luni, 28 ianuarie 2013

Ideologii si doctrine politice

Ideologii si doctrine politice În multe cazuri, ne confruntăm cu întrebări la care, de obicei, nu putem da un răspuns univoc. De exemplu, cum am putea defini o doctrină ori o ideologie politică? Care este diferenţa dintre doctrine şi ideologii politice? Sau cum au evoluat doctrinele şi ce formă îmbracă doctrinele tradiţionale la etapa actuală ori cum se manifestă ele în spaţiul nostru politic?

Despre doctrinele politice s-a scris destul de mult, mai cu seamă în secolul al XX-lea. Cei mai mulţi dintre autori au menţionat că domeniul doctrinelor politice este extrem de vast şi se regăseşte atît în obiectul de studiu al ştiin­ţelor socioumane, cît şi în ştiinţele ce studiază elementele de mentalitate, de cultură, de civilizaţie şi de tradiţie. Pentru acest motiv, doctrinele politice sînt considerate un domeniu al ştiinţelor politice în sensul cel mai larg, avînd un rol explicativ doar pentru înţelegerea situaţiilor politice generale, dar nu şi a celor specifice, decît în cazuri excepţionale. De cele mai multe ori însă doctrinele politice proiectează realităţi posibile, plecînd de la realitatea specifică epocii în care apar. Pe de altă parte, unele dintre doctrinele politice transgresează reali­tatea istorică a epocii lor pentru a se insera în prezent.
Termenul doctrină defineşte un sistem format din principii prin care se exprimă o anumită orientare, un curent de gîndire filosofică, politică, econo­mică, juridică, sociologică, ştiinţifică, religioasă, militară etc. Doctrina politică poate fi definită, de asemenea, drept un sistem închegat de principii care in­terpretează în mod coerent realitatea politică şi recomandă o modalitate de a acţiona în funcţie de anumite opţiuni şi scopuri ideologice. Doctrina politică oferă elementele necesare pentru rezolvarea problemelor fundamentale privind organizarea politică a societăţii, raporturile dintre politic şi economic, sistemul valorilor care trebuie să guverneze evoluţia societăţii.[1] Prin urmare, doctrinele politice reprezintă, în realitate, o sumă de lucrări cu caracter sistematic privind realitatea politică, economică sau socială, formînd, uneori, lanţuri doctrinare. Este necesar să menţionăm că, de cele mai multe ori, părinţii fondatori ai doc­trinelor politice sînt revendicaţi şi de filosofia sistemică ori de diverse ştiinţe socioumane actuale ca aparţinînd, mai degrabă, domeniului lor de cercetare decît spaţiului politic. Totodată, este foarte greu să diferenţiem doctrina pro-priu-zis politică de doctrina filosofică aplicată domeniului politic. În doctrinele politice nu vom regăsi, totuşi, întregul cîmp sistemic al filosofiei, ci doar nouta­tea pe care o aduce aceasta în construcţia teoretică a spaţiului sociopolitic.
O altă dimensiune a doctrinelor politice este cea sincronă, perspectiva comparativă asupra doctrinelor politice, căutînd ceea ce se susţine la nivelul valorilor şi finalităţilor puse în practică de aceste doctrine. Această dimensiune cuprinde expresiile comune ale doctrinelor care se reformulează permanent în spiritul epocii. De aceea, la nivelul analizei comparative a doctrinelor, se eva­luează spaţiul ideologic, adică tentativele de a realiza în practică ideile propuse de părinţii fondatori ai acestora. La nivelul realizării practice a doctrinelor po­litice, se studiază politicile propuse pentru soluţionarea anumitor probleme ce apar în cadrul diverselor societăţi la o anumită perioadă de dezvoltare a lor.
Doctrinele politice influenţează substanţial apariţia şi crearea ideologiilor politice, astfel încît sînt deseori confundate cu acestea. Doctrinele sînt însă mult mai largi şi nu încearcă să fie decît modele teoretice, în timp ce ideologiile au o dimensiune mult mai pragmatică, fiind legate de comportamente de grup.
Din cele spuse mai sus, putem încerca să definim doctrinele politice ca pe un domeniu de graniţă ce încearcă să acopere o întreagă zonă de gîndire poli­tică, cuprinzînd şi inspirîndu-se din ideologii politice, teorii politice şi filosofie politică. În aşa fel, consideră Andrei Ţăranu, „doctrinele politice sînt corpusuri conceptuale, cuprinzînd valori şi simboluri care incorporează concepţii asupra naturii umane şi care indică ce este posibil sau imposibil pentru oameni să do-bîndească; reflecţii critice asupra naturii interacţiunilor sociale; valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să aspire; corecţii tehnice privind îmbunătăţirea în abstract a realităţii umane privind viaţa politică, economică şi socială a unei naţiuni sau chiar a întregii umanităţi. De aceea, doctrina poli­tică are o dublă funcţiune: prima, de a descrie şi cea de-a doua de a prescrie".[2]
Doctrinele politice se împletesc strîns cu doctrinele filosofice, economice, sociale, juridice, pentru că toate acestea abordează acelaşi subiect major, socie­tatea, dar privită sub diversele ei aspecte. Spre deosebire de doctrinele politice, ideologiile politice[3] sînt mai generale, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea. În aşa fel, ideologia politică şi doctrina politică au sfere de semnifi­caţii aproape identice, singura deosebire fiind forma mai sistematică a doc­trinei politice. Ideologiile preiau din doctrinele politice corpusul de idei şi de valori propuse de acestea şi încearcă adaptarea lor la realităţile concrete ale so­cietăţii. Ideologiile depăşesc, astfel, cadrul teoretic, încercînd o transgresare a realului prin ideal. Din aceste considerente, ideologiile sînt ceea ce generează mentalităţile colective, devenind părţi ale acestora şi modele de credinţă şi de comportament colectiv. Ideologiile apelează la valorile create de doctrine, dar încearcă să le impună ca fapte de viaţă şi acţiune politică.
Ideologia este definită ca ansamblu de idei, reprezentări, mituri elabora­te de mişcările politice, într-o formă mai mult sau mai putin sistematică, în vederea orientării comportamentului cetăţenilor în problemele fundamenta­le ale dezvoltării societăţii (modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale ori valorile morale demne de a fi îmbrăţişate etc.) O definiţie asemănătoare ne-o oferă Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice: „Ideologiile sînt constelaţii de credinţe şi expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi evaluată într-un fel să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să anatemizeze altele".[4]
Ideologiile îndeplinesc mai multe funcţii sociale, capabile să integreze într-un singur set de concepte întregul univers social:
- funcţia explicativă - ideologia îşi propune să ofere explicaţii asupra ca­uzelor care determină condiţiile sociale să fie aşa cum sînt. Dar, spre de­osebire de o doctrină care încearcă să îşi fundamenteze răspunsurile pe o dimensiune ştiinţifică, ideologiile se bazează mai degrabă pe structuri empirice, pe credinţe, respingeri apriorice ale unor realităţi ş.a.m.d. Mai mult, unele ideologii construiesc şi pseudoştiinţe pentru a-şi conferi un aer de infailibilitate şi a demonstra astfel că sînt singurele care au drep­tate (socialismul, nazismul);
-       funcţia evaluativă - ideologiile îşi arogă dreptul de a oferi standarde de evaluare a condiţiilor sociale şi de a hotărî ceea ce este dezirabil sau nu. Astfel, pe baza constructului ideologic pe care un individ îl foloseşte (şi crede în el), se formulează evaluări privind o situaţie sau alta;
-       funcţia identitară - o ideologie, de obicei, dă sentimentul apartenen­ţei la o comunitate de idei membrilor care cred în ea. Astfel, ideologia nu îşi propune numai funcţii raţionale, ci încearcă să facă apel la senti­mente şi emoţii profunde, la reacţii subiective care pot transforma pe un membru într-un credincios;
-       funcţia programatică (prescriptiv-normativă) - orice ideologie are un caracter programatic, dorind să impună un program general de acţiune socială şi politică. Toate ideologiile doresc să prescrie un model de acţi­une în conformitate cu idealurile lor.
După cum vedem, ideologiile constituie un set de idei şi credinţe împărtă­şite de un anumit număr de oameni, cărora le explică ce este valabil şi valoros şi ce nu, ce urmează a fi păstrat intact şi ce este necesar de schimbat, generînd atitudini în raport cu ceilalţi membri ai grupului ideologic şi cu cei care sînt percepuţi drept opozanţi. Ideologiile incită oamenii la acţiune politică şi pro­pun un program oarecare în acest scop, determinînd pasiune şi motivaţie pen­tru actul politic.
Fiind şi o dimensiune a actului politic, ideologiile au şi funcţii politice im­portante, care le fac de neînlocuit în actul politic. Funcţiile politice ale ideo­logiilor sînt extrem de necesare pentru că, prin ele, se obţine acordul maselor pentru diversele acţiuni politice ale celor care se află la putere sau doresc să cucerească puterea:
-       funcţia de legitimare - are ca scop să dea valoare unui regim politic şi instituţiilor sale, adică să exprime acele idei operative care fac ca regi­mul politic să funcţioneze cu acordul guvernaţilor;
-       funcţia de mobilizare şi solidarizare - ideologiile trebuie să definească foarte clar cine este membru al grupului şi cine este străin acestui grup. De aceea, ele trebuie să joace un rol de liant social între membrii gru­pului care împărtăşesc aceeaşi ideologie şi să acţioneze ca un stindard pentru a-i mobiliza în vederea unor acţiuni comune. La fel, ele mai au şi funcţia de unificare, integrare şi identificare pentru toţi cei care împăr­tăşesc aceeaşi credinţă politică, dar acţionează în acest sens cu diferite grade de succes;
-       funcţia de conducere şi cea de manipulare - ideologiile incită oame­nii la acţiune politică, dar tipul şi scopul acţiunii depind foarte mult de conţinutul şi substanţa ideologiei. Pentru ca aceste acţiuni să fie cunos­cute şi acceptate de membri, este necesar să existe un număr de promo­tori şi activişti politici care să mobilizeze şi să conducă grupul. Pentru a-l conduce, ei trebuie să recurgă permanent la manipulare (nu neapărat fiind şi conştienţi de aceasta) ca să-i determine pe membri să atingă sco­pul propus;
-       Funcţia de comunicare - ideologiile fac apel permanent la un lim­baj comun, ultrasimplificat, dar specializat politic, pentru a atrage noi adepţi. Ele folosesc sintagme extrem de comune, uşor de reţinut, dar cu un conţinut semantic extrem de complicat - „conspiraţia iudeo-maso-nică", „elita de la putere", „roşii", „brunii" etc. -, care să dea impresia că oricine poate înţelege despre ce este vorba, dar care permite şi interpre­tări multiple ale subiectului;
-       funcţia de defulare a emoţiilor şi frustrărilor - ideologiile au rolul de a determina anumite comportamente ale fidelilor săi, mai ales în condiţiile alegerilor sau confruntărilor directe cu cei care sînt consideraţi opozanţi. De aceea, ele îşi propun, prin mobilizare, să determine o stare de perma­nentă reideologizare a celor care sînt consideraţi membri de bază.
Toate aceste funcţii politice pot întări „suspiciunile" că ideologiile politice sînt ceva rău prin excelenţă şi că ele au drept scop obţinerea puterii prin forme adesea inacceptabile. În realitate, aceste practici politice se manifestă în toate regimurile politice, totalitare sau democratice, ceea ce diferă este doar gradul lor de intensitate. Cu toate acestea, destul de vizibil rămîne gradul tot mai mic de implicare politică a cetăţenilor (în special în ţările dezvoltate din punct de vedere economic), adesea chiar absenteismul, ceea ce poate creea aparenţa unei marginalizări a ideologiei şi a funcţiilor acestora. Dar, dacă este tot mai greu să deosebeşti o ideologie de alta, datorită aşa-numitei political corectness, aceas­ta nu înseamnă că funcţiile politice ale ideologilor au dispărut. Vedem că, în situaţii de criză, ele reapar cu o putere ieşită din comun, ceea ce denotă că ele continuă să fie vii în socitate.



[1] Cf. A. Florian, Fundamentele doctrinelor politice, Bucureşti, 2006.
[2] Cf. Andrei Ţăranu, Doctrinele politice contemporane, Bucureşti, 2001.
[3] Termenul „ideologie" a fost întrodus în circuitul cotidian în 1789 de Antoine Destutt de Tracy, unul dintre filosofii pe care Convenţia revoluţionară îi împuternicise cu conduce­rea Institutului Francez, creat special pentru a răspîndi ideile iluminismului. În lucrarea sa Elements d'ideologie, scrisă între anii 1801-1805, de Tracy propunea o nouă ştiinţă a ideilor, o ideologie care ar fi baza tuturor celorlalte ştiinţe. Respingînd conceptul de idei înnăscute, de Tracy explica modul în care ideile noastre sînt bazate pe senzaţii fizice. O explicaţie raţională a originii ideilor, eliberată de prejudecăţile religioase sau metafizice, ar constitui fundamen­tul pentru o societate dreaptă şi fericită. Aceasta deoarece investigarea ideilor individuale ar demonstra originea lor comună în necesităţile şi dorinţele umane, acel cadru legal reglator al societăţii pe baze naturale.
[4] Enciclopedia BLACKWELL a gîndirii politice, Bucureşti, 2000, p. 128, p. 366.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva