joi, 24 ianuarie 2013

Charles Baudelaire-evadarea in paradisurile artificiale

Charles Baudelaire-evadarea in paradisurile artificiale  

Charles Baudelaire
– evadarea în paradisurile artificiale –


Apetroaie Vladiana – Ioana
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Litere – Studii Europene
anul I, grupa 1


Cuprins:


1.     Informaţii biografice esenţiale

2.     Sursele de inspiraţie ale operei baudelairiene

3.     Ipostaze ale universului compensator – paradisurile artificiale în exemple

4.     Concluzii



Capitolul 1: Informaţii biografice esenţiale
Charles Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867) este o figură destul de slab conturată, în contextul unui  ansamblu de personalităţi marcante ale literaturii universale, servind de cele mai multe ori drept anti – exemplu, fiind mai curând hulit, neînteles şi condamnat.
Viaţa sa – înlănţuirea aproape spectaculoasă a evenimentelor cât şi frecvenţa şi intensitatea cu care acestea se succed – prezintă importanţă pentru critica literară în măsura în care i-au influenţat decisiv poetului maniera de a trăi şi de a scrie.
Într-o notă autobiografică[1], Baudelaire îşi divide viaţa în numai 2 etape, anume „copilărie” şi „tinereţe”, menţionând, pentru fiecare dintre ele, aspecte pe care el însuşi le va fi găsit definitorii pentru parcursul său existenţial.
Astfel, poetul menţionează o copilărie într-un spaţiu aproape anacronic, inconjurat de mobilier vechi si antichitati. Timpul parcă oprit din perioada timpurie a vieţii este curând înlocuit cu un tumult neobosit, refulat prin acte de vandalism şi de violenţă şi prefigurarea primelor stări sufleteşti tulburătoare.
Ȋntre „tinereţe” şi „desfrâu” poetul însuşi sugerează un voalat semn de egalitate (confirmat de studii şi evidenţe temeinice), prin sintagme de tipul „viaţă liberă la Paris”[2]; „prima aventură”[3]; „plimbări fericite”[4].
Contactul intens, încă de timpuriu cu această lume a deşertăciunilor i-a adus lui Baudelaire o degradare rapidă şi decisivă, contribuind, de altfel, cu prisosinţă, la prematura curmare a vieţii sale, la numai 46 de ani, în 1867.

Capitolul 2: Sursele de inspiraţie ale operei baudelairiene
Baudelaire a fost renumit pentru opiniile şocante şi controversate exprimate prin activitatea sa. Inspiraţia a apărut încă din timpul călătoriei în India, în 1841. El a admirat foarte mult elementele de cultură exotică.
Cu toate acestea, poetul american Edgar Allan Poe a fost cea mai mare sursă de inspiraţie. Baudelaire a început prin traducerea lucrărilor lui Poe din engleză în limba sa maternă, limba franceză. Aceste traduceri au construit faima lui Poe în Europa, mai ales în Anglia şi Franţa. Cei doi artişti au avut interpretări similare pe anumite teme, cum ar fi frumuseţea, moartea şi excentricitatea[5].
Mai mult decât atât, poetul francez a fost influenţat şi de pictori ca Edouard Manet, Gustave Courbet şi Eugène Delacroix[6], sau muzicieni, cum ar fi Wagner. Toate aceste surse de inspiraţie l-au impulsionat spre a scrie primele sale lucrări de excepţie, cuprinse în volumul  Florile răului.
 În 1857, el a fost adus în instanţă de către autorităţile franceze, pentru că această colecţie de poezii a fost considerată negativă, conţinând teme care au efect ofensator la adresa moralităţii publice şi a religiei.
Gândurile şi ideile sale nu erau conforme cu normele sociale din secolul al 19-lea. El mustra cu severitate cea mai mare parte din valorile conservatoare ale clasei de mijloc.
În operele lui Baudelaire, simbolismul este puternic reflectat.
În literatură, percepţia sa asupra simbolismului a fost opoziţia cu principiul descrierii directe de idei pentru într – ajutorarea cititorilor. De asemenea, el a susţinut şi dezvoltat un tip de scris care a folosit analogii şi alte metode, pentru a transmite ideile în manieră aluzivă.


Capitolul 3 : Ipostaze ale universului compensator –
paradisurile artificiale în exemple
Baudelaire a trait un stil de viaţă, care l-ar putea asocia cu uşurinţă unei alte mişcări: decadentismul. Acest grup a început, pe baza unei idei principale, de respingere a valorilor burgheze şi a moralităţii de zi cu zi şi in favoarea unei explorari detaliate a chestiunilor legate de societatea marginală sau de exotism: de ocultism, femeia fatală, orgie sexuală, dibăcie extremă, şi estetism.
 În ciuda tatălui său vitreg, Baudelaire a dus un stil de viaţă boem. Mai târziu, în 1842,
a început să trăiască ca un dandy. El a cheltuit sume imense de bani pe haine, vin şi opiu. A trăit pentru placere. Destul de curand, obiceiul acesta de a face cheltuieli i-a creat datorii şi l-a adus la sărăcie.
Scrierile lui Baudelaire pe tema “paradisurilor artificiale” printre care vinul, opiul sau haşişul reflecta preocupările sale de artist şi moralist. În cea mai faimoasă scriere a sa cu privire la tema drogurilor, Paradisuri artificiale : opiu şi haşiş (1860), eseul despre opiu se bazează pe lucrarea Confesiunile unui opioman englez[7], dar Poemul haşişului este al lui Baudelaire însuşi. El cunoştea experienţa cu privire la halucinaţiile cauzate ca efect al ambelor medicamente şi se pare că a suferit de dependenţă de opiu (“Opiomanul este dominat de duhurile rele care îi populează visele; în faţa a orice ar dori să facă, rămâne mereu nemişcat, întocmai ca un om pe care paralizia iremediabilă îl obligă să lâncezească în pat, constrâns să asiste neputincios la jignirea şi batjocura a tot ce îi este drag în viaţă. Şi-ar lua viaţa dacă ar putea să se ridice şi să umble, dar este neputincios ca un copil nou născut şi, ca şi el, nici măcar să încerce a mişca nu poate[8]”).
Charles Baudelaire prin "Poemul haşişului" şi "Paradisuri artificiale" deschide o fereastră spre lumea sumbră a viciului, care te poartă spre infernul abominabil. El realizează descrieri ale proceselor, ale reacţiilor, atât de amanunţite, cu exactitatea şi gradul de detaliu al naturalistului, cu priceperea şi precizia chirurgului, cu circumspecţia şi prevederea psihologului, cu fervoarea … dependentului de droguri. Baudelaire scria: "Mulţi îşi închipuie că beţia haşişului nu este decât o ţară prodigioasă, un vast teritoriu cu prestidigitaţie şi escamotaj, în care totul este miraculos şi neprevăzut. Ceea ce este o prejudecată, o confuzie totală. Cei care caută paradisurile pierdute, iluzorii, ignoranţii sau curioşii să ştie bine că în haşiş nu există nimic miraculos, absolut nimic decât naturalul excesiv". Formele de manifestare sunt foarte diverse, însă cel mai crunt, cel mai cutremurător dintre toate este, de departe, alienarea fiinţei umane, suprimarea conştiinţei care lasă loc unei dilatări senzoriale aproape neverosimile (Proporţiile timpului şi ale existenţei sunt complet dereglate prin multitudinea şi intensitatea senzaţiilor şi a ideilor. S-ar zice că în intervalul unei ore trăieşti viaţa mai multor oameni dintr-o dată!).
Tema paradisurilor artificiale se regaseşte într-o anumită impostază în Florile rălui, prin ciclul poeziilor dedicate vinului, unde creează un tot unitar în mecanica întregii opere, întrucât “porţiunile” se nasc una dintr-alta într-o lucrare cu profundă tematică moralizatoare şi de critică socială.
Vinul este privit aici ca un mod facil de a accede într-un univers compensator, cu menire alinătoare, consolatoare, este însă un mijloc de evadare de scurtă durată. Vinul este astfel demitizat, fiindu-i atribuită condiţia ordinară a unei satisfacţii sterpe, infertile – beţia este un effect trecător, neputincios să salveze omul din mizeria in care acesta se zbate.
Totodată, în paralel cu vinul, apar ipostaze ale unor pericole ascunse, ale unor ameninţări ale sufletului omenesc, care rezidă aici mână în mână cu originile infernale atribuite vinului.
Se combină spleenul lumesc şi lumea ideală, prin intermediul vinului. "Sufletul Vinului," este prezentarea unui vorbitor beat, ce nu este în măsură să vorbească, auzim în schimb cântecul vocii vinului pe care acesta l-a băut. Pe măsură ce cântă, vinul promite sănătate, avere, şi fericire, promiţând să producă şi poezie înfloritoare.
 Totuşi, un cerşetor beat din "Vinul peticarilor" înlocuieşte curând aceste prezenţe pozitive ale idealului . Spulberând accentele romanţioase ale Parisului, peticarul este ilustrat drept : “Imundă vărsătură a marelui Paris”. Înconjurat de şobolani şi paraziţi, de paupertat, cerşetorul este orb la realitate şi se crede un rege.
Poetul expune exhaustiv efectul malefic al stării de ebrietate în "Vinul asasinului", unde,un om a cărui minte tulburată de vin pierde toate sentimentele de moralitate, fapt care  îi permite să-şi ucidă soţia, fără să reflecteze: “Da, mi-a murit nevasta ! / De-acum pot bea până ce crăp.”
Apelând la Bacchus, zeul vinului, atât în "Distrugere" cât şi în "Femei blestemate", poetul compară efectele anihilatoare ale vinului şi opiului cu asidua putere de seducţie a femeilor asupra bărbaţilor.
Ȋn prima versiune în care au apărut publicate în volumul Florile răului, ciclurile Revolta, Vinul şi Moartea erau considerate un tot unitar.
 Poeziile  din sunt mai scurte şi mai mult interconectate conceptual decat poeziile din ciclurile anterioare din carte. De exemplu, secţiunea "Vinul" implică întreaga progresie naturală de la ideal la spleen. Iau cuvântul mai întâi vinul însuşi, apoi cerşetorul, iar în cele din urmă criminalul. Baudelaire accentueaza efectele ameţitoare ale vinului, făcând ca o sticlă de vin să înlocuiască vorbitorul firesc, pentru a sugera că vorbitorul este prea beat pentru a recita poezia. Aceasta mutare reflectă viziunea lui Baudelaire prin care înţelege noţiunea de artist ca un maestru al tertipului: El a crezut că poeţii nu trebuie să impună formele sublime într-o natură în care acestea nu ar putea exista, ci mai degrabă să stoarcă, din obiecte şi situaţii reale, modele neverosimile ale fanteziei. Durerea morţii şi viciul băuturii sunt, astfel, transformate în spectaculoase inflorescenţe ale imaginaţiei… sau ale răului.

Capitolul 5 : Concluzii

Pe parcursul carierei sale literare, Baudelaire şi-a îndemnat cititorii să scape de realitate, indiferent dacă prin intermediul vinului, al opiului sau al poeziei. Totuşi, în această secţiune, devierea de la realitate conduce doar la iluzie şi ulterior la moarte. Cerşetorul "vărsătură" şi criminalul "beat-mort"  simbolizează puterea vinului de a dezagrega şi descompune viaţa.

Sticla de vin din "Sufletul Vinului" propune ca variantă sublimul extatic al "ambroziei", şi "imensa bucurie" a idealului. Dar aceste promisiuni se dovedesc a fi goale de conţinut sau semnificaţie: disperarea şi nebunia săracului şi a criminalului demonstrează că atât spleenul cât şi moartea există de fapt, chiar şi în interiorul acelor paradisuri artificiale etanşe pe care firea umană nădăjduieşte că le poate plămadi.



Bibliografie:

1.     BAUDELAIRE, Charles – Critică literară şi muzicală, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968

2.     RĂDULESCU, Marin – Baudelaire : existenţă şi creaţie, vol. 2 – Creativitatea Baudelairiană, Editura Spirale, Bucureşti, 1992

3.     Charles Baudelaire – Wikipedia :
http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire

4.     Symbolism – Symbolism in French Literature :
http://science.jrank.org/pages/11376/Symbolism-Symbolism-in-French-Literature.html

5.     The Flowers of Evil – Sparknotes:
http://www.sparknotes.com/poetry/flowersofevil/

6.     Charles Baudelaire Site – by Erin:
http://www.angelfire.com/ct/edarling/





[1] Publicată pentru prima oară în La Chronique de Paris, din 4 septembrie 1867
[2] Ȋn intervalul 1836 – 1840, în timpul şederii la Paris, Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
[3] Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, de unde revine un an mai târziu la Paris, fugind. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
[4] Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, o prostituată din Africa, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Florile răului.
[5] Conform propriei sale declaraţii, Charles Baudelaire îl considera pe Edgar Allan Poe “un suflet geamăn”.
[6] Criticile pictorilor contemporani francezi l-au ajutat pe Baudelaire să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
[7] Romanul autobiografic al lui Thomas de Quincey, în care acesta vorbeşte despre dependenţa faţă de laudanum (opiu şi alcool – tinctură de opiu).

[8] DE QUINCEY, Thomas – Confesiunile unui opioman englez, Editura pentru literatură universală, 1969


0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva