduri de acţiune care au devenit prin învăţare şi exersare , componenete automatizate ale activităţii. Deprinderea respectă toate calităţile priceperilor (conştient,corect, activ-participativ, cu îndemânare şi abilitate) fiind de fapt priceperea transformată în act reflex. Deprinderile se formează prin exersarea priceperilor într-un mod sistematic şi continuu.


  d) Obişnuinţele ca şi componente ale procesului de învăţământ
Obişnuinţele sunt deprinderi propriomotivate care se impun în conduită în virtutea unei necesităţi afective, indiferent de împrejurări. Şi obişnuinţele sunt componente formativ-acţionale ale procesului de învăţământ. Exemple de obişnuinţe: spălatul pe mâini înainte de masă, parcurgerea materialelor bibliografice ce sprijină conţinuturile predate, parcurgerea cursului înainte de seminar (în cazul studenţilor), etc.
Este necesar ca acţiunile greşite să nu fie repetate deoarece şi acestea pot deveni deprinderi şi obişnuinţe (dăunătoare de astă dată). Se ştie cătyste mai uşor să formezi o depridere/obişnuinţă nouă decât să corectezi una greşită.  

Tipuri de teorii de învăţare


În decursul timpului au fost formulate mai multe modele explicative ale procesului de învăţare. Fără a avea pretenţia de a face o expunere exhaustivă, amintim câteva din ele:
a)     Teoria învăţării behavioriste are ca iniţiatori pe Ed. Tolman, Ed. Thorndike, B. F. Skinner.ş.a. Învăţarea constă din răspunsuri repetate la stimuli externi la asocieri de tipul S-R, care conduc la obţinerea unei experienţe, a unui comportament.
b)    Teoria învăţării condiţionate a fost iniţiată de I.P. Pavlov şi continuată de Guthrie, Hull ş.a. Este o teorie de tip asociaţionist  care se bazează pe reflexele condiţionate (formate). Învăţarea se obţine prin îmbinarea stimulilor concreţi de ordinul I (din primul sistem de semnalizare) cu stimuli de ordinul al II-lea – abstracţi, cum este cuvântul cu semnificaţii abstracte. La om sunt predominanţi stimulii de ordinul al II-lea.
c)     Teoria învăţării prin perspicacitate (engl. – insigt learning) sau teoria configuraţiei (germ- sign gestalt). Este o învăţare în care îşi spune cuvântul perspicacitatea şi configuraţia (semnificaţia) intuitiv-cognitivă. Iniţiatorii ei au fost W. Köhler, K. Koffka şi alţii.
d)    Teoria învăţării pe baza acţiunilor mintale. Acţiunile mentale se desfăşoară la nivelul acţiunilor senzorio-motorii (materiale), la nivelul acţiunilor verbale (de îmbinare a reprezentărilor cu cuvântul)şi la nivelul acţiunilor cognitive formale şi logice (care realizează înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea informaţiilor). Această teorie a fost iniţiată de J. Piaget, T. Galperin, A. Leontiev şi alţii.
e)     Teoria învăţării prin instruire. Această învăţare se bazează pe modelul didactic al profesorului, elevul receptând, înţelegând,stocând şi aplicând informaţiileoferite dev profesor. Este o învăţare dirijată de tip tradiţional, elevul fiind tratat mai mult ca obiect al educaţiei.
f)       Teoria învăţării prin descoperire (euristice). Elevul se informează, înţelege, generalizează şi aplică în mod independent, personal, toate informaţiile. Poate fi considerat tipul de învăţare cel mai eficient. Această teorie tratează elevul ca subiect al educaţiei.
Mai pot fi menţionate ca teorii ale învăţări, teoria învăţării asociaţioniste, teoria învăţării cibernetice, teoria matematică a învăţării, teoria învăţării prin hipnoză (teorie ipotetică) ş.a.


Procesul de invatamant


1.     Conceptul de proces de învăţământ
Procesul de învăţământ este  activitatea sistematică şi organizată la care participă simultan cadrele didactice şi elevii. Prin acest proces instructiv-educativ, elevii parcurg calea de la necunoaştere la cunoaştere (procesul de învăţământ fiind deci un act de cunoaştere).
Procesul de învăţământ reprezintă activitatea compexă, intenţionată, programată, organizată şi conştientă de predare şi învăţare.
         Procesul de învăţământ este (înainte de toate) un act de comunicare, un act de transmitere informaţiilor, ideilor, opiniilor şi comportamentelor. Comunicarea poate fi directă, sau indirectă.
Comunicarea directă, interpersonală, se manifestă în activităţile frontale de genul cursurilor, seminariilor, lecţiilor, lucrărilor practice  îndrumate etc., dezvoltând în mare măsură elemente de apropiere, trăirile şi relaţiile umane, inclusiv afective.  
Comunicarea indirectă, se realizată prin mediatori cum ar fi tipăriturile (cărţi, reviste), filmele, emisiunile radio sau TV, informaţiile vehiculate pe suport magnetic sau electronic (Internet) etc. Această comunicare dezvoltă mai mult spiritul de activitate independentă, personală, elevul devenind propriul său educator.
Pentru o formare completă, elevată, eficientă este necesar ca  ambele tipuri de comunicare sa fie combinate judicios.

2.     Laturile procesului de învăţământ: predarea şi învăţarea
Procesul de învăţământ are un caracter bilatreral.
Predarea este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată, organizată şi conştientă de transmitere, comunicare de către profesor a cunoştinţelor teoretice şi practice care stau la baza învăţării.
Predarea cuprinde toate activităţile instructiv-educative conduse de profesor (de formarea calităţilor/trăsăturilor caracteriale, afective, volitive).
Învăţarea este latura procesului de învăţământ inteţionată, programată, organizată şi conştientă de asimilare şi dobândire a cunoştinţelor teoretice şi practice de către elev (student) pe baza predării şi a studiului independent.
Acest tip de învăţare este o componentă a învăţării umane - mai generale -  şi se numeşte învăţare şcolară. Învăţarea umană se caracterizează prin modificări informaţionale şi structurale profunde, stabile  ale fiinţei umane la solicitările variate ale  mediului social-cultural şi educaţional.
Învăţarea şcolară, care este evoluţia fiinţei umane în şcoală, se manifestă prin două componente aflate în strânsă interacţiune:
-         Învăţarea internă care este latura intimă, mentală şi psihică a procesului de învăţământ;
-         Învăţarea externă, numită şi comportamentală, este latura acţională, de aplicare a cunoştinţelor şi formare a priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice.

3.     Tipuri de teorii de învăţare
În decursul timpului au fost formulate mai multe modele explicative ale procesului de învăţare. Fără a avea pretenţia de a face o expunere exhaustivă, amintim câteva din ele:
a)     Teoria învăţării behavioriste are ca iniţiatori pe Ed. Tolman, Ed. Thorndike, B. F. Skinner.ş.a. Învăţarea constă din răspunsuri repetate la stimuli externi la asocieri de tipul S-R, care conduc la obţinerea unei experienţe, a unui comportament.
b)    Teoria învăţării condiţionate a fost iniţiată de I.P. Pavlov şi continuată de Guthrie, Hull ş.a. Este o teorie de tip asociaţionist  care se bazează pe reflexele condiţionate (formate). Învăţarea se obţine prin îmbinarea stimulilor concreţi de ordinul I (din primul sistem de semnalizare) cu stimuli de ordinul al II-lea – abstracţi, cum este cuvântul cu semnificaţii abstracte. La om sunt predominanţi stimulii de ordinul al II-lea.
c)     Teoria învăţării prin perspicacitate (engl. – insigt learning) sau teoria configuraţiei (germ- sign gestalt). Este o învăţare în care îşi spune cuvântul perspicacitatea şi configuraţia (semnificaţia) intuitiv-cognitivă. Iniţiatorii ei au fost W. Köhler, K. Koffka şi alţii.
d)    Teoria învăţării pe baza acţiunilor mintale. Acţiunile mentale se desfăşoară la nivelul acţiunilor senzorio-motorii (materiale), la nivelul acţiunilor verbale (de îmbinare a reprezentărilor cu cuvântul)şi la nivelul acţiunilor cognitive formale şi logice (care realizează înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea informaţiilor). Această teorie a fost iniţiată de J. Piaget, T. Galperin, A. Leontiev şi alţii.
e)     Teoria învăţării prin instruire. Această învăţare se bazează pe modelul didactic al profesorului, elevul receptând, înţelegând,stocând şi aplicând informaţiileoferite dev profesor. Este o învăţare dirijată de tip tradiţional, elevul fiind tratat mai mult ca obiect al educaţiei.
f)       Teoria învăţării prin descoperire (euristice). Elevul se informează, înţelege, generalizează şi aplică în mod independent, personal, toate informaţiile. Poate fi considerat tipul de învăţare cel mai eficient. Această teorie tratează elevul ca subiect al educaţiei.
Mai pot fi menţionate ca teorii ale învăţări, teoria învăţării asociaţioniste, teoria învăţării cibernetice, teoria matematică a învăţării, teoria învăţării prin hipnoză (teorie ipotetică) ş.a.





1.      CARACTERISTICILE  PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT (I)
În structura procesului de învăţământ se întâlnesc într-o formă de organizare superioară, toate elementele constitutive ale procesului educativ. Prezentarea conţinutului, metodelor, principiilor, caracteristicilor şi formelor de organizare ale educaţiei se fac mai eficient prin referire la procesul de învăţământ, unde aceste probleme sunt mai bine conturate şi analizate, constituind un model pentru desfăşurarea procesului educativ şi de către alte instituţii sociale în afară de şcoală.

1.     Caracterul bilateral, biunivoc şi interactiv al procesului de învăţământ
Procesul de învăţământ este o activitate la care participă simultan cadrele didactice (desfăşurând activitatea de predare) şi elevii (răspunzători cu actul de învăţare); activităţile de predare şi învăţare desfăşurându-se concomitent. Procesul de învăţământ are deci un caracter bilateral.
Cei doi factori (elev şi profesor) acţionează în raport de reciprocitate, ambii factori contribuind la actul de învăţare,  după demersul de du-te-vino/ comunicarea realizându-se în dublu sens, ceea ce-i dă caracterul biunivoc.
Profesorii şi elevii participă la procesul de învăţământ în interdependenţă, se condiţionează reciproc deci ei interacţionează; de unde decurge/ ceea ce presupune un caracterul interactiv. Caracterul interactiv implică şi interacţiuni între cei care învaţă, care pri dialog direct şi discuţii (dezbateri) directe, coordonate (suplu) devin participanţi activi şi responsabili ai propriei lor pregătiri. Elevul este considerat asfel partener activ şi responsabil cooperând cu profesorul într-un spirit de respect şi ajutor reciproc. Profesorul este factorul dirijor al procesului de învăţământ.

2.     Caracterul informativ şi formativ al procesului de învăţământ
Caracterul informativ al procesului de învăţământ se sprijină pe teoria culturii materiale care argumentează importanţa asimilării prin învăţare a unui volum cât mai mare de informaţii. Necesitatea informaţiilor/ elementelor cognitive rezidă în faptul că ele ne ajută să înţelegem şi să fundamentăm acţiunile dar şi teoriile din oricare domeniu. (Bineînţeles transmiterea informaţiilor este consecutivă unei selecţii care reţine doar ce este mai valoros şi util de transmis).
Teoria culturii formale susţine că în învăţare nu sunt atât de importante informaţiile ci aspectele formative ale învăţării, obiectivate în capacităţi şi deprinderi intelectuale, profesionale, cetăţeneşti, etc. Dar elementele/obiectivele formative sunt imposibil de atins fără asimilarea informaţiilor.
Concluzia:Trebuie realizat un echilibru între caracterul formativ şi informativ al învăţării, accentul punându-se permanent pe caracterul formativ.

3.     Caracterul de obiect dar şi de subiect al elevului (studentului) în procesul de învăţământ
Elevul este obiect al educaţiei dacă primeşte totul, selectat şi prelucrat de profesor el participând doar la înţelegerea, stocarea şi aplicarea cunoştinţelor după model.  Această ipostază îi antrenează şi dezvoltă mai puţin capacităţile şi creativitatea.
La începutul dezvoltării personalităţii sale, mai ales  în clasele mici, elevul poate fi tratat într-o oarecare măsură ca obiect al instrucţiei.
Totuşi, elementele de tratare a elevului ca subiect al instrucţiei trebuie să apară de la clasele mici. Când elevului i se oferă posibilitatea de a-şi dezvolta capacităţile intelectuale şi profesionale, spiritul de investigaţie şi creativitate prin prilejurile de a îşi afla şi singur cunoştinţele, înţelegându-le, stocându-le şi aplicându-le  în cât mai mare măsură, în mod independent şi personal avem motive să credem că el devine şi subiect al educaţiei[1]; un subiect activ şi implicat în propria sa dezvoltate.


2.     CARACTERISTICILE  PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT (II)
Strategia învăţării contemporane foloseşte demersul „personalo-faptico-logic” adică învăţare independentă, personală, strâns legată de fapte, de acţiuni practice, de logică (raţiune, ştiinţă) şi creativitate.

4.     Caracterul de act de cunoaştere al procesului de învăţământ
Actul pedagogic nu este doar un act de comunicare şi asimilare de cunoştinţe ci trebuie să fie în acelaşi timp şi un act de cunoaştere, adică de investigare şi descoperire a adevărului, de formare, de elaborare a informaţiilor (întocmai ca şi în ştiinţe). Elevul va fi astfel cel care descoperă şi aplică singur informaţiile, adevărul. Acest demers poate să însemne redescoperire (parcurgerea pe scurt a drumului parcurs de ştiinţă) dar şi descoperirea unor adevăruri noi[2].
Ambele demersuri se realizează în contextul învăţării şcolare euristice.

5.     Caracterul cibernetic al procesului de învăţământ
Procesul de învăţământ poate (şi trebuie) considerat ca un act cibernetic, adică de comandă (comunicare) şide control (evaluare), în cadrul căruia acţionează principiul conexiunii inverse (feedback-ului) conform schemei – bloc a sistemului de reglare.
Caracterul ciberneticoferă posibilitatea reglajului (pentru profesor) şi autoreglajului (pentru elev) procesului de predare – învăţare..

6.     Caracterul acţional sau practic aplicativ al procesului de învăţământ
Procesul de învăţare trebuie să ofere finalitate aplicativă privind pregătirea profesională îndeosebi.În procesul de învăţare trebuie formate priceperi şi deprinderi practice, de aplicare a cunoştinţelor specifice fiecărui domeniu al cunoaşterii sau socio- prifesional. În acest context, organizarea de laboratoare, cabinete, ateliere etc.şi înzestrarea lor cu mijloace adecvate de instruire practică reprezintă o necesitate obiectivă a pregătirii forţei de muncă şi a specialiştilor.

7.     Caracterul educativ al procesului de învăţământ
Principala preocupare a învăţământului este de a face din activitatea de cunoaştere un element motor al dezvoltării gândirii, al formării de atitudini şi comportamente,al dezvoltării personalităţii. În virtutea acestui fapt, fiecare disciplină care se predă urmează se dezvolte, în mod specific, anumite capacităţi şi procese psihice, precum şi calităţi general umane: curiozitate, spirit de observaţie, spirit de independenţă, inteligenţă, puterea de interpretare, creativitatea, limbajul, motivaţia învăţării şi a muncii ş.a.






[1] A. Toffler în celebra sa lucrare „Şocul viitorului” afirma: „Analfabetul viitorului nu va mai fi neştiutorul de carte, ci cel care nu ştie să înveţe singur cu cartea”
[2] De aceea în lume marile centre universitare sunt şi foarte puternice centre de ceercetare.

DIDACTICA SAU TEORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI


1.     Conceptul de didactică – obiectul didacticii
Didactica este ramura pedagogiei (deci o ştiinţă), care se ocupă cu studiul procesului de învăţământ, ca principală modalitate de realizare a instruirii şi educaţiei.
Obiectul de studiu al didacticii este deci procesul de predare-învăţare (procesul de învăţământ).
Etimologic, termenul de didactică derivă din vocabula grecească  „didactike” care înseamnă arta, tehnica învăţării. Jan A. Comenius-Komensky, considerat fondatorul didacticii dar şi al pedagogiei moderne, consacră acest termen în celebra sa lucrare „Didactica magna” (Marea Didactică) în 1657. „Didactica magna” avea şi un subtitlu sugestiv: „Ştiinţa universală de a învăţa pe toţi, totul” (Omnes omnia docendi artificium). Instrucţia (învăţământul) reprezintă în concepţia lui Comenius, principala formă de realizare a educaţiei tinerelor generaţii. Tot Comenius a introdus sistemul vacanţelor, a folosit expresia de an şcolar, a fixat data de începere a studiilor la 1 septembrie. Marele pedagog a teoretizat asupra sistemului de organizare pe clase şi lecţii. Un alt mare pedagog care a contribuit alături de Comenius la fondarea didacticii a fost Johann Friedrich Herbart. Pentru acesta instrucţia constă din formarea unui cerc de idei din ce în ce mai complete şi mai consistente. Prin instrucţie se au în vedere două scopuri (spunea Herbart): dobândirea virtuţii şi atingerea multilateralităţii interesului. Interesul devine astfel atât mijloc (în sensul că stimulează învăţarea) cât şi scop (transpus în predispoziţia şi dorinţa de a cunoaşte).
Didactica specială sau metodica este ramura pedagogică interdisciplinară care reprezintă aplicarea didacticii la predarea unei anumite discipline de învăţământ.



2.     Componentele didacticii (teoriei învăţământului)
Didactica studiază, într-un ansamblu coerent, componentele procesului de învăţământ (predării-învăţării, ale activităţii instructiv educative):
-         Esenţa procesului de învăţământ (predării-învăţării)
-         Conţinutul procesului de învăţământ;
-         Mijloacele de învăţământ;
-         Adecvarea obiectivelor educaţionale la specificul învăţării sistematice;
-         Degajarea normelor şi principiilor care reglează procesul de predare şi de învăţare;
-          Organizarea procesului de învăţământ (descrierea formele de activitate didactică);
-         Elaborarea şi explicitarea procedeelor şi metodelor didactice de predare-învăţare;
-         Evaluarea cunoştinţelor şi randamentul şcolar ş.a..
Procesul de învăţământ fiind o interacţiune dinamică dintre trei elemente: predare, învăţare, evaluare, didactica studiază procesul de învăţământ prin prisma relaţiei dintre aceste elemente.
Scopul procesului didactic îl constituie transmiterea unor seturi de cunoştinţe, formarea unor aptitudini, dobândirea de deprinderi, formarea de atitudini în perspectiva autonomizării fiinţei sub toate aspectele (d. p. d. v. cognitiv, afectiv, comportamental, etc.).
Procesul de învăţământ este forma cea mai sistematizată şi raţionalizată a exercitării influenţelor educative.
3.     Strategiile didactice
Pentru a avea succes în activitatea didactică, trebuie prefigurat un traseu procedural bine contextualizat şi articulat. Strategiile didactice sunt demersuri acţionale şi operaţionale racordate la obiective şi situaţii. Ele presupun o îngemănare de intenţii, de resurse dar şi de modalităţi de activare a acestora.
În noul „Curriculum naţional…” (1998), atât didactica generală cât şi didacticile speciale se configurează după principii ce favorizează personalizarea predării şi formarea autonomiei educatului. Prezentate la nivel teoretic general, orientarea tradiţională este arătată în antiteză cu orientarea modernă, astfel:[1] 
Criterii
Strategii didactice
Orientare tradiţională
Orientare modernă
Rolul elevului
Urmăreşte prelegerea, expunerea, explicaţia profesorului
Exprimă puncte de vedere proprii
Încearcă să reţină şi să reproducă ideile auzite
Realizează un schimb de idei cu ceilalţi
Acceptă în mod pasiv ideile transmise
Argumentează; pune şi îşi pune întrebări cu scopul de a înţelege, de a realiza sensul unor idei
Lucrează izolat
Cooperează în rezolvarea problemelor  şi a sarcinilor de lucru
Rolul profesorului
Expune, ţine prelegeri
Facilitează şi moderează învăţarea
Impune puncte de vedere
Ajută elevii să înţeleagă şi să explice punctele de vedere proprii
Se consideră şi se manifestă în permanenţă ca un părinte
Este partener în învăţare
Modul de realizare a învăţării
Predominant prin memorare şi reproducere de cunoştinţe, prin apel doar la  exemple ‚, clasice ’’ , validate
Predominant prin formare de competenţe şi deprinderi practice
Competiţie între elevi, cu scopul de ierarhizare
Învăţare prin cooperare
Evaluarea
Măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor
 ( ce ştie  elevul )
Măsurarea şi aprecierea competenţelor 
(ce poate să facă  elevul cu ceea ce ştie )
Accent pe aspectul cantitativ  ( cât de multă informaţie deţine elevul )
Accent pe elementele de ordin calitativ       
( valori, atitudini )
Vizează clasificarea ‚, statică ’’ a elevilor
Vizează progresul de învăţare realizat de fiecare elev


[1] Constantin Cucoş (2006), Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, p. 284.

LATURILE EDUCAŢIEI ŞI OBIECTIVELE ACESTORA


     Taxonomia pedagogică (din gr. taxis; taxon măsură, ordine, ierarhizare) este ştiinţa legilor care implică ierarhizarea şi clasificarea obiectivelor educaţionale. Viziunea taxonomică presupune realizarea idealului educaţional prin intermediul laturilor educaţiei şi obiectivelor acestora. Educaţia contemporană, pentru realizarea idealului educaţiei, cuprinde următoarele laturi (dimensiuni): 1. Educaţia intelectuală; 2. Educaţia tehnologică; 3. Educaţia profesională; 4. Educaţia morală; 5. Educaţia juridică; 6. Educaţia religioasă; 7. Educaţia estetică; 8. Educaţia fizică, educaţia igienico-sanitară şi educaţia sexuală; 9. Educaţia economică; 10. Educaţia ecologică şi 11. Educaţia militară.
         Laturile educaţiei alcătuiesc un sistem; şi deşi fiecare are o importanţă deosebită, de neînlocuit, ne vom opri doar la analiza a câtorva dintre ele.

1.     Educaţia intelectuală
Educaţia intelectuală începe să acţioneze pentru modelarea personalităţii de la vârstele cele mai mici şi continuă să fie prezentă pe toată durata vieţii. Ea contribuie la pregătirea generală şi fundamentală a omului având ca strategie studiul individual prin: însuşirea limbii materne, a limbilor străine, a literaturii, matematicii, biologiei, logicii, psihologiei, fizicii, chimiei ş.a.m.d. Educaţia intelectuală are:
-         un obiectiv cognitiv: dobândirea de cunoştinţe generale;
-         un obiectiv cognitiv-formativ: dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere: gândirea, memoria, spiritul de observaţie, creativitatea etc.;
-         un obiectiv formativ - cognitiv: formarea concepţiei despre lume (natură, societate şi gândire);
-         un obiectiv afectiv - cognitiv: formarea convingerilor şi sentimentelor intelectuale precum aprecierea faţă de ştiinţă, cultură şi învăţare; setea de cunoaştere;
-          un obiectiv practic, acţional: formarea deprinderilor intelectuale: de experimentare şi aplicare, de studiu cu cartea etc.
-         tot în cadrul educaţiei cognitive includem şi formarea capacităţilor de autoinstrucţie şi autocontrol.

2.     Educaţia profesională
Educaţia profesională are ca ideal pregătirea tinerei generaţii pentru o activitate utilă, pentru o meserie sau profesie, într-un anumit domeniu al vieţii social-economice. Obiectivele educaţiei profesionale sunt:
-         Ca obiectiv cognitiv, dobândirea de cunoştinţe profesionale de specialitate care să întemeieze o cultură tehnică generală şi o cultură tehnică de specialitate şi care asigură o pregătire de specialitate cu profil larg pentru a oferi profesionistului posibilitatea de adaptare la schimbări în ştiinţă şi tehnică, în producţie şi profesiuni;
-         Ca obiectiv formativ-psihomotoriu, formarea de deprinderi practice de specialitate de profil larg. Acest obiectiv trebuie asigurat în laboratoare şi ateliere didactice dar şi-n unitîţile de profil – productive, de cercetare, proiectare.
-         Formarea şi dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor profesionale – imaginaţia şi gândirea ştiinţifică, economică, tehnică, etc.
Pe lângă aceste obiective, educaţia profesională are ca şi obiective corelate formarea limbajului informaţional, educarea spiritului de deontologie profesională, educaţia profesională şi managerială, dar şi „sădirea” şi dezvoltarea dragostei faţă de profesiunea aleasă.

3.     Educaţia morală
Educaţia morală are ca ideal modelarea caracterului, profilului moral al personalitaţii şi al comportamentului socio-moral al individului. „Omul ca să devină om, trebuie să fie format ca om” , spunea J.A. Comenius.[1] Educaţia morală are două obiective principale:
a)    Formarea conştiinţei şi gândirii morale în spirit democratic care presupune:
-         Instruirea morală (dobândirea de cunoştinţe morale);
-         Formarea de convigeri şi sentimente morale ceace înseamnă că normele şi noţiunile morale trebuie să se transforme în stări afective demne, polarizate în jurul „binelui”
b)    Formarea conduitei şi a trăsăturilor de caracter care presupune:
-         Formarea deprinderilor şi obişnuinţelor morale (aşa numitei conduite „pozitive”);
-         Formarea trăsăturilor de voinţă;
-         Formarea trăsăturilor de caracter ( adică acele trăsături psihocomportamentale esenţiale şi stabile ale personalităţii) dezvăluite prin cinste, dreptate,  modestie, curaj, sinceritate, iniţiativă şi independenţă constructivă, atitudine şi manifestare demnă, patriotism şi umanism.

4.     Educaţia juridică
Educaţia juridică este necesară oricărui cetăţean deoarece necunoaşterea legilor nu împiedică aplicarea acestora în cazul că sunt încălcate. Obiectivele cunoaşterii juridice sunt:
-         Cunoaşterea legilor şi formarea conştiinţei şi gândirii juridice (ceea ce presupune de ex. cunoaşterea legilor specifice societăţii democratice şi ale statului de drept, în primul rând a Constituţiei);
-         Formarea de convingeri şi atitudini juridice (corespunzătoare conştiinţei şi gândirii juridice);
-         Formarea de priceperi, deprinderi şi obişnuinţe juridice (conduitei juridice).
Legile se respectă din înţelegerea necesităţii lor.

5. Educaţia fizică, igienico-sanitară şi sexuală
Educaţia fizică urmăreşte să asigure dezvoltarea sănătoasă şi armonioasă a organismului. Maxima lui Juvenal „mens sano in corpore sano” argumentează importanţa educaţiei fizice în rândul celorlalte laturi ale educaţiei. În antichitate şi evul mediu, educaţia fizică a avut un rol important în dezvoltarea armonioasă a omului (pornind de la exigenţele pregătirii fizice militare). În epoca modernă, aceasta a fost considerată mai mult o dexteritate. În etapa contemporană se caută să se redea educaţiei fizice un loc corespunzător în şcoală în aşa fel încât ea să-şi poată îndeplini obiectivele:
-         Dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă a organismului, formarera unor calităţi fizice (forţă, rezistenţă, capacitate de efort, fineţe şi supleţe în mişcări, etc.);
-         Sporirea, menţinerea sau refacerea calităţilor fizice şi a sănătăţii după caz prin gimnastica medicală sau prin forme adecvate de odihnă activă;
-         Dezvoltarea calităţilor morale precum spiritul de echipă şi competiţie loială (spirit de fair-play), de disciplină şi stăpânire de sine, de efort susţinut,  etc.
Aceste obiectrive pot fi realizate cel mai bine prin cunoaşterea datelor, semnificaţiilor şi importanţei diverselor activităţi şi forme de educaţie fizică şi sport (obiective în sine şi ele), în strânsă legătură cu dobândirea unor date de anatomie, fiziologie, medicină şi igienă sportivă. Sunt de asemenea importante şi îndeplinirea unor cerinţe precum îmbinarea raţională a educaţiei fizice şi sportului cu munca, evitându-se neglijarea  învăţăturii; luarea în considerare a posibilităţilor şi preferinţelor reale ale tinerilor şi îmbinarea raţională a efortului fizic cu odihna, evitându-se suprasolicitările, etc.
Formele educaţiei fizice sunt:
-         Orele de educaţie fizică din orar;
-         Exerciţiile fizice;
-         Jocurile şi competiţiile sportive diverse – fotbal, handbal, tenis, etc.;
-         Educaţia fizică profesională şi medicală;
-         Folosirea raţională a factorilor naturali – aerul, apa şi soarele, etc.
În ceea ce priveşte educaţia igienico-sanitară (din gr. hygíeia – sănătate) ea include regulile şi cunoştinţele practice prin care omul poate evita sursele de îmbolnăvire şi îşi poate apăra sănătatea. Obiectivele educaţiei igienico-sanitare sunt.
-         Dobândirea de cunoştinţe generale şi speciale despre bolile ce ar putea fi  contractate (ex: TBC, sifilis, cancer, SIDA, consecinţele grave ale adicţiilor de tot felul);
-         Formarea de convingeri şi atitudini ferme de păstrarea igienei;
-         Formarea de priceperi şi deprinderi de păstrarea igienei, de prevenirea îmbolnăvirilor şi de tratarea bolilor.
Asigurarea igienei trebuie realizată pe toate planurile individual şi corporal; în planul condiţiilor de muncă şi locuit etc. 
Educaţia sexuală urmăreşte realizarea omului informat şi responsabil vis-a-vis de relaţiile dintre sexe, faţă de întemeierea familiei, creşterea şi educarea copiilor, acţionând pentru prevenirea B.T.S. precum şi a infracţiunilor sexuale (seducţia, violul, perversiunile sexuale, etc.). Obiectivele educaţiei sexuale sunt cognitiv-biologice (de transmiterea cunosţinţelor relevante pentru problematica sexualităţii din perspectivă biologică (incluzând în acest conţinut şi informaţii despre educaţia contraceptivă) şi obiective psihologice, sociologice şi pedagogice precum pregătirea tineretului pentru o cooperare între sexe egală, corectă şi de ajutor reciproc în viaţă şi în activitatea social utilă; pregătirea tineretului pentru viaţa de familie; transformarea atracţiei faţă de o persoană de sex opus – la început aproape pur biologică, bazată pe instinctul sexual – într-un sentiment superior de dragoste.

6. Educaţia economică
         În condiţiile societăţii contemporane, ale economiei de piaţă, atât viaţa de familie şi viaţa personală cât şi activitatea în orice domeniu includ semnificaţii, implicaţii şi probleme de natură economică. Legat de a ceastă realitate trebuie avută în vedere educaţia economică a tineretului studios indiferent de profesia aleasă pentru a fi îmbrăţişată. Această educaţie are ca obiective:
-         Dobândirea de cunoştinţe economice şi formarea unei gândiri economice creative şi flexibile (o. cognitiv-formativ);
-         Formarea de convingeri şi sentimente economice puternice (o. afectiv-formativ);
-         Formarea de priceperi şi deprinderi economice (o. acţional-practic);
-         Formarea omului în spirit deontologic (o. etic i.e. moral civic).
7. Educaţia ecologică
         Omul, în construcţia civilizaţiei contemporane, concomitent cu crearea de bunuri, valori spirituale şi tehnologii, provoacă grave fenomene de poluare fizică şi psihosocială care pun în pericol chiar existenţa umană. Fenomenele de poluare gravă sunt de natură fizică (arme de distrugere în masă, deşeuri toxice) şi de natură psihosocială (corupţia, agresiunile de toate genurile, intoleranţa, ura, extremismul, xenofobia, şovinismul, spiritul revanşard, etc.).
Azi se vorbeşte din ce în ce mai mult de contribuţia indirectă a omului în declanşarea unor catastrofe naturale precum inundaţiile, incendiile, epidemiile, secetele prelungite, eroziunea solului, alunecările de teren, ş.a.
Ca obiective ale educaţiei ecologice consemnăm:
-         Dobândirea de cunoştinţe ecologice şi formarea unei gândiri ecologice dinamice şi creative (o. cognitiv-formativ);
-         Formarea de convingeri şi sentimente ecologice (o. afectiv-formativ);
-         Formarea de priceperi, deprinderi şi obişnuinţe ecologice (o. acţional-practic).
        


[1] J.A. Comenius: Didactica magna, EDP, Bucureşti, 1970, p. 31.

Arhiva