vineri, 25 ianuarie 2013

Crizele economice. Cauzele evolutiei ciclice

Crizele economice. Cauzele evolutiei ciclice Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului afacerilor exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor (până la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere.

În primele decenii postbelice s-au accentuat modificările în desfăşurarea ciclului afacerilor şi a crizelor prin abateri de la mecanismele şi schemele anterioare, prin atenuarea profunzimii oscilaţiilor şi scăderii producţiei, prin desincronizarea ciclului etc. Cu toate acestea, ne aflăm în prezenţa unui fenomen care, dacă s-a transformat nu este mai puţin prezent31.
În general, crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei şi se manifestă sub mai multe forme (tipuri), cum ar fi: a) crize de subproducţie care se întâlnesc în economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, cauzate de fenomene naturale (secetă, inundaţii) sau războaie, epidemii, migraţii masive ale populaţiei etc. Aceste crize au fost tipice până la începutul secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai ales în ţările subdezvoltate; b) crize de supraproducţie care se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la anumite intervale de timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc 18 crize ciclice de supraproducţie cu întindere, durată şi intensitate diferite. Sunt mai cunoscute, prin efectele negative produse, crizele din perioadele: 1929 - 1933; 1973­1975; 1980-1982; c) crize neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate (periodicitate) în timp. Ele pot fi: parţiale, în funcţie de ramura în care se manifestă (siderurgie, agricultură, industria extractivă, construcţii, ecologie); intermediare, precum: criza materiilor prime, criza energetică, criza financiar-valutară etc., care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor;
Crizele economice se caracterizează prin următoarele trăsături: 1) în condiţiile contemporane întâlnim crize de supraproducţie şi nu crize de subproducţie, ca acum circa 100 de ani. Aceasta nu înseamnă că este exclusă posibilitatea ca în perioada contemporană să nu apară crize de subproducţie, în ţările subdezvoltate sau în alte condiţii; 2) crizele ciclice, în condiţile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un sector de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în anumite condiţii, economia mondială; 3) crizele sunt periodice şi definesc ciclurile economice, indiferent dacă în analiza teoretică ele sunt situate la începutul sau la sfârşitul acestora32. Ele s-au repetat la intervale de 8 - 11 ani.
Cauzele evoluţiei ciclice şi ale crizelor au format obiectul unor ample dezbateri teoretice. Multă vreme, o serie de economişti au respins ideea că în sistemul economic pot apărea crize, deoarece ei puneau la baza activităţii economice şi a evoluţiei pieţei, teza clasică a lui J. B. Say, prin cunoscuta teorie (lege) a debuşeelor. Potrivit acestei teorii, fiecare marfă îşi creează automat propria piaţă, asigurându-se în orice moment deplina folosire a resurselor disponibile, orice disproporţie sau fenomen negativ fiind corectat prin mecanismele automate ale pieţei. Deşi o serie de fluctuaţii ale activităţii economice erau evidente, s-a încercat găsirea unor explicaţii ale cauzelor crizelor în afara mecanismelor economice, pe baza unor legi psihologice. Totuşi, marea criză din perioada 1929 - 1933 a spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei în asigurarea echilibrului, recunoscându-se că sistemul economic conţine, în sine, şi mecanisme destabilizatoare, care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni (condiţiile naturale, sociale, politice etc.) pot favoriza sau frâna acţiunea lor.
Pentru explicarea evoluţiei ciclice a afacerilor şi a crizelor, în general, s-au conturat în gândirea economică două teorii: exogene şi endogene, care se referă la cauze externe, respectiv cauze interne ale sistemului economic, care influenţează sau provoacă ciclurile economice.
În cadrul teoriilor exogene, factorii (cauzele) ciclului economic sunt de natură extraeconomică, precum: creşterea demografică, invenţiile şi inovaţiile, factori naturali-climatici, conflicte militare, aspecte social-politice, fenomene de migraţie, descoperiri de resurse naturale noi ş.a.
În cadrul teoriilor endogene, factorii (cauzele) ciclului economic sunt de natură economică, exercitând, într-o manieră alternativă, efecte de stimulare sau de frânare a activităţii economice. Principalele teorii endogene , cunoscute în literatura de specialitate, sunt:
a) teoria monetaristă, care încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia volumului creditului. Creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza de recesiune. Conform acestei teorii, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile cu politica monetară;
b)   teoria subconsumului, după care inegalitatea veniturilor (determinată de
inechităţi şi injustiţii în repartizarea acestora) blochează expansiunea, adică frânează
oferta şi creşterea producţiei, prin excesul de economisire la unii şi insuficienţa
consumului la alţii;
c)    teoria suprainvestiţiei explică evoluţia ciclică prin supraacumularea de capital, într-o perioadă scurtă, care face ca piaţa să fie inundată de produse noi, dar pe care, treptat, cererea devine incapabilă să le mai absoarbă. Ca atare, apare necesitatea reducerii producţiei şi a costurilor, fapt ce va genera o capacitate productivă excedentară, care rămâne subutilizată, şi creşterea şomajului, ceea ce descurajează investiţiile noi şi deprimă activitatea economică.
d)   în concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de expansiune şi recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia productivităţii marginale a capitalului, în interdependenţă cu rata dobânzii. Dezvoltând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme putând determina expansiunea sau recesiunea ciclică.
Indiferent de analizele şi interpretările date ciclurilor economice de diferite teorii şi concepţii macroeconomice, elementele comune asupra cărora se axează acestea sunt variabilele economice, determinante în mecanismul ciclurilor, respectiv: consumul şi investiţiile.
În afara categoriilor de cauze menţionate, care pot determina sau influenţa evoluţia ciclică a economiei, un factor cu puternice implicaţii în mişcarea economică dintr-o ţară este autoritatea publică (guvernul).
Activitatea guvernului, prin măsurile de politică economică, influenţează în mare parte ciclul economic. Astfel, folosindu-şi puterea de a cheltui şi de a impozita (putere bugetar-fiscală) şi apoi reglând oferta de bani şi volumul creditului aflate în circulaţie (putere monetară), poate influenţa intensitatea sau amplitudinea fazelor unui ciclu economic.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva