joi, 31 ianuarie 2013

Referat Procesul bugetar in Romania

Referat Procesul bugetar in Romania














PROCESUL BUGETAR
ÎN
ROMÂNIA




















 

1. Conţinutul şi etapele procesului bugetar în România

1.1. Interpretări şi semnificaţii cu privire la bugetele publice

BUGETELE PUBLICE
  • D.p.d.v. al conţinutului economic=relaţii economice băneşti ce apar în procesul repartiţiei valorii nou create (venitului naţional)datorita constituirii şi repartizării de fonduri centralizate (la şi de la dispoziţia statului şi a unităţilor administrativ teritoriale) pt. a satisface nevoi generale publice la nivel central şi local.
  • D.p.d.v. al instrumentelor economico-financiare de acţiune=balanţe financiare operative unde relaţiile specifice se regăsesc sub forma de indicatori ai finanţelor publice, separat, pentru venituri şi separat,  pentru cheltuieli.
În planul interacţiunii dintre cele două poziţii de abordare a bugetelor publice se poate afirma existenţa unor raporturi de determinare şi de influenţare cu consecinţe în circulaţia şi administrarea banului public generat de nevoi, cerinţe şi trebuinţe ale colectivităţilor umane aflate în anumite situaţii de ordin social, economic, cultural, educativ etc.
  • D.p.d.v. al relaţiilor economice specifice=fac parte din baza economică a societăţii şi determină structura şi configuraţia balanţelor financiare operative  unde, sunt concretizate sub forma de venituri şi respectiv de cheltuieli.
  • Ca balanţe financiare pot influenţa relaţiile specifice producând modificări în cadrul acestora.
Relaţiile bugetare concretizate în indicatori de venituri şi indicatori de cheltuieli în balanţe financiare se produc între stat şi unităţile administrativ teritoriale, pe de o parte, şi „partenerii” lor pe de altă parte adica agenţii economici (societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii cooperatiste etc), instituţiile publice şi populaţia (potrivit cu o anumită structură socio-demografică).
Implicarea în gestiunea banului public revine instituţiilor statului specializate în acest sens şi celor care au calitatea de contribuabili sau pe cea de consumatori de fonduri publice stabilindu-se răspunderi şi competenţe, în timp şi spaţiu, pe tot traseul mijloacelor băneşti reflectat cu ajutorul bugetelor publice.

1.2. Cadrul principal de acţiune şi implicare în procesul bugetar

1.2.1. Principii şi reguli bugetare

            PRINCIPIILE BUGETARE:
UNIVERSALITĂŢEA BUGETARA=atât veniturile cât şi cheltuielile se includ în totalitate în bugetele publice şi sunt redate în sume brute.
NEAFECTAREA VENITURILOR BUGETARE=este principiu distinct care prevede ca veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
PUBLICITATEA=este prezenta în legislaţia specifica pentru care se foloseşte sensul de transparenta a sistemului bugetar prin: dezbaterea publica a proiectelor de buget (cu prilejul apariţiei acestora); dezbaterea publica a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor; publicarea acestor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora în Monitorul Oficial; mijloacele de informare în masa, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului (cu excepţia informaţiilor şi documentelor nepublicabile, prevăzute de lege).
UNITATEA BUGETARA=indicatorii bugetari de venituri şi de cheltuieli sunt cuprinşi într-un singur document pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.Veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând principiile şi regulile acestuia, cu anumite excepţii (veniturile proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,  bugetele fondurilor speciale etc.).Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie speciala
ANUALITATEA=veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an care corespunde cu exerciţiul bugetar.Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar, în contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
SPECIALIZAREA BUGETARĂ=Veniturile şi cheltuielile se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi respectiv pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economica şi destinaţie potrivit cu subdiviziunile clasificaţiei bugetare.
UNITATEA MONETARA=Toate operaţiunile bugetare sunt exprimate în monedă naţională.
            REGULILE BUGETARE
  • apar în legea organică (a Finanţelor publice) cu referire la următoarele: cheltuieli; limite de micşorare a veniturilor şi majorare a cheltuielilor.
  • cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată fiind determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele menţionate de lege (1.3) şi nici angajată şi efectuată din acestea, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială. Propunerile de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, obligă pe iniţiatori să prevadă şi mijloace necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau  creşterea cheltuielilor.Se elaborează fişa financiară care însoţeşte expunerea de motive sau nota de fundamentare, după caz, şi care urmează să fie actualizată în concordanţă cu eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ. Fişa cuprinde şi efectele financiare asupra bugetului consolidat care trebuie să aibă în vedere următoarele: schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru următorii 5 ani; eşalonarea anuala a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale; propuneri realiste în vederea majorării cheltuielilor precum şi în vederea acoperirii minusului de venituri.
            IMPLICĂRILE INSTITUŢIONALE IMPORTANTE ÎN PROCESUL BUGETAR
PARLAMENTUL=adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare elaborate de Guvern potrivit cu strategia macroeconomică asumată de acesta. Dacă legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu sunt adoptate până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior celui bugetar de referinţă, Guvernul poate solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă. În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale care determină majorarea deficitului bugetar. Tot Parlamentul aprobă şi legile contului general anual de execuţie.
GUVERNUL=asigură realizarea politicii fiscal-bugetare ce ia în considerare perspectivele economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament.Executivul trebuie să:
§         elaboreze raportul privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar
respectiv şi proiecţia acestuia pe următorii 3 ani;
§         elaboreze proiecte bugetare anuale şi sa transmita acestora spre adoptare
Parlamentului, în termenul limită prevăzut de lege;
§         exercite conducere generala a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice, scop în care examinează periodic execuţia  bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar;
§         supuna spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare a
contului general anual de execuţie;
§         utilizeze fondul de rezervă bugetară şi a fondul de intervenţie la dispoziţia
sa pe bază de hotărâri;
MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE=acţionează în numele Guvernului ca o componentă instituţionalizată şi specializată având drept atribuţii următoarele:
  • coordonarea acţiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la
sistemul bugetar (pregătirea proiectelor, legilor bugetare anuale, ale legilor de
rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie);
  • dispunerea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare;
  • emiterea de norme metodologice, instrucţiuni şi precizări prin care se stabilesc
practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual, contabilizarea şi raportarea;
  • solicitarea de rapoarte şi informaţii oricăror instituţii care gestionează fonduri
publice;
  • aprobarea clasificaţiilor bugetare, precum şi modificările acestora;
  • analizarea propunerilor de buget în etape de elaborare;
  • furnizarea către Parlament, la solicitarea acestuia, de documente care stau la
baza fundamentării proiectelor de legi bugetare anuale;
  • monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul constatării de abateri în
realizarea veniturilor şi cu privire la cheltuieli faţă de nivelurile autorizate să propună Guvernului, măsuri pentru reglementarea situaţiei;
  • avizarea, în faza de proiect a acordurilor, memorandumurilor, protocoalelor
sau înţelegerilor încheiate cu partenerii externi precum şi a proiectelor de acte
normative care conţin implicaţii financiare;
  • stabilirea conţinutului, formei de prezentare şi structurii programelor elaborate
de ordonatorii principali de credite bugetare;
  • blocarea sau reducerea utilizării unor credite bugetare constatate ca fiind fără
temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite bugetare;
  • dispunerea de masuri necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de
  • utilizare a fondurilor publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din
contribuţia financiara externă acordată Guvernului României;
  • colaborarea cu Banca Naţională României la elaborarea balanţei de plaţi
externe, a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementarilor în
domeniul monetar şi valutar;
  • prezenţa semestriala, împreuna cu Banca Naţională, Guvernul şi comisiilor
  • pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului, de informări asupra modului
de realizare a balanţei de plaţi externe şi a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe şi propunerea de soluţii de acoperirea deficitului sau de utilizare a excedentului din contul curent al balanţei de plăţi externe;
  • participarea în numele statului la tratative externe privind acordurile de
  • promovare şi protejare a investiţiilor şi cheltuielilor de evitare a dublei
impuneri, de combatere a evaziunii fiscale şi împreuna cu Banca Naţionala, în problemele financiare, valutare şi de plaţi.
ORDONATORII DE CREDITE BUGETARE=sunt conducătorii instituţiilor şi unitarilor care folosesc mijloace băneşti din bugetele publice, cu titlul de credite bugetare, în vederea acoperirii cheltuielilor aprobate prin bugetele lor de venituri şi cheltuieli (in condiţiile existentei unor autorizaţii legale în acest sens).Sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome. Ei pot delega aceasta calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare se precizează limitele şi condiţiile delegării.Au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
            Ordonatorii de credite bugetare răspund, potrivit legii, de:
  • angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate;
  • angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
  • integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
  • organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra patrimoniului aflat în administrare şi execuţie bugetara;
  • organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de lucrări de investiţii publice;
  • organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului;
Ordonatorii principali de credite bugetare= repartizează  creditele bugetare după reţinerea a 10% din prevederile acestuia, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal şi a celor care decurg din obligaţii internaţionale, care sunt repartizate integral. Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al II-lea, după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare pe primul semestru.Repartizează creditele bugetare deschise (aprobate) pentru bugetul propriu şi pentru instituţiile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatorii secundari sau terţiari de credite bugetare, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari de credite bugetare=repartizează creditele bugetare aprobate (primate) pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiile publice subordonate, ai căror conducători sunt ordinatori terţiari de credite în raport cu prevederile din bugetele aprobate în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor din fonduri publice se aprobă de ordonatorul de credite bugetare, iar plata acestora se efectuează de către contabil. Angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv.
           




1.3. Elaborarea proiectelor de bugete publice

PROCESUL BUGETAR este o succesiune de etape prin care trec bugetele publice ca balanţe financiare, cu implicări instituţionale prin folosirea de metode , tehnică şi procedee specifice în proiectarea şi realizarea indicatorilor de venituri şi cheltuieli pe baza unui cadru juridic bine definit.
ETAPELE PROCESULUI BUGETAR sunt : elaborarea proiectelor de bugete publice / aprobarea (adoptarea) bugetelor publice / execuţia şi raportarea bugetelor publice[1].  
Sistemul relaţiilor bugetare potrivit cu structura componentelor sale este reflectat printr-o diversitate de balanţe financiare pe care le prevede legislaţia specifică[2] şi anume:
v     bugetul de stat;
v     bugetul asigurărilor sociale de stat;
v     bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti;
v     bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din
bugetele locale;
v     bugetele împrumuturilor interne şi externe contractate sau garantate
de autorităţile administraţiei publice locale;
v     bugetele fondurilor speciale;
v     bugetul trezoreriei statului;
v     bugetele instituţiilor publice autonome;
v     bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
v     bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
v     bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat şi ale căror rambursări, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
v     bugetul fondurilor externe nerambursabile;
La aceste categorii de bugete publice se pot adăuga şi bugetele întocmite în legătură cu fondurile de asigurări sociale de sănătate(responsabilităţile şi competenţele privind proiectarea  şi realizarea indicatorilor finanţelor publice vizează instituţii publice, ale statului-Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate şi componentele sale instituţionale din teritoriu; instituţiile sanitare).Balanţele financiare din domeniu (cu referire la instituţiile menţionate şi relaţiile de asigurări de sănătate) sunt supuse aceluiaşi regim procedural, ca etape, în cuantificarea previzională şi în realizarea indicatorilor financiari, prezente la bugetele statului, la bugetele locale şi la celelalte categorii de bugete la care se referă legislaţia finanţelor publice.
Răspunderea elaborării proiectelor de bugete publice revine Guvernului şi instituţiilor desemnate de acesta pentru bugetele din zona sa de referinţă precum şi Consiliilor locale privind bugetele unităţilor administrativ teritoriale.
ELABORAREA PROIECTELOR DE BUGETE PUBLICE=presupune implicarea, pe baza unui cadru juridic existent, a tuturor participanţilor la relaţiile specifice (bugetare)diferit, funcţie de poziţia pe care o au în cadrul acestora, folosind metode şi tehnici de lucru bine definite ca acţiune, pe categorii de indicatori (venituri şi respectiv cheltuieli).Asistăm la un volum important de lucrări cu caracter de proiecţie (planificare) asupra indicatorilor de venituri şi a celor de cheltuieli, lucrări care se regăsesc în fluxuri informaţionale cu caracter ascendent, de la nivelul „partenerilor”, statului în relaţiile bugetare, la cel al administraţiei publice (centrale şi locale) . Poate fi structurată şi vizualizată grafic prin imaginea unei piramide având trei momente distincte în acţiune în care pot fi sesizate mai multe niveluri de implicări (răspunderi şi competenţe).







Momentele definitorii în elaborarea proiectelor de bugete publice:
-         fundamentarea proiectelor de bugete publice (în plan metodologic
şi procedural cu privire la indicatorii finanţelor publice);
-         întocmirea lucrărilor pregătitoare privind proiecte de bugete
publice (ca o succesiune de intervenţii instituţionale, premergătoare elaborării propriu-zise a proiectelor de bugete publice);
-         elaborarea propriu-zisă a proiectelor de bugete publice.

1.3.1. Fundamentarea proiectelor de bugete publice

Guvernul desemnează Ministerul Finanţelor Publice cu răspunderea elaborării unor norme unitare privind sectorul bugetar, respectiv, cu referire la fundamentarea indicatorilor de venituri şi a celor de cheltuieli.
Proiectele de legi bugetare anuale cât şi bugetele propriu-zise, cuprinzând, structural venituri şi cheltuieli, au la bază următoarele:
-         prognoze ale indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul
bugetar de referinţă plus pentru încă trei ani următori acestuia;
-         politici fiscale şi bugetare;
-         prevederile memorandumurilor de finanţare, ale
memorandumurilor de înţelegere sau ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale;
-         politici şi strategii sectoriale, ale priorităţilor stabilite în formarea
propunerilor de buget, prezentate ordonatorilor principali de credite bugetare;
-         propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de
credite bugetare;
-         programele întocmite de ordonatorii principali de credite bugetare
în scopul finanţării unor acţiuni sau a ansamblului de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise, indicatori de rezultate şi de eficienţă (programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor lor, care trebuie să precizeze acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori măsurate prin indicatori precişi a căror selectare este justificată);
-         propuneri de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat,
precum şi transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
-         posibilităţi de finanţare a deficitului bugetar.
Bugetele publice cuprind veniturile şi cheltuielile astfel:
-         veniturile sunt grupate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe
părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi alineate;
-         cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi
limitată;
-         numărul de salariaţi[3] (permanenţi şi temporari) şi fondul salariilor
de bază se aprobă distinct prin anexa la bugetul de venituri de cheltuieli a fiecărui ordonator principal de credite bugetare;
-         cheltuielile de capital se cuprind pe fiecare capitol bugetar în
conformitate cu creditele de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor;
-         programele se aprobă ca anexe la bugetele ordonatorilor principali
de credite bugetare. Tot sub formă de anexe, la aceeaşi ordonatori, se cuprind şi fondurile externe nerambursabile.
Toţi cei aflaţi în relaţii bugetare cu statul (prin instituţiile specializate în administrarea bugetelor publice) vor proceda la calcule de indicatori financiari (cu efecte în determinarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare) având în vedere cele menţionate (în măsura în care sunt vizaţi expres).
Elaborarea de documente proprii ori centralizate (bugete de venituri şi cheltuieli, comunicări de indicatori etc.) presupune  respectarea unor coordonate de acţiune tehnică, şi anume:
a.      Identificarea şi individualizarea de indicatori reprezentativi (cu exprimare
fizică, convenţională şi valorică) acţiunii sau activităţii generatoare de venituri sau de cheltuieli bugetare;
  1. Situaţia indicatorilor din anul de bază;
  2. Norme şi normative de utilizat în determinarea indicatorilor bugetari;
  3. Cadrul juridic cu efecte în determinarea indicatorilor bugetari;
a. IDENTIFICAREA ŞI SELECTAREA ACELOR INDICATORI CE DEVIN REPREZENTATIVI pentru materia impozabilă şi pentru consumul de fonduri bugetare=este un reper important in cuantificarea veniturilor si cheltuielilor de inscris in proiectele de bugete publice.Are loc o aşezare a indicatorilor de referinţă la nivel macroeconomic şi microeconomic. Reprezentativitatea în calculele de fundamentare vizează: domeniul de activitate sau ramura de activitate; sursa ori materia generatoare de venituri bugetare; forma de organizare (a activităţii ori acţiunii ce presupune consum de fonduri bugetare); locul concret, ca provenienţă ori destinaţie de fonduri publice.
Veniturile bugetare=trebuiesc selectate acele repere (mărimi, unităţi) care permit o mai bună încadrare a materiei impozabile în principiile impunerii (echitate, randament fiscal, etc.) pornind de la elemente reale, evidente ca suprafaţă (la terenuri), valoare (clădiri), capacitate cilindrică (autovehicule cu tracţiune mecanică), încasări (totale sau nete), profit impozabil, drepturi salariale, valoarea adăugată, acte sau fapte, bunuri ori obiecte, etc.
Cheltuielile bugetare=fixarea indicatorilor reprezentativi pentru calculele de fundamentare vizează destinaţia la nivel de domeniu, sector, ramură, forma de organizare, instituţie, loc de consum, etc.
La nivel macroeconomic şi social=domeniul reflectat prin capitolul de cheltuieli(sănătate,asistenţă socială,cultură,apărare etc.)conduce pentru indicatori la o exprimare globală de genul “număr beneficiari” ai activităţii sau acţiunii de educaţie, de sănătate, de asistenţă socială, etc. ori număr de persoane fizice (rezultat dintr-o anumită structură socio-demografică).Acest indicator capătă forme concrete explicite la nivel de subcapitol de cheltuieli, când se detaliaza capitolele bugetare pe forme organizaţionale De aici şi exprimări de indicatori ca: număr de preşcolari, număr de elevi, număr de studenţi, etc. La acest nivel se fac calcule proprii.
La nivel microeconomic şi social=cheltuielile au reprezentativi alţi indicatori pentru fundamentare, rezultaţi din destinaţia cheltuielii dată de articolul ori alineatul bugetar (potrivit cu clasificaţie economică a cheltuielilor).Se au în vedere pentru calcule şi fundamentări,  indicatori ca: număr salariaţi (potrivit cu o anumită structură pe activităţi şi acţiuni), număr de posturi (funcţii), număr beneficiari burse (pentru elevi şi studenţi), număr persoane beneficiare de hrană (în spitale, şcoli, etc.), număr paturi de spitalizare,metri pătraţi suprafaţă de întreţinut, număr gigacalorii (încălzire), număr kwh (curent electric), etc.
Indicatorii utilizaţi în fundamentarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pot fi grupaţi în raport de gradul lor de folosire în calcule ca fiind:operativi(se folosesc in calcule de fundamentare concretizandu-se in inscrierea cifrelor rezultate in bugete de venituri si cheltuieli ale ordonatorilor de credite)şi orientativi (ca acţiune ori determinare ; sunt utilizaţi în compararea calculelor rezultate între două niveluri ierarhice diferite în plan instituţional. Astfel, la ordonatorii superiori de credite bugetare (secundari şi principali) la nivel de subcapitole şi capitole de cheltuieli se folosesc în determinările proprii indicatori stabiliţi ca reprezentativi la aceste nivele (consideraţi astfel ca fiind operativi).In preluarea propunerilor de indicatori de la instituţiile subordonate unde se lucrează efectiv cu alţi indicatori în calcule (funcţie de articolele şi aliniatele bugetare), pentru comparabilitate, se apreciază nivelul total al cheltuielilor (cu referire la activităţile proprii ale ordonatorilor terţiari de credite bugetare), de către instituţia ierarhic superioară, prin raportare la indicatorii reprezentativi de la nivel de subcapitol sau capitol (element de referinţă în acest caz este alocaţia bugetară solicitată pe beneficiar de cheltuială).
În construcţia unui buget de venituri şi cheltuieli, instituţiile subordonate, trebuie să folosească drept cifre de control privind cheltuielile ce se cer acoperite prin credite bugetare, pe acelea transmise de instituţia ierarhic superioară care să ia în considerare indicatorul reprezentativ din domeniu (ramură, sector, formă organizaţională, tec.).
b. SITUAŢIA INDICATORILOR DIN ANUL DE BAZĂ=este al doilea reper in proiectarea veniturilor si cheltuielilor bugetare Anul precedent celui pentru care se fac calcule previzionale este considerat de bază în ideea continuităţii de activităţi şi acţiuni în forme organizaţionale recunoscute. În practica bugetară, acţiunile cu caracter de planificare folosesc pentru comparaţie şi raportare, dimensiuni ale execuţiei din anul de bază, adică niveluri de realizare cu caracter integral ori parţial a indicatorilor financiari. De aici, prezenţa în documentele finale de fundamentare (bugetele de venituri şi cheltuieli, de exemplu) a două mărimi cu privire la indicatorii financiari: execuţia certă (de regulă 30.06 an bază) şi execuţia preliminată la data de 31.12 an bază. Prin raportare şi alăturare, la cele două categorii de date sunt prezentate cifrele propuse (ca rezultat al fundamentării).
c. NORMELE ŞI NORMATIVELE FINANCIARE=au sensul unor dimensiuni prin care pot fi estimaţi indicatori bugetari de folosit în fundamentarea acestora.
La venituri=normele se regăsesc în unităţile tehnice de evaluare prin raportarea lor la baza de calcul (de impunere sau de impozitare).
 La cheltuieli=normele apar mai des folosite regăsindu-se valenţe suplimentare prin expresii de „normative” sau de „metodă normativă” (potrivit cu unele interpretări din literatura de specialitate).
Normele=pot fi considerate limite, niveluri ori mărimi, funcţie de care sau de la care se porneşte în calcule şi fundamentări de indicatori financiari. De aici şi semnificaţii ca: unitare şi variabile (într-un anume interval);obligatorii(la acelaşi gen ori fel de indicatori cu extensie la domeniu, ramură, activitate sau acţiune, cu suprapunere pe sensul de unitare) şi indicative(cu regăsire în terminologia de variabile). Unii dintre indicatori pot fi calculaţi pe baza unor limite unitare (cu reflectare în unităţi valorice, convenţionale ori fizice). Avantajul unor astfel de norme constă în simplificarea calculelor şi a fundamentării indicatorilor. La aceasta se adaugă, în sensul pozitiv, şi o diminuare a subiectivismului în solicitarea de mijloace băneşti, în cazul instituţiilor din acelaşi domeniu de activitate unde indicatorii reprezentativi necesită o abordare unitară (de exemplu, cu privire la alocaţia zilnică de hrană sau salariul de bază pe funcţie ori post).
Mare parte din cheltuieli se găsesc în situaţia de a fi fundamentate prin alegerea de norme dintr-un anumit interval de mărimi care exprimă diferenţele pe locuri de realizare ale consumurilor (întreţinere, curăţenie, încălzire etc). de aici şi necesitatea folosirii unor norme variabile (indicative într-un interval dat).
d. CADRUL JURIDIC=prezent în calcule şi fundamentări de indicatori bugetari poate fi structurat astfel: acte normative care produc efecte cu caracter direct asupra mărimii acestora (legile specifice pe categorii de venituri bugetare, autorizările legale ce stau la baza determinării cheltuielilor) şi acte normative care au o influenţă indirectă în conmensurarea lor.

1.3.2. Întocmirea lucrărilor pregătitoare privind proiectele de bugete publice

Elaborarea indicatorilor macroeconomici şi sociali=apare ca prim moment în acţiune, potrivit cu care Ministerul Finanţelor Publice, cu concursul organelor abilitate, stabileşte dimensiuni ale acestora atât pentru anul bugetar de referinţă cât şi pentru următorii 3 ani până la data de 31 martie - an de bază, dimensiuni ce sunt actualizate pe parcursul desfăşurării procesului bugetar.Apoi Ministerul Finanţelor Publice procedează la conturarea obiectivelor de politică fiscală şi bugetară (pentru anul bugetar şi următorii 3 ani) pe care le transmite Guvernului până la data de 1 mai – an de bază împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite bugetare urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai, acelaşi an. Ministerul Finanţelor Publice se adresează după acest moment ordonatorilor principali de credite până la data de 11 iunie printr-o scrisoare-cadru în care se menţionează contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiecte de bugete de venituri şi cheltuieli, metodologia folosită în elaborare, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
Propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor principali de credite bugetare=vor fi determinate prin implicarea ordonatorilor subordonaţi la nivelul cărora se procedează la calcule şi fundamentări de indicatori în corespondenţă cu subdiviziunile clasificaţiei bugetare.
Lucrările pregătitoare privind elaborarea proiectelor de bugete publice, care presupune un flux informaţional ascendent, sunt precedate de orientările stabilite de Guvern cu concursul Ministerului Finanţelor Publice şi apoi a ordonatorilor principali de credite pornind de la politica fiscală şi bugetară, orientări care se concretizează în limite minime (venituri) şi maxime (cheltuieli) privind indicatorii bugetari de presupus pentru toţi cei implicaţi în relaţiile bugetare.
Implicarea în elaborarea proiectelor de bugete publice potrivit cu anumite atribuţii, răspunderi şi competenţe se referă la stat ( instituţii specializate în gestiunea bugetară) şi „partenerii” lui din relaţiile specifice: agenţii economici (societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii cooperatiste, etc.), instituţiile publice din domeniile de activitate corespunzătoare ramurilor economico-sociale existente şi populaţia aflată într-o anumită structură socio-demografică(se află într-o dublă ipostază: de contribuabili şi de consumatori de fonduri publice-ordonatori de credite bugetare).
Fluxurile informaţionale generate de întocmirea lucrărilor pregătitoare privind elaborarea proiectelor de bugete publice precum şi implicaţiile celor menţionaţi mai sus pot fi aşezate pe mai multe niveluri de acţiune distincte care vizualizate iau forma unei piramide.
 Nivelurile ori eşaloanele de referinţă au următoarea configuraţie:
I.                               Instituţiile publice conduse de ordonatorii terţiari de credite bugetare,agenţii economici cu dublă calitate (contribuabili şi eventual beneficiari de fonduri publice) unităţile şi instituţiile de subordonare locală, populaţia aflată într-o anumită situaţie socio-demografică (salariaţi, pensionari, şomeri, preşcolari, elevi, studenţi, etc.)=se afla la baza sistemului informational
II.               Instituţiile publice conduse de ordonatorii secundari de credite bugetare (faţă de care sunt subordonate cele din nivel I),instituţiile finanţelor publice din teritoriu, unităţile administrativ-teritoriale de bază (comune, oraşe, municipii, sectoare ale municipiului Bucureşti)=se afla la urmatorul nivel de implicare
III.            Ministerele şi instituţiile centrale conduse de ordonatori principali de credite bugetare şi unităţile administrativ-teritoriale de la judeţe şi municipiul Bucureşti;
IV.             Ministerul Finanţelor Publice=se afla la ultimul nivel
LA NIVELUL I=se întocmesc bugete proprii de venituri şi cheltuieli de către instituţiile conduse de ordonatorii terţiari de credite bugetare.Agenţii economici transmit către instituţiile finanţelor publice din teritoriu informaţii pe baza cărora pot fi apreciate obligaţiile bugetare din anul de plan ori drepturile băneşti de înscris în bugetele publice.Instituţiile şi unităţile din subordinea primăriilor îşi fundamentează veniturile şi cheltuielile prin balanţe financiare proprii. Populaţia oferă informaţii instituţiilor finanţelor publice din teritoriu în legătură cu materia impozabilă deţinută, precum şi cu drepturile băneşti cuvenite din bugetele publice.Informaţiile cu efecte în lucrările pregătitoare asupra proiectelor de bugete publice circulă şi pe orizontală către instituţiile specializate în gestiunea bugetelor publice de la acest nivel (instituţii de asigurări sociale de stat, instituţii ori compartimente organizatorice din subordinea primăriilor, etc.).
LA NIVELUL II= lucrările pregătitoare în elaborarea proiectelor de bugete publice se compararea calculele proprii ale instituţiilor ierarhic superioare cu datele transmise asupra indicatorilor bugetari prin bugetele proprii de venituri şi cheltuieli de către ordonatorii terţiari de credite bugetare.În calculele proprii, ordonatorii secundari de credite bugetare folosesc indicatorii reprezentativi la nivelul ramurii în care se găsesc pentru a determina venituri şi cheltuieli de înscris în proiectele de bugete publice.Se verifica încadrarea instituţiilor subordonate în limitele de cheltuieli (maxime) şi de venituri (minime) transmise în momentul premergător declanşării întocmirii lucrărilor pregătitoare. Consemnările informaţionale la nivelul II menţionat se fac prin intermediul proiectelor de bugete de venituri şi cheltuieli care cuprind pe lângă indicatorii financiari privind instituţiile subordonate şi pe cei care se referă la activitatea proprie a ordonatorilor secundari de credite bugetare.Unităţile administrativ-teritoriale îşi proiectează şi aprobă într-o primă formă prin consiliile locale bugetele localităţilor.Folosirea expresiei de aprobare provizorie este determinată de diferenţa dintre veniturile proprii (mai mici) şi cheltuielile (mai mari) înscrise în bugetele locale pentru care veniturile de echilibrare se vor obţine în urma adoptării legii bugetului de stat.
LA NIVELUL III=al realizării lucrărilor pregătitoare privind proiectele de bugete publice la ordonatorii principali de credite bugetare se compara calculele proprii cu informaţiile transmise de ordonatorii subordonaţi.Rezultatele comparării, cu respectarea încadrării în limitele de venituri şi cheltuieli transmise, se consemnează împreună cu indicatorii financiari asupra activităţii proprii a ministerelor şi instituţiilor centrale în bugete centralizatoare de venituri şi cheltuieli care se referă la domeniul sau ramura social-economică pe care le reprezintă, în concordanţă cu subdiviziunile cadrului general al clasificaţiei bugetare (capitole şi subcapitole).In profil teritorial, se procedează pe filiera bugetelor locale la aprobarea provizorie a acestora prin centralizarea indicatorilor financiari proprii cu cei transmişi de localităţile componente.
LA NIVELUL IV= lucrările pregătitoare privind proiectele de bugete publice intră în faza finală a recunoaşterii lor sau întocmirii propriu-zise.Ministerul Finanţelor Publice procedează la următoarele:
§         întocmirea lucrărilor pregătitoare finale privind proiectul bugetului de stat
comparand calculele proprii asupra indicatorilor financiari de cuprins în acest proiect de buget referitoare la ramuri sau domenii de activitate cu datele transmise de ministere şi instituţii centrale prin bugetele lor centralizatoare de venituri şi cheltuieli. În calculele proprii se mai iau în considerare datele transmise şi centralizate de direcţiile generale ale finanţelor publice din teritoriu precum şi solicitările de sume băneşti suplimentare rezultate din bugetele judeţelor şi municipiului Bucureşti cu privire la veniturile de echilibrare ale acestora.
§         avizarea metodologică a lucrărilor pregătitoare privind proiectul bugetului
asigurărilor sociale de stat transmise de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale;
§         avizarea metodologică a bugetelor locale şi preluarea din acestea a veniturilor
de echilibrare solicitate în vederea întocmirii lucrărilor pregătitoare privind proiectul bugetului de stat;
§         întocmirea lucrărilor pregătitoare asupra contului general de încheiere a
exerciţiului bugetar pe perioada expirată pe baza datelor transmise de Trezoreria Finanţelor Publice, reprezentând raportarea execuţiei de casă.

 

1.3.3. Elaborarea propriu-zisă a proiectelor de bugete publice

Guvernul are răspunderea juridică a elaborării proiectelor de bugete ale statului însă acţiunea efectivă de realizare a acestora revine în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a cărui implicare este prezentată anterior (1.3.2).
Guvernul decide asupra documentelor din domeniu pentru anul financiar următor. În acest sens, capătă contur final proiectele de legi bugetare ale statului (privind bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat), la care se adaugă contul general de încheiere a exerciţiului bugetar privind anul financiar expirat.
Înainte de a fi transmise Parlamentului, documentele bugetare sunt structurate în două forme juridice distincte: proiecte de legi(stabilesc cadrul principal de abordare a problematicii avand o constructie proprie actelor normative date publicitatii) şi proiecte de bugete(cuprind structura veniturilor şi cheltuielilor pe capitole şi subcapitole ale clasificaţiei precum şi pe ministere şi instituţii centrale).
Documentele bugetare în cele două variante sunt transmise comisiilor de specialitate ale Parlamentului până la data de 15 octombrie a fiecărui an împreună cu un raport asupra situaţiei economiei (macro) pe anul bugetar şi următorii 3 ani (rezumat al politicilor macroeconomice care susţin propunerile bugetare precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice).

























1.4. Aprobarea (adoptarea) bugetelor publice

 Revine ca răspundere instituţiilor puterii legislative, respectiv, Parlamentului (prin cele două camere),la nivel central, Consiliilor locale, în profil teritorial.
Această etapă a procesului bugetar se derulează în două faze distincte: aprobarea bugetelor statului şi aprobarea bugetelor locale.
Aprobarea prin Parlament=poate fi prezentată prin:analiza şi avizarea documentelor bugetare de către comisiile de specialitate ale acestuia / prezentarea lor în plenul Parlamentului / dezbaterea aceloraşi documente de către Parlament şi concomitent aprobarea pe fiecare articol şi alineat de lege prin corelare cu subdiviziunile clasificaţiei (părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, alineate, ordonatori principali de credite bugetare) / adoptarea pe ansamblu a bugetelor, ca legi.
Comisiile permanente ale Parlamentului=au un rol consultativ în privinţa documentelor bugetare pe care le primesc de la Guvern potrivit cu structura menţionată (1.3.3.).
Documentele bugetare prezentate dezbaterii din Parlament sunt precedate de două intervenţii:
I.                   din partea Guvernului prin intermediul ministrului finanţelor publice şi alta, din partea comisiilor de specialitate ale Parlamentului.Se prezintă informaţii asupra documentelor în dezbatere cu  privire la politica fiscal-bugetară a Guvernului, nivelul realizării indicatorilor financiari din anul de bază, propunerile cu privire la aceştia în anul bugetar următor, măsuri şi responsabilităţi instituţionale cu privire la aceiaşi indicatori, situaţia finală a exerciţiului bugetar pe anul expirat (prin contul general de încheiere a acestuia) etc.
II.               din partea reprezentantului comisiilor de specialitate ale Parlamentului prin care se exprimă poziţia(avizare sau respingere)faţă de documentele bugetare pe rol.
Dezbaterile parlamentare =au loc cu privire la documentele bugetare în cele două variante de lucru, aprobarea fiind pronunţată mai întâi, pe fiecare articol de lege în parte şi apoi pe ansamblul legii prin care se aprobă bugetul de stat şi respectiv bugetul asigurărilor sociale de stat.
Definitivarea aprobării bugetelor locale în două trepte succesive=urmeaza dupa adoptarea bugetului de stat. Mai întâi, se dezbat bugetele centralizate ale judeţelor şi municipiului Bucureşti în condiţiile aprobării transferurilor consolidate şi a sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru nivelul teritorial respectiv. Rezultatul dezbaterilor  din Consiliile judeţene şi din Consiliul general al municipiului Bucureşti se consemnează juridic prin hotărâri ale acestora care includ şi repartizările de sume pentru echlibrarea bugetară la localităţile componente.
Definitivarea aprobării bugetare, în profil teritorial, este continuată pe următoarea treaptă administrativ-teritorială (municipii, oraşe, sectoare ale municipiului Bucureşti, comune) prin dezbaterea celorlalte bugete locale şi adoptarea de hotărâri specifice ale consiliilor locale respective.
După aprobarea de Parlament şi consiliile locale, documentele bugetare se transmit ca răspundere executorie instituţiilor din administraţia publică centrală şi locală.












 

1.5.   Execuţia bugetelor publice

  • Este etapă finală a procesului bugetar
  • Exprimă ansamblul de măsuri, metode, tehnici şi procedee pe care cei implicaţi în relaţiile specifice le folosesc în legătură cu realizarea indicatorilor finanţelor publice prevăzuţi şi aprobaţi prin balanţele financiare operative ale statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
  • Este faza realizării veniturilor şi cheltuielilor bugetare prin implicarea efectivă cu obligaţii şi drepturi băneşti a celor prevăzuţi de legislaţia specifică potrivit relaţiilor bugetare existente.
  • Reprezintă forma globală de abordare tehnică, pornind de la caracteristicile comune ale relaţiilor economice specifice prin care sunt implicaţi în acţiune toţi factorii responsabili şi anume, statul cu instituţiile specializate şi partenerii lui prezentaţi simplificator cu calităţile de contribuabili şi de ordonatori de credite bugetare.
Bugetele publice se abordeaza din două puncte de vedere[4]: ca relaţii economice de o anumită factură(execuţia bugetelor publice exprima concretizarea relaţiilor economice generatoare de mijloace băneşti pe fondul repartiţiei venitului naţional, cu două sensuri, de mobilizare şi repartizare centralizată, la şi de la dispoziţia statului, în scopul susţinerii intereselor de ordin public recunoscute ca atare) şi ca balanţe financiare operative
Execuţia bugetară poate fi abordată  prin:
  • sistemul bugetar, respectiv ansamblul de relaţii cu această semnificaţie;
  • componentele sistemului prin prezentarea fiecărui buget public în parte, cu
cele două interpretări;
  • structura indicatorilor financiari, redusă la expresiile generice de venituri,
respectiv de cheltuieli;
  • răspunderi şi competenţe, cu localizarea la instituţiile specializate şi respectiv
la contribuabili şi consumatorii de fonduri bugetare;
Prezentarea execuţiei bugetare poate declanşa, fie o avalanşă de informaţii şi interpretări, mai puţin lămuritoare pentru cei neiniţiaţi în problematica finanţelor publice, fie o punere în temă ori o clarificare teoretico-metodologică, pentru o categorie mai restrânsă cu interes profesional în aceeaşi zonă de referinţă.
Un segment important în execuţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare, în gestiunea lor propriu-zisă, îl reprezintă execuţia de casă la nivelul Trezoreriei Publice.
La venituri=realizarea se concretizeză în vărsarea-plată, încasarea, controlul şi urmărirea lor de pe poziţia contribuabililor şi a instituţiilor financiar-bancare. Cea mai mare parte a obligaţiilor bugetare se realizează la iniţiativa plătitorilor care acţionează în nume propriu şi în numele unor subiecte de venituri bugetare(salariaţi, pentru impozitul pe salarii).Organele fiscale preiau prin impunere-debitare alte venituri (cazul impozitelor şi taxelor locale).Compartimentele de venituri bugetare (de impozite directe sau indirecte)urmăresc şi controleaza realizarea obligaţiilor băneşti către bugetele publice. Încasarea veniturilor bugetare se realizează separat pe categorii de contribuabili (agenţi economici, instituţii publice şi persoane fizice), pe bugete publice şi pe categorii de venituri corespunzătoare subdiviziunilor clasificaţiei (capitole şi subcapitole) pe baza unor metode, tehnici, procedee de lucru stabilite la nivelul unităţilor operative ale Trezoreriei Finanţelor Publice.
Cheltuielile=se derulează separat de venituri presupunând noţiuni, elemente, metode şi procedee specifice. Reprezentativ pentru execuţia cheltuielilor sunt expresii care pornesc de la noţiunea de credite bugetare (aprobare, virare, ordonatori, etc.), metode şi tehnici de finanţare bugetară (deschidere şi repartizare de credite bugetare, alimentare cu mijloace băneşti sau alocare de fonduri, etc.), etape în perfectare unei cheltuieli (angajare, lichidare, ordonanţare, plată).
            Circuitul mijloacelor băneşti pe seama relaţiilor bugetare poate fi vizualizat ca un parcurs cu mai multe momente definitorii, care declanşează în execuţia bugetelor publice, ca balanţe financiare operative, modalităţi tehnice distincte în realizarea acesteia, cu consemnări informaţionale separate la cei implicaţi în acţiune. În acest sens, relevante sunt: aşezarea şi calculul veniturilor bugetare, vărsarea şi plata acestora, încasarea lor propriu-zisă, depersonalizarea ca efect al manifestării principiului bugetar al neafectării veniturilor; credite bugetare aprobate; plăţi de casă; cheltuieli efective. Suita de momente tehnice mai sus menţionate este încadrată de fundamentarea indicatorilor financiari (care precede elaborarea proiectelor de bugete publice) şi rezultatul execuţiei lor bugetare (prin contul general de încheiere a exerciţiului bugetar).
Aşezarea şi calculul veniturilor bugetare=revine, ca responsabilitate lucrativă contribuabililor persoane juridice şi organelor fiscale, pentru contribuabilii persoane fizice, în cazul altora. Atât la unii cât şi la ceilalţi sunt organizate evidenţe tehnic-operative ţinînd de consemnări ale calculelor asupra obligaţiilor, funcţie de realizările materiei impozabile.
Vărsarea veniturilor bugetare=reprezintă manifestarea iniţiativei la plată a contribuabililor ce este reflectată prin evidenţe tehnic-operative ori contabile şi consemnată prin ordine de plată (cu caracter general, pentru cele mai multe obligaţii bugetare şi cu caracter specific pentru contribuţia de asigurări sociale), foi de vărsământ (pentru unele plăţi în numerar ale persoanelor juridice) ori chitanţe (care exprimă încasarea de către stat a obligaţiilor bugetare de la persoanele fizice).
Încasarea propriu-zisă a veniturilor bugetare=se face potrivit cu documentele specifice menţionate mai sus ca urmare a viramentelor din conturile băncilor comerciale (unde îşi au deschise conturi agenţii economici) în conturile sintetice şi analitice de venituri pe bugete publice deschise la unităţile operative ale Trezoreriei Finanţelor Publice. La această instituţie financiar-bancară se materializează segmentul distinct din realizarea veniturilor bugetare şi anume execuţia de casă a acestora prin înregistrări tehnico-operative şi contabile potrivit cu evidenţele specifice.
Depersonalizarea veniturilor bugetare=este singurul moment din circuitul banului public prin balanţele financiar-operative, în care nu se produc consemnări informaţionale prin evidenţe însă, marchează trecerea la execuţia părţii de cheltuieli bugetare din acestea.
Aprobarea creditelor bugetare=reprezintă momentul declanşator al finanţării cheltuielilor din bugetele publice potrivit cu limitele ce nu pot fi depăşite. La nivelul consumatorilor de fonduri publice (ordonatorii de credite bugetare), se consemnează prin conturi în afara bilanţului prevederile bugetare mai întâi la instituţiile centrale (conduse de ordonatori principali de credite bugetare) prin deschiderea de credite bugetare şi apoi la instituţiile subordonate (ordonatorii secundari de credite bugetare şi ordonatorii terţiari de credite bugetare) prin repartizare de credite bugetare. În plan local, din bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, finanţarea se face prin alimentarea cu mijloace băneşti a conturilor de diponibil ale ordonatorilor de credite bugetare numai în măsura existenţei de mijloace băneşti în acestea ca urmare a încasării de venituri proprii ori a veniturilor de echilibrare provenite din transferurile consolidate din bugetul de stat.
Plăţile de casă=este alt moment al execuţiei cheltuielilor bugetare.Se scot mijloace băneşti din conturile de la trezorerie pentru angajarea de plăţi aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite bugetare ce au drept corespondent subdiviziuni de cheltuieli în bugetele publice finanţatoare. În evidenţa instituţiilor publice sunt consemnate plăţile de casă (inclusiv plăţile nete de casă), atât tehnic-operativ cât şi contabile (prin documente ca „fişa pentru operaţii bugetare” sau „fişa pentru operaţii diverse”, precum şi prin folosirea unor conturi specifice). Plăţile de casă au corespondent şi în evidenţa de la unităţile operative ale Trezoreriei Finanţelor Publice.Execuţia propriu-zisă a părţii de cheltuieli din bugete publice ca balanţe financiare are drept concretizare ca modalitate tehnică de exprimare cheltuielile efective care înseamnă plata furnizorilor de energie electrică şi energie termică, plata salariilor nete, plata burselor, etc.(sunt consemnate prin conturile specifice de cheltuieli)
Finalitatea execuţiei financiare la instituţiile publice este exprimată cu ajutorul conturilor de execuţie bugetară, la bugetele publice prin contul general de încheiere a exerciţiului bugetar.
 
  


















2. Fundamentarea indicatorilor bugetari

2.1. Fundamentarea veniturilor bugetare

2.1.1. Metodologie, proceduri şi elemente tehnice definitorii în aşezarea şi calculul veniturilor bugetare


            În determinarea previzională a veniturilor bugetare se au în vedere elemente de calcul prezente în metodologia de fundamentare a indicatorilor financiari care susţine elaborarea proiectelor de bugete publice (1.1.1) si care se cer a fi riguroase şi bazate pe certitudini care ţin de dimensiunile şi caracteristicile „materiei” de aşezare a obiectului de venit bugetar. La acestea se adaugă indicatorul reprezentativ de utilizat care exprimă cel mai bine sursa de formare a fiecărui venit în parte potrivit cu ipostazele în care se găseşte obiectul de impunere.
            Practic fundamentarea indicatorilor de venituri bugetare are la baza raportările statistice ale contribuabililor către instituţiile de specialitate şi către cele ale finanţelor publice din teritoriu, în care apar repere de calcul cu privire la obiectul impunerii şi baza de calcul.
            D.p.d.v. juridic, aşezarea şi calculul obligaţiilor către bugetele publice este susţinută de acte normative şi procedurale ce pot fi grupate în două categorii:
  • acte normative institutoare ori de bază(sau principale)=se refera la legi fiscale specifice cu privire la fiecare venit(ex. Legea impozitului pe salarii)sau la anumite categorii de venituri(ex. Legea impozitelor si taxelor locale).Se incadreaza si codul fiscal de referinta si sustinere juridica pt. mai multe categorii de venituri;
  • acte normative completatoare(complementare, în plan metodologic,ori sustinatoare)= se referă la normele metodologice ori instrucţiunile de aplicare a celor dintâi elaborate, de regulă, de Ministerul Finanţelor Publice. La acestea se adauga soluţiile procedurale emise de acelaşi minister, pe parcursul execuţiei bugetare, pentru care nu sunt prevederi exprese ori lămuritoare în cele două categorii de acte normative enunţate.
Mai întâi, principial în prima categorie de acte normative şi apoi, metodologic ori procedural, în a doua, sunt reflectate anumite noţiuni ori elemente care definesc, în ansamblu, ceea ce înseamnă aşezarea şi perceperea veniturilor bugetare atât prin calcule previzionale cât şi în execuţie.
Reprezentative, în acest sens, cu privire la veniturile bugetare sunt: subiectul, obiectul, baza de calcul, unitatea tehnică de calcul (ori de evaluare), înlesnirile la plată, termenul de plată, drepturile şi obligaţiile plătitorilor (Fig. nr. 1).
Subiectul venitului bugetar =este o persoană fizică sau juridică deţinătoare a unor bunuri sau obiecte, implicată în anumite acte sau fapte ori care obţine venituri şi potrivit legii are obligaţia să plătească anumite sume de bani către bugetele publice cu titlul de impozit, taxă, contribuţie, vărsământ, prelevare. În plan fiscal şi juridic persoana – subiect de venit bugetar trebuie să îndeplinească unele condiţii minimale pentru această calitate (încadrare). Astfel, persoanei fizice i se cere să aibă capacitatea exercitării depline a drepturilor civile iar, persoanei juridice să organizeze şi să conducă evidenţă proprie având, totodată, şi personalitate juridică. În legislaţia fiscală ca şi în practica de specialitate noţiunea de subiect apare mai mult cu caracter implicit decât explicit.Termenul ca atare nu este folosit în lege şi nici în normele de aplicare lăsându-se, uneori, a fi subînţeles.
Plătitorul=are sensul de subiect cu obligaţie de plată, în cele mai multe situaţii. De regulă, potrivit exprimărilor teoretico-metodologice, plătitorul este una şi aceeaşi persoană cu subiectul. Uneori se face distincţie între cele două noţiuni. Cazul tipic, mai cunoscut în acest sens, este la impozitul pe salarii, unde salariatul este subiect de venit bugetar iar, angajatorul (persoană fizică sau juridică) apare cu calitatea de plătitor. 










Fig.nr.1: Interdependenţe şi determinări privind elementele tehnice folosite în  aşezarea şi calculul veniturilor bugetare
                                                                                                                    
 

                        SUBIECTUL                     „0”                      OBIECTUL            
                     venitului bugetar                                       venitului bugetar
                        PLĂTITOR                                                BAZA DE CALCUL
                  CONTRIBUABIL
                      Suportator

                                                         BUGET PUBLIC
                                                                                                   UNITATE TEHICĂ DE                                                                                                           EVALUARE
          DREPTURI ŞI
           OBLIGAŢII                       TERMEN DE PLATĂ
                                                            
                                                               Venit bugetar
                                                             efectiv datorat                           Venit bugetar
                                                                    VB                                     calculat
                                                                                                                 iniţial
                                                                                                                    VB
 

6                                           ÎNLESNIRI LA PLATĂ


Legendă:

„0” – momentul iniţial al declanşării relaţii de impunere;
1 – subiectul venitului bugetar şi noţiunile (elemente tehnice) derivate din acesta;
2 – obiectului venitului bugetar;
3 – baza de calcul (de impunere) a venitului bugetar;
4 – unitatea tehnică de evaluare (aplicată asupra bazei de calcul);
5 – venit bugetar rezultat din calcule (prin corelarea 3 cu 4);
6 – înlesniri la plată (aplicate asupra venitului bugetar calculat, VB, determinate de 6;
7 – venit bugetar datorat efectiv (după corelarea 6 cu 5);
8 – termenul de plată pentru VB sau VB;
9 – plată efectuată către bugetul public;
10 – drepturi şi obligaţii ale plătitorului;



 În practica fiscală, o asemenea situaţie se justifică prin reducerea volumului de muncă pentru cei din aparatul fiscal şi de aici respectarea principiului impunerii subiectului de venit, care este randamentul fiscal.
În plus, antrenarea în plata propriu-zisă a subiectului de venit conduce la stări de disconfort atât pentru acesta cât şi pentru funcţionarul fiscal.
 Un alt avantaj, generat de diferenţierea între subiect şi plătitor, este încasarea mai rapidă a obligaţiilor băneşti la buget, concomitent cu existenţa de resurse necesare acoperirii cheltuielilor aprobate în acesta.
 Un alt exemplu, care reflectă pe fondul unor raţiuni de tehnică fiscală (încasare sigură la buget pe fondul unor relaţii dintre subiect şi organul fiscal când primul poate solicita deplasarea plăţii ca obligaţie către o altă persoană, din motive personale justificate ori, al doilea este nevoit să acţioneze pentru a contracara atitudinea de „rău platnic” a primului), nevoia de a face distincţie între subiect şi plătitor, este în cazul impozitului pe clădiri, unde proprietarul de clădire apare cu prima calitate (de subiect) iar, chiriaşul ori o altă persoană desemnată de organul fiscal (cum ar fi un membru de familie care locuieşte cu proprietarul) apare în a doua ipostază (de plătitor).
CONTRIBUABILUL=in practica fiscală din România până în jurul anului 1993, cu calitatea de contribuabil apărea numai persoana fizică aflată în situaţia de debitor al statului cu sume de bani ce exprimau un venit bugetar datorat. După acest an, în actele normative cu caracter de cuvânt similar sau de alternanţă în exprimare faţă de subiect-plătitor, s-a generalizat sensul de contribuabil şi la persoanele juridice debitoare de venituri bugetare.
SUPORTATORUL=este folosit in teoria de specialitate pornind de la notiunile mentionate(subiect,platitor,contribuabil). În mod firesc, suportatorul obligaţiilor de plată faţă de bugetele publice ar trebui să fie subiectul-plătitor. În realitate, uneori, din raţiuni de politică fiscală şi socială, suportatorul este o altă persoană decât subiectul plătitor. Cazul tipic, aici, este cel al taxelor de consumaţie (taxa pe valoare adăugată, accizele, impozitul pe circulaţia unor produse, etc.) unde suportatorul este consumatorul final şi nu producătorul ori comerciantul care apar, potrivit legii cu calitatea de plătitori sau contribuabili. Inechitatea impozitelor indirecte, prin comparaţie cu cele directe, este reclamată şi pe fondul acestei diferenţieri între plătitor şi suportator.
OBIECTUL VENITULUI BUGETAR=este elementul tehnic de la care sau funcţie de care se procedează la calculul, aşezarea şi plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor, vărsămintelor şi prelevărilor către bugetele publice. Împreună cu subiectul, acesta declanşează impunerea, ca acţiune fiscală sau, altfel spus, reprezintă împreună momentul zero („0”) în aşezarea, calculul şi perceperea de venituri bugetare. Practic, „imaginaţia” specialistului în finanţe publice aplicate trebuie să conducă la acel element concret, sigur, stabil, cu extensie pronunţată la o mare categorie de persoane, funcţie de care să poată fi preluată o sumă de bani importantă ca mărime la bugetul public în condiţiile respectării principiilor impunerii.
            Istoria consemnează în practica fiscală, mai întâi, cu caracter real şi apoi, personal, existenţa mai multor ipostaze (elemente concrete) de exprimare a obiectului de aşezare şi percepere a unei diversităţi pronunţate de venituri destinate constituirii fondurilor publice.
Reprezentative sunt: venitul, valoarea, preţul, bunuri şi obiecte, acte şi fapte, persoana.
VENITUL= poate fi regăsit în practica fiscală sub mai multe forme de exprimare: brut, net, profit (net sau brut), beneficiu, încasări totale, drepturi salariale, etc. De unde şi categorii de impozite, vărsăminte, taxe, contribuţii ca: impozit pe venit, impozit pe salarii, impozit pe profit (impozit pe venit), vărsăminte din profit (beneficiu), etc.
VALOAREA= poate constitui, raportat la politica economică şi fiscală, obiect de aşezare pentru venituri bugetare. În acest sens, sunt edificatoare din practica fiscală românească prelevarea pentru societate a unei părţi din valoarea producţiei nete (înainte de 1988) şi taxa pe valoarea adăugată (după 1993).
PREŢUL(FIX ORI NEGOCIAT)=apare posibil ca ipostază de determinare a unor venituri bugetare aşa cum a fost cazul impozitului pe circulaţia mărfurilor (până în anul 1993), când reprezenta o mărime fixă în preţul de livrare şi se determina în cele mai multe cazuri ca o diferenţă între acesta şi preţul de producţie.
OBIECTE, BUNURI, ELEMENTE MATERIALE CONCRETE= apar în diferite situaţii ca generatoare de venituri bugetare chiar de la primele manifestări ale finanţelor publice. De aici denumiri ca: impozit pe terenuri, impozit pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, impozit funciar etc.
ACTELE ŞI FAPTELE=sunt o altă exprimare a obiectului de aşezare pentru veniturile bugetare, îndeosebi, în raporturile cu instituţiile statului care prestează diferite servicii cu privire la: eliberarea de permise sau autorizaţii; acordarea sau renunţarea la cetăţenie;acţiuni de divorţ; litigii în instanţele de judecată; succesiuni, etc. De aici şi o diversitate de situaţii care generează ceea ce se numesc taxele de timbru.
PERSOANA=cu deosebire cea fizică, poate reprezenta în anumite situaţii, motivate de politica socială, fiscală ori demografică, obiect de aşezare pentru venituri bugetare. Aici s-ar încadra ca expresie fiscală mai veche, capitaţia ori mai recent contribuţia persoanelor fără copii.Elementul de tehnică fiscală, prezent mai sus ca fiind obiectul venitului bugetar reprezintă noţiunea cu cea mai dinamică prezenţă în practica fiscală fiind, în fond, generatoare de mijloace băneşti de ordin public.
BAZA DE CALCUL= poate fi considerată ca element derivat din obiectul venitului întrucât, la impozitele directe şi la unele indirecte, se suprapune integral sau parţial cu acesta. Ea poate fi definită ca element de tehnică fiscală concret efectiv, asupra căruia se aplică unitatea tehnică de evaluare pentru a se obţine mărimile obligaţiilor băneşti datorate către bugetele publice.În teoria de specialitate şi metodologie se folosesc cu acelaşi sens şi alte noţiuni ca bază de impunere, bază de impozitare (taxa pe valoarea adăugată). La acestea se poate adăuga şi noţiunea de materie impozabilă (sau de impunere) care vizează, în fapt obiectul de aşezare a venitului bugetar.Baza de calcul se suprapune (integral sau parţial) cu obiectul în ipostaza acestuia de venit. Diferenţele, în această situaţie, care ar explica sensul de parţial, pot fi rezultante ale politicii fiscale de ordin economic (pentru a stimula anumite activităţi ori acţiuni sau pentru a limita anumite consumuri ori cheltuieli, cum este cazul la impozitul pe profit) ori de ordin social (anumite drepturi băneşti ori venituri sunt scoase de sub incidenţa impunerii prin raportarea lor la subzistenţă sau la anumite situaţii defavorizante în care se află subiectul, cum este cazul la impozitul pe salarii şi chiar impozitul pe venit).
DIFERENŢELE ÎNTRE BAZA DE CALCUL ŞI OBIECTUL VENITULUI BUGETAR apar în cazul unor obligaţii băneşti ca: impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxe de timbru, etc.)
UNITATEA TEHNICĂ DE EVALUARE=reprezintă elementul tehnic fixat în actele normative prin care se determină efectiv obligaţiile de plată odată cu calculele ce se fac asupra bazei de impunere. Ea poate fi o concretizare fizică însoţită de o exprimare valorică (lei pe metru pătrat suprafaţă teren), o mărime convenţională (cilindri, la taxa asupra mijloacelor de transport cu tracţiune mecanică), o sumă absolută (pe obiect sau pe unitatea de măsură a acestuia) ori, în cele mai multe cazuri o mărime relativă (cu exprimare prin procente).
COTELE=în materie de cuantificări ale obligaţiilor bugetare sunt prezente sub trei forme: fixe(privesc aceeasi unitate de calcul pentru baza de impunere in intregul ei sau potrivit cu anumite structuri care obliga la diferentieri ca rezultat al politicii fiscale), proporţionale, progresive(în materie de venituri bugetare vizează îndeosebi veniturile obţinute pe diferite căi-impozitul pe salarii, impozitul pe venit, taxa asupra succesiunilor etc. Ea poate fi simplă sau pe tranşe (impozitul pe venit, impozitul pe salarii), pe verticală şi pe orizontală (taxa asupra succesiunilor) potrivit cu cerinţe de echitate fiscală sau de ordin social care sunt în atenţia instituţiilor statului într-o anumită perioadă de timp)
ÎNLESNIRILE LA PLATĂ= reprezintă un element tehnic în aşezarea şi perceperea de venituri bugetare cu determinare de politică financiară, socială ori fiscală ce apare prezent în anumite situaţii pornind de la subiect (sau plătitor) ori obiect etc exprimă atitudinea statului într-o anumită perioadă de gestiune bugetară faţă de unele categorii de contribuabili sau faţă de obiectul venitului ori funcţie de ambele elemente tehnice în acelaşi timp potrivit cu unele caracteristici ale acestora.Acestea se concretizează în reduceri şi scutiri ale obligaţiilor calculate potrivit reglementărilor legale. Ele sunt condiţionate funcţie de cele două elemente tehnice menţionate ori de situaţiile în care se găsesc acestea la un moment dat sau într-un anumit loc.
TERMENUL DE PLATĂ=este elementul tehnic care poziţionează în timp, concretizarea ca plată a obligaţiei băneşti rezultată din corelarea celorlalte elemente tehnice menţionate cu referire la veniturile bugetare existente în bugetele publice şi potrivit cu actele normative ce le reglementează, termenul de plată se poate găsi în una din următoarele situaţii: ca o zi fixă de plată sau sub forma unui interval de timp. Prima situaţie, ziua fixă de plată a sumelor datorate, care este şi cea a scadenţei la plată se regăseşte la majoritatea veniturilor bugetare. Intervalul de timp vizează o perioadă în care se poate face plata  şi în care ultima zi din cadrul acesteia este şi cea a scadenţei la plată. Produce efecte asupra încasării veniturilor în bugetele publice.Este o rezultantă a condiţiilor şi situaţiilor concrete în care se găsesc în timp şi spaţiu subiectele  şi obiectele acestora.
            Bugetele publice reclamă, pe de altă parte, încasarea de mijloace băneşti potrivit cu o anumită mărime şi ritmicitate determinate de nevoia de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor aprobate.
            Contribuabilii, pe de altă parte, potrivit cu realizarea obiectului de venit, precum şi cu starea lor financiară au anumite posibilităţi de plată. La această se adaugă frecvenţa şi mărimea încasărilor la aceştia. Ca urmare, plăţile către bugetele publice trebuie să fie astfel concepute, ca termene (prin corelarea tuturor categoriilor de venituri bugetare), încât să răspundă atât nevoilor de fonduri bugetare, cât şi condiţiilor concrete de realizare a mijloacelor băneşti în gestiunea contribuabililor. De aici, nevoia unei abordări globale şi structurale a veniturilor din bugetele publice prin corelaţie cu posibilităţile reale de plată din partea contribuabililor. Spre exemplu, la obligaţiile către bugetele locale din mediul rural este necesar să se ia în calcul periodicitatea şi sezonalitatea realizării de venituri ca urmare a valorificării produselor specifice. Urmarea, în onorarea plăţilor, este stabilirea unor termene şi dimensiuni de plată potrivit cu sezonalitatea valorificării producţiei agricole (centrele de greutate a plăţilor situându-se în a doua parte a anului bugetar).
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PLĂTITORILOR =reprezintă un element tehnic prezent în aşezarea şi perceperea veniturilor bugetare, care confirmă comportamentul contribuabililor în legătură cu incidenţa pe care aceştia o au cu bugetele publice potrivit cu materia de impunere pe care o deţin şi reglementările în vigoare cu privire la aceasta. De aici, drepturile de a solicita ori de a contesta conformitatea calculelor potrivit cu realitatea şi actele normative, de a beneficia de înlesnirile prevăzute sau obligaţiile cu referire la organizarea şi conducerea evidenţei asupra materiei impozabile şi a bazei de calcul ori la plata la termen a creanţelor bugetare.

2.1.2. Cuantificarea previzională a veniturilor bugetare

Pe de o parte, sunt contribuabilii – persoane juridice pentru care este stabilită iniţiativa de plată, pe de altă parte sunt organele fiscale cu răspunderi de aşezare şi calcul a venitului bugetar privind ceilalţi contribuabili. Lor li se adaugă celelalte instituţii specializate în gestiunea bugetară care procedează, cu caracter complementar, în întocmirea de lucrări pregătitoare în vederea elaborării proiectelor de bugete publice.
            Contribuabilii – persoane juridice au obligaţia să comunice informaţii asupra obiectului de venituri bugetare aflate în diverse ipostaze (venit, preţ, bunuri, acte etc) şi prezent în consemnările de date proprii pentru a fi luate în calculul creanţelor bugetare de determinate pe baza legii. Unele dintre comunicări asupra obiectului de venit bugetar se produc în baza prevederilor legale, pe parcursul execuţiei bugetare la anumite termene şi declanşează actul de aşezare şi percepere a obligaţiilor băneşti către bugetele publice. Alte comunicări de informaţii ce conturează materia de impunere (număr de salariaţi, salariul mediu lunar, structura parcului auto, clădiri şi terenuri aflate în proprietate ori folosinţă, cifra de afaceri, structura şi nivelul veniturilor şi a cheltuielilor la o anumită dată, volumul şi structura produselor fabricate etc) sunt prezente în raportările statistice periodice realizate de instituţiile de statistică ori de instituţii ce au responsabilităţi în gestiunea bugetelor publice.
 Din cele două categorii de comunicări se pot culege informaţii asupra structurii şi dimensiunii materiei impozabile care să conducă la calcule şi fundamentări de indicatori ai finanţelor publice de proiectat în bugete . Cu răspunderi, apar instituţiile specializate în gestiunea bugetară care întocmesc, în faza lucrărilor pregătitoare privind proiectele de bugete publice (1.1.2), liste de venituri bugetare pe componente ale sistemului specific (bugetar) ce sunt transmise din treaptă în treaptă potrivit cu ierarhia instituţională în care se încadrează.
Instituţii ale Ministerului Finanţelor Publice din teritoriu comunică acestuia, în momentele prevăzute de procedura bugetară, liste de indicatori pe baza cărora se fac propuneri de fundamentare pentru respectivul proiect de buget public. De asemenea, instituţiile din sfera relaţiilor de asigurări sociale şi protecţie socială, pe baza informaţiilor transmise de persoanele juridice, prin raportările statistice, precum şi a celor culese şi consemnate în evidenţele proprii, procedează la calcule şi fundamentări de contribuţii (pe baza structurilor de personal, a salariului mediu din anul de bază, a informaţiilor asupra structurii socio–demografice a populaţiei din teritoriu etc) în acord cu subdiviziunile cadrului general a clasificaţiei veniturilor din bugetul de referinţă (al asigurărilor sociale de stat) pe care le transmite până la nivelul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale pentru a fi cuprinse în lucrările pregătitoare ale proiectului de buget menţionat.
La bugetele locale, răspunderea fundamentării veniturilor proprii revine compartimentelor specializate din primării care, pe seama evidenţei organizate şi a informaţiilor comunicate(asupra clădirilor, terenurilor, parcului auto etc.) de persoanele juridice şi fizice din localitate, procedează la calcule şi fundamentări ce stau la baza propunerilor de proiecte pentru bugetele locale . Organele fiscale din teritoriu care au obligaţia aşezării, calculării şi perceperii de impozite şi taxe în raporturile cu contribuabilii (îndeosebi persoane fizice), preiau informaţiile necesare de la aceştia cu prilejul diferitelor evenimente (procurări de clădiri, terenuri, mijloace de transport, acordare de autorizaţii pentru exercitarea meseriilor ori a profesiilor libere etc), a raportărilor statistice ori fiscale periodice (fişe fiscale) pe care le folosesc în calcule şi  fundamentări de indicatori asupra celorlalte venituri bugetare (decât cele unde iniţiativa la plată revine contribuabililor)  ce urmează a se regăsi în lucrările pregătitoare ale proiectelor de bugete publice (privind, îndeosebi, bugetul de stat şi bugetele locale) . Instituţiile publice, în nume propriu şi în numele salariaţilor (pentru impozitul pe salarii, contribuţia la asigurări de sănătate etc)efectueaza calcule previzionale asupra indicatorilor de venituri bugetare cu prilejul fundamentării proiectelor de bugete de venituri şi cheltuieli. Cu acest prilej, sunt selectate alte informaţii care pot constitui elemente de fundamentare pentru unele venituri bugetare, potrivit cu ramuri sau domenii de activitate ce au corespondent în subdiviziunile clasificaţiei bugetare (la capitole şi subcapitole de venituri) . Fundamentarea obligaţiilor bugetare, automat a veniturilor care se regăsesc în bugetele publice, poate fi şi în preocupările agenţilor economici, legat de întocmirea planurilor de afaceri, ori de proiectarea structurii propriilor trezorerii sau de
stabilirea unor indicatori economici şi financiari necesari în documentele de comunicare cu băncile comerciale ori cu instituţiile finanţelor publice.

2.2. Fundamentarea cheltuielilor bugetare

            Cheltuielile din bugetele publice revin, ca responsabilitate de fundamentare şi execuţie, instituţiilor specializate în gestiunea balanţelor financiare ale statului ori ale unităţilor administrativ – teritoriale, pe de o parte şi consumatorii de fonduri publice (ordonatori de credite bugetare), pe de altă parte (1.1.1 şi 1.1.2).
            Instituţiile publice şi unele unităţi economice (regii, societăţi comerciale cu capital de stat)apar cu calitatea de consumatori de fonduri publice, respectiv de ordonatori de credite bugetare potrivit cu înscrierea de cheltuieli în bugetele publice  pe de o parte şi consemnarea de indicatori asemănători (la cheltuieli) în bugetele de venituri şi cheltuieli (de la toţi ordonatorii de credite bugetare), pe de altă parte.
La instituţiile publice specializate (în asigurări sociale, protecţie socială, asistenţă socială etc.) precum şi la primării, apar în evidenţe, cu calitatea de consumatori finali ai fondurilor publice, categorii de persoane fizice potrivit cu o anumită structură socio–demografică a populaţiei (şomeri, asistaţi, persoane cu venituri mici, copii fără sprijin familial, persoane cu handicap etc).
            Fundamentarea de cheltuieli bugetare conduce la responsabilităţi ce pot fi structurate ca nivele de implicare în acţiune potrivit cu cele menţionate (la 1.1.1 şi 1.1.2) şi anume:
Ø       instituţii publice specializate în gestiunea bugetelor publice (potrivit cu o
anumită structură şi ierarhie);
Ø       instituţii publice din diverse domenii de activitate (potrivit cu structura
ierarhică a ordonatorilor de credite bugetare din aceste domenii);
Ø       unităţi administrativ teritoriale ( cu localizări instituţionale la consilii judeţene
şi primării);
Ø      populaţia (ca sursă de informare şi nevoie de implicare) aflată într-o anumită
structură socio-demografică, potrivit cu cerinţe social-materiale ale acesteia ce sunt considerate de ordin  public şi care obligă la o anumită comunicare cu instituţiile publice menţionate;
Ø       agenţii economici, prevăzuţi de legea bugetară, cu drepturi băneşti de solicitat
din fondurile publice şi pentru care sunt necesare calcule şi fundamentări riguroase ale cheltuielilor (pe subdiviziuni ale clasificaţiei economice şi ale celei funcţionale) de aprobat.

2.2.1. Metodologie şi proceduri privind fundamentarea indicatorilor de cheltuieli în bugetele publice

Implicarea în procesul bugetar a celor menţionaţi mai sus (Cap 1; Introducere), cu responsabilităţi de informaţii, calcule şi fundamentări are dimensiuni determinate de poziţia părţilor din relaţiile specifice potrivit cu apartenenţa şi încadrarea, în: instituţii specializate şi direct angajate în administrarea bugetelor publice (pe plan central şi în profil teritorial) şi instituţii şi unităţi consumatoare de fonduri publice (potrivit cu o structură ierarhică a ordonatorilor de credite bugetare).
La baza calculării indicatorilor de cheltuieli bugetare pentru toţi cei implicaţi în acţiune, se află fundamentarea proiectelor de bugete publice (1.1.1). la intervenţia Ministerului Finanţelor Publice, potrivit cu normele metodologice elaborate pentru întreg sectorul bugetar, se adaugă alte prezenţe  procedurale după cum urmează:
-         instrucţiuni şi precizări din partea principalilor responsabili cu gestiunea bugetelor publice în care se insistă pe particularităţile cheltuielilor înscrise în respectivele balanţe financiare, în sensul abordării comune a unor indicatori reprezentativi;
-         instrucţiuni şi precizări la nivelul ordonatorilor principali de credite bugetare
(miniştri şi conducători ai celorlalte instituţii centrale) din care rezultă specificul ramurilor şi domeniilor de activitate pe care le reprezintă (la nivel de capitole şi subcapitole);
-         precizări ale ordonatorilor secundari de credite bugetare (cu unele detalii
tehnice, inclusiv de calcul pe fiecare categorie de cheltuieli) pentru acele destinaţii ale fondurilor publice de cuprins în proiectele de bugete la nivel de articole şi alineate de cheltuieli (potrivit cu încadrarea în clasificaţia economică a acestora).
La baza piramidei sistemului informaţional şi lucrativ(1.1.2) care are ca obiectiv proiectarea cheltuielilor în bugetele publice, se găsesc mai întâi instituţiile publice ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite bugetare.
Acestora li se solicită întocmirea bugetelor proprii de venituri şi cheltuieli prin includerea tuturor destinaţiilor (sau locurilor de consum), mai întâi la nivel de alineate apoi, la nivel de articole şi chiar titluri de cheltuieli.
Relaţia de calcul principală, în cuantificarea previzională a unei cheltuieli () presupune înmulţirea numărului de indicatori specifici prevăzuţi în anul de plan () cu cheltuiala medie pe indicator din anul de bază ().

                                                

Relatia se poate folosi, atât la nivel macroeconomic şi social (capitole şi subcapitole de cheltuieli), cât şi la nivel micro (articole şi alineate de cheltuieli), numai că indicatorii specifici rezultă din destinaţia generală sau concretă a cheltuielii potrivit cu subdiviziunea clasificaţiei bugetare la care se încadrează.
Indicatorii reprezentativi pe domeniu sau la nivel de subcapitol care au caracter operativ în calculele proprii ale instituţiilor ierarhic-superioare (ordonatorii secundari şi principali de credite bugetare respectiv, inspectoratele şcolare judeţene şi Ministerul Educaţiei, de exemplu) vor fi orientativi la instituţiile de bază (conduse de ordonatori terţiari de credite bugetare, şcoli preuniversitare, de exemplu) unde, specificitatea cheltuielii se exprimă la nivel de alineat sau articol bugetar potrivit cu locul de consum economic al fondurilor bugetare (salarii tarifare, indemnizaţii de conducere, plăţi cu ora etc.). Ca urmare, are loc o diversificare pronunţată a ceea ce înseamnă indicatori specifici sau reprezentativi pe cheltuială. Aceasta nu înseamnă, însă, că se pierde semnificaţia indicatorilor reprezentativi la nivel de ramură, ei regăsindu-se ca influenţă şi chiar determinare în indicatorii specifici pe locuri de consum economic.
Ex.: în învăţământ, pentru salariile tarifare (alineat  de cheltuieli), indicatorul specific în ce priveşte personalul didactic este numărul posturilor didactice din statul de funcţiuni care este influenţat în principal de numărul formaţiilor de studii (clase compuse dintr-un anume număr de elevi), numărul de ore didactice, structura funcţiilor didactice, numărul de ore într-un post didactic etc.
Procedura fundamentării cheltuielilor de înscris în bugetele publice urmează cursul celor prezentate la lucrările pregătitoare privind proiectele de buget (1.3.2).

2.2.2. Fluxuri informaţionale generate de fundamentarea cheltuielilor bugetare

Responsabilităţile şi competenţele în fundamentarea cheltuielilor bugetare sunt structurate în cadrul  ordonatorilor de credite bugetare (fig. nr. 2 corelat cu 1.3.2) şi declanşează fluxuri informaţionale ascendente separat pe componente bugetare (fig. nr.3 de corelat cu 1.3.2)


Fig. nr.2   Niveluri de poziţionare ale implicărilor instituţionale
în fundamentare cheltuielilor bugetare


 


















Fig. nr.3. Fluxuri informaţionale genetate de fundamentarea cheltuielilor publice şi cuprinderea lor în proiectele bugetare


GUVERN
 
V Elaborarea proiectelor de bugete publice ale statului
 

Ministerul Finanţelor Publice
 
Pentru avizare metodologică – şi venituri de echilibrare de inclus în proiectul bugetului de stat
 
IV Întocmirea şi avizarea de lucrări pregătitoare

 



Bugete centralizate ale judeţelor şi Municipiului Bucureşti
 
Ordonatori principali de credite bugetară
 
Ordonator principal de credite bugetare
 
Judeţe şi Municipiul Bucureşti – Consilii locale
 
III BVC
celtraliz


Bugete ale localităţilor
 
Direcţii Generale ale Finanţelor Publice de la judeţe şi municipiului Bucureşti
 
 





Ordonatorii secundari de credite bugetare din cele două bugete
 
Populaţia aflată într-o anumită structură socio-demografică
 
Ordonatorii terţiari de credite bugetare - agenţi economici -
 
Ordonatorii terţiari de credite bugetare din bugetele locale
 
Ordonatorii terţiari de credite bugetare din bugetul asig soc de stat.
 
Primării (consilii locale)
 
 
 II BVC
centraliz

I BVC
proprii

Ordonatorii terţiari de credite bugetare din bugetul de stat
 
 







Fluxurile informaţionale pe fiecare componentă bugetară în parte, se derulează potrivit calendarului stabilit prin cele două acte normative menţionate (1.3). Procedura bugetară cu privire la elaborarea proiectelor de bugete publice implică, în principal, cu responsabilităţi şi competenţe, consumatorii de fonduri publice (ordonatorii de credite bugetare) care, potrivit ierarhiei lor, în cazul activităţilor proprii, produc calcule asupra cheltuielilor aferente acestora în strânsă legătură cu subdiviziunile clasificaţiei economice: titluri, articole şi alineate (2.2.1  corelat cu 1.3).
 În ce priveşte activitatea centralizatoare , la ordonatorii ierarhic superiori de credite bugetare, fundamentarea se bazează pe comparaţia cheltuielilor rezultate din calculele proprii (potrivit cu indicatorii reprezentativi la acest nivel) cu cele prezentate prin propunerile de bugete ale instituţiilor subordonate. Cu acest prilej, se verifică mai ales încadrarea în orientările-limită transmise de sus în jos cu privire la disponibilitatea statului în a angaja, pentru perioada dată, finanţarea bugetului.
Fluxurile informaţionale în fundamentarea cheltuielilor, pe componente ale sistemului bugetar cu următoarea configuraţie:
-         bugetul de stat;
-         bugetul asigurărilor sociale de stat;
-         bugetele locale.
Instituţiile implicate în procedurile de fundamentare a cheltuielilor sunt
·        pe de o parte, cele specializate în gestiunea bugetelor respective
·         pe de altă parte, sunt instituţiile publice din diverse domenii de activitate, reprezentate de structura ierarhică a ordonatorilor de credite bugetare (1.2.2).
Documentele întocmite în fundamentarea cheltuielilor capătă forma iniţială a unor note de calcul, şi apoi se regăsesc, potrivit cu activităţile de încadrare şi însumare, mai întâi pe subdiviziunile clasificaţiei economice (titluri, articole, alineate) şi apoi,  pe ale clasificaţiei funcţionale (capitole şi subcapitole), precum şi pe titulari (ministere ori alte instituţii centrale).
Documentele finale, pentru fundamentare, sunt bugetele de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite bugetare, în cazul instituţiilor  consumatoare de fonduri publice şi proiectele de bugete publice, pentru instituţiile responsabile cu gestiunea lor ulterioară.

2.2.3 Particularităţi în fundamentarea cheltuielilor bugetare (pe categorii de bugete publice, ramuri, domenii social – economice şi instituţii implicate)

În materie de fundamentare a cheltuielilor bugetare apar unele abordări particulare în determinarea acestora cele mai multe aflate în zona specificităţii de activităţi ori acţiuni prestate, cu regăsire în destinaţia fondurilor publice prin prisma fiecărui buget public în parte, potrivit cu structura destinaţiilor (diverse ori specializate), mai întâi la nivel de capitole şi subcapitole (ministere, instituţii centrale, forme ori entităţi organizatorice cu caracter intermediar) şi apoi pe fiecare instituţie (privind activităţile proprii şi la nivel de ordonatori terţiari de credite bugetare), cu exprimare prin articole şi alineate bugetare.
Limbajul comun de consemnare şi comunicare a informaţiilor economico-financiare în activităţile bugetare, inclusiv la nivelul instituţiilor publice, este cel dat de clasificaţia indicatorilor finanţelor publice(are în componenţă segmente structurale ori grupări de indicatori, ce definesc clasificaţii separate de venituri şi cheltuieli pe bugete publice, pe instituţii şi în profil departamental ori de ramură). Acest instrument de grupare, ordonare, clasificare a informaţiilor din sectorul public este de referinţă pentru prima fază a procesului bugetar respectiv, pentru ceea ce înseamnă fundamentarea cheltuielilor la toate nivelurile de implicare ale instituţiilor publice. Potrivit cu cele menţionate mai sus este de înţeles, chiar din faza de fundamentare,  existenţa unor metode, procedee, operaţiuni şi calcule comune (1.3.1, 1.3.2, 2.2.1, 2.2.2) în cuantificarea previzională a cheltuielilor în raport de subdiviziunile clasificaţiei funcţionale şi mai ales a celei  economice.
Diferenţierile în calcule şi fundamentări sunt generate de specificul domeniului în care se încadrează instituţia; particularităţile formei sau entităţii  de organizare din domeniu (la nivel de subcapitol); destinaţiile concrete sugerate de cheltuielile unei instituţii cu semnificaţia de locuri de consum economic sau cheltuieli efective (exprimate prin articole şi alineate)
La bugetele publice, deosebirile între cheltuieli sunt date de destinaţiile acestora pe  capitole şi subcapitole.
În cazul bugetului de stat şi a bugetelor locale, destinaţiile sunt:
·        pe de o parte, diverse, potrivit cu diferite activităţi şi acţiuni de interes general care înseamnă în fond cheltuieli publice de susţinut iar, în planul fundamentării indicatorilor financiari respectivi
·        pe de altă parte, sunt prezente şi multe elemente comune, din punct de vedere procedural (de calcul ori de fundamentare).
 Astfel, cu referire la obiectul de acţiune din acelaşi domeniu sau sector de activitate fundamentarea cheltuielilor se realizează asemănător, ca procedeu de lucru şi chiar ca relaţii de calcul. Specificitatea este prezentă prin categorii de cheltuieli ce apar într-un buget şi nu se găsesc în altul. Aici, s-ar încadra, ca abordare şi determinare separată (în fundamentare):
·        cheltuielile de apărare (din bugetul de stat)
·        cheltuielile de gospodărire comunală (din bugetele locale)
·        cheltuielile cu pensiile (din bugetul asigurărilor sociale de stat)
·        cheltuielile cu medicamentele şi materialele sanitare (atât din bugetul de stat cât şi din bugetul asigurărilor sociale de sănătate) etc.
În practica financiar-bugetară, metodologia de lucru în fundamentarea cheltuielilor are în vedere situaţiile de mai sus ele putând fi abordate, ca diferenţieri de calcule şi de fundamentări prin ceea ce înseamnă intervenţii cu caracter procedural de la nivel de ramură sau domeniu (minister sau instituţie centrală, deci la ordonatorii principali de credite bugetare) ori de la nivel intermediar (situaţi la ordonatorii secundari de credite bugetare).
Particularităţile în fundamentarea cheltuielilor sunt reflectate de indicatorii specifici (reprezentativi) pe categorii de cheltuieli structurate mai întâi, după clasificaţia funcţională (capitole şi subcapitole)şi apoi, după clasificaţia economică (titluri, articole, alineate).
Definitorii, în sensul specificităţii ori particularizărilor, în fundamentarea cheltuielilor bugetare, după domeniul de referinţă, dat de capitole şi subcapitole, sunt însăşi exprimările comune presupuse de clasificaţia economică (cadrul comun al clasificaţiei cheltuielilor bugetare), pe fondul cărora pot să apară diferenţieri de abordare, de calcule şi de fundamentare ale indicatorilor financiari chiar între instituţiile de acelaşi fel.
Comune ca exprimare şi nu întotdeauna în calcule şi fundamentări asupra
cheltuielilor bugetare, la ordonatorii de credite apar titlurile din clasificaţie
economică privind: cheltuielile de personal, cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de capital.
 Diferenţele asupra fundamentării cheltuielilor de mai sus nu sunt evidente decât numai  intuind structurile de personal implicate ce pot conduce la calcule diferite pornind de la structura activităţilor raportat la domeniu în: personal prezent în activitatea de bază (învăţământ, sănătate, cultură, justiţie, apărare etc) şi personal auxiliar (tehnic, de specialitate, administrativ, economic). Pentru fiecare din categoriile de personal menţionate fundamentarea cheltuielilor aferente necesită abordări de detaliu la articole şi alineate.
În ce priveşte articolele de cheltuieli cu sensul de comun, în procedurile de fundamentare privind toate instituţiile publice apar numai o parte dintre ele la titlurile menţionate mai înainte şi anume: salarii, contribuţii privind asigurările sociale de stat, contribuţii pentru constituirea fondului de asigurări sociale de sănătate; întreţinere şi gospodărire; materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional; obiecte de inventar; reparaţii curente, reparaţii capitale; investiţii ale instituţiilor publice.
 La alineate, aspectul comun în fundamentarea cheltuielilor este mai restrâns (vizând numai o parte din articole): salarii de bază; spor de vechime; fond de premii; încălzit; iluminat şi forţă mitrică; apă, canal, salubritate; materiale pentru curăţenie; poştă, telefon, telex, radio, televizor, telefax.
Specificitatea, în fundamentarea cheltuielilor, până la instituţii de acelaşi fel este dată de unele titluri (subvenţii, transferuri, dobânzi, împrumuturi acordate; rambursări de credite; plăţi de dobânzi şi comisioane de credite), de o parte din articole (drepturi cu caracter social, hrană, medicamente şi materiale sanitare, cărţi şi publicaţii, manuale, transferuri consolidate) şi de mai multe alineate (sporuri pentru condiţii de muncă, plăţi pentru ore suplimentare; rechizite şcolare; transport elevi, studenţi, şomeri, asistaţi, bolnavi, invalizi şi însoţitorii lor; drepturi pentru donatorii de sânge; hrană pentru oameni; hrană pentru animale; protocol; subvenţii pentru produse şi activităţi; burse etc).
Diferenţierile mai pronunţate în calcule şi fundamentări de cheltuieli apar la nivel de articole şi mai ales, de alineate bugetare. Uneori, o exprimare aparent comună, cu caracter de generalitate (transport elevi, studenţi, şomeri, asistaţi, bolnavi, invalizi şi însoţitorii lor) la mai multe domenii obligă la exprimări parţiale ale subdiviziunii dar şi la fundamentări diferite pe categorii de instituţii şi activităţi vizate.
Deosebirile mai evidente în fundamentarea cheltuielilor, chiar şi singulare, la anumite instituţii, sunt prezente prin exprimările explicite de la unele subdiviziuni ale clasificaţiei ca: rechizite şcolare, drepturi pentru donatorii de sânge, hrană pentru animale, medicamente, lenjerie şi accesorii de pat, manuale, burse, transferuri aferente Fondului de dezvoltare socială, dobânzi aferente împrumuturilor din fondul de tezaur, etc.
In fundamentarea cheltuielilor bugetare, ca element de calcul definitoriu, indicatorul specific (fizic, valoric, cu exprimare convenţională) legat de destinaţia cheltuielii de unde şi proceduri particulare în cuantificările previzionale de înscris în proiectele de bugete (publice, de venituri şi cheltuieli).
Cheltuiala bugetară reprezentativă ca pondere la toate instituţiile , deci şi în bugetele publice cu exprimare în clasificaţia economică la articolul salarii, impune determinări, calcule şi fundamentări separate pe cele două componente ale structurii de personal: personal al activităţii de bază (didactic, sanitar, etc.) şi personal auxiliar.
Diferenţierile în fundamentare, cu privire la salarii, în instituţiile publice, apar cu deosebire la prima categorie de personal, unde se reflectă şi paricularităţile domeniului sau sectorului de activitate în care se află acestea (instituţiile). Spre exemplu, în învăţământ, salariile tarifare (Ch) la personalul didactic se obţin prin înmulţirea numărului de posturi didactice (Npd) din anul de referinţă bugetară cu cheltuielile medii lunare cu salariile pe un post didactic din anul de bază (Chsm/pd) şi cu numărul lunilor de acordare a salariilor (Nl).
Ch= Npd* Chsm/pd* Nl
Acest aliniat de cheltuieli (salarii tarifare) implică diferenţieri în calculele de fundamentare chiar şi între instituţiile de învăţământ (raportat la formele de organizare ale acestuia).
            Numărul de posturi didactice este o rezultantă a altor calcule, influenţate de volumul şi structura activităţilor didactice (numărul de ore cu defalcare pe activităţi de predare-curs, seminarii, lucrări de laborator, proiecte, practică) ce rezultă din planurile de învăţământ; numărul de indicatori reprezentativi şi de aici numărul şi structura formaţiilor de studiu (ani, semiani, grupe, subgrupe, clase etc.); structura funcţiilor didactice (diferită în instituţiile de învăţământ superior faţă de cele de învăţământ preuniversitar), număr de ore pe funcţie didactică, etc.
            Cheltuiala medie cu salariile pe post didactic se poate obţine din raportarea cheltuielilor totale cu salariile tarifare lunare din anul de bază la numărul posturilor didactice din acelaşi an.
            Numărul lunilor de acordare a salariilor tarifare este cel corespunzător activităţilor didactice (de regulă 8,5 ca medie lunară, în învaţamântul preuniversitar).
            Un alt aspect particular în domeniul învăţământului care se răsfrânge asupra fundamentării cheltuielilor îl reprezintă plasarea în perioade calendaristice diferite a activităţilor didactice (prin anul şcolar), pe de o parte, şi a exerciţiului financiar (prin anul calendaristic), pe de altă parte. În asemenea situaţie, în gestiunea financiară a instituţiilor de învăţământ, începând cu fundamentarea cheltuielilor, unde în calcule se ia în considerare numărul de beneficiari ai activităţii, se impune o trecere (translare) de la anul şcolar la cel bugetar. De aici şi relaţia de calcul pentru indicatorii reprezentativi privind contingentul mediu (Cm).
                                    Cm=, unde:
            I= reprezintă numărul de elevi, studenţi, şcolari, etc., din anul de bază care continuă activităţi didactice în anul de referinţă bugetară (anul de plan)
            t= exprimă numărul lunilor din anul de plan în care I îşi desfăşoară activitatea didactică potrivit programelor de învăţământ (de regulă, pentru învăţământul superior poate fi 7 sau 7,5 iar, pentru învăţământul preuniversitar t poate lua valori ca 6,5; 7);
            I= se referă la numărul beneficiarilor din învăţământ aflaţi în activităţile specifice la începutul noului an şcolar;
            t=vizează numărul lunilor prevăzute în anul bugetar de referinţă pentru I (3 pentru învăţământul superior, de regulă; 3,5 pentru învăţământul preuniversitar)
            Împreună cu salariile tarifare se mai găsesc în cadrul articolului cheltuieli cu salariile şi alte aliniate ca: salarii de merit, gradaţii de merit, îndemnizaţii de conducere, spor de vechime, sporuri pentru condiţii de muncă, plăţi pentru ore suplimentare, pensii, etc. Fiecare din aliniatele de cheltuieli la salarii comportă calcule şi fundamentări diferite potrivit cu structurile de personal existente şi plasamentul lor pe locuri de activitate ori funcţii (posturi), precum şi diferenţiei pe capitole şi subcapitole de cheltuieli bugetare.
            O contribuţie importantă, în plan metodologic pentru fundamentarea cheltuielilor la instituţiile publice, ca principali consumatori de fonduri bugetare, o au ordonatorii principali de credite bugetare care întocmesc instrucţiuni complementare, în plan procedural, asupra modalităţilor de calcul de utilizat, mai ales, privind specificitatea domeniului reprezentat (îndeosebi, cu privire la reprezentări pe categorii de cheltuieli de la capital, pe subcapitole, pe titluri, pe articole şi pe alineate).
            Ministerul Finanţelor Publice, pe lângă intervenţia iniţială în fundamentarea proiectelor de bugete publice (potrivit cu elaborarea de norme metodologice în acest sens) se regăseşte implicat şi pe parcursul întocmirii lucrărilor pregătitoare când analizează propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor de credite bugetare, cu ocazia prezentării proiectelor de bugete de venituri şi cheltuieli ale acestora, în vederea cuprinderii integrale sau parţial în proiectele de bugete publice (şi pentru care este necesar avizul Ministerului Finanţelor Publice).

            Fundamentarea cheltuielilor cuprinse în bugetele publice este concepută , coordonată şi avizată metodologic de Ministerul Finanţelor Publice , de o manieră care să  conducă  la o amortizare procedurală (susţinută, de altfel şi de folosirea clasificaţiei prin cele două forme de exprimare: funcţională şi respectiv economică) pentru toţi cei implicaţi  cu responsabilităţi şi competenţe în relaţiile bugetare atât în cuantificarea previzională, cât şi în efectuarea de cheltuieli.







3. Execuţia prevederilor bugetare

3.1. Aşezarea, calculul, vărsarea şi plata veniturilor bugetare

            Realizarea veniturilor bugetare este concepută global, pornind de la o limită minimă, sigur de îndeplinit, limită rezultată din evaluarea, mai întâi şi cât mai aproape de realitate a materiei impozabile posibile în anul de plan.
În plan tehnic, execuţia părţii de venituri a bugetelor publice =înseamnă fixarea unor proceduri de lucru ţinând seama de structura şi dimensiunea obligaţiilor de preluat atât cu implicarea contribuabililor, cât şi a instituţiilor responsabile, în plan bugetar în acest sens.
            Fluxurile informaţionale, însemnând aşezare şi calcul mai întâi, scot în evidenţă două situaţii generate de acelaşi aspect tehnic, şi anume iniţiativa de plată. De aici, implicarea contribuabililor persoane juridice, pentru cea mai mare parte (ca dimensiune) a veniturilor bugetare şi a organelor fiscale care au aceeaşi iniţiativă însă, cu privire la celelalte venituri bugetare.
            Legislaţia finanţelor publice subliniază ca norme (reguli) generale importante în realizarea veniturilor bugetare următoarele:
-         lista impozitelor, taxelor, contribuţiilor, precum şi determinarea
(prin calcule) este aprobată prin legea bugetară în fiecare an:
-         nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi
înscrise în buget şi încasate dacă nu au fost stabilite prin lege;
-         este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire (de
contribuţii directe sau indirecte) în afara celor stabilite prin lege;
-         toate drepturile dobândite de stat referitoare la încasarea
veniturilor, drepturi ce revin direct sau indirect bugetului în perioada anului respectiv aparţin exerciţiului bugetar corespunzător acestuia;
-         orice venit neîncasat până la 31 decembrie , se încasează în contul
bugetului pe anul următor;
-         încasarea de venituri care nu au fost specificate în lista aprobată
prin legea bugetară se consideră întâmplătoare, neprevăzute sau instituite după votarea bugetului public.
            Apar importante, în plan tehnic (fiscal), modalităţile (procedeele) de vărsare şi plată unde iniţiativa revine contribuabililor şi organelor fiscale, în raport de structura veniturilor bugetare datorate.
De aici următoarele: calculul şi plata directă; calculul, reţinerea şi vărsarea la buget a impozitului datorat de către o terţă persoană; impunerea şi debitarea de către organele fiscale; anularea de timbre fiscale şi emiterea de recipise CEC.
CALCULUL ŞI PLATA DIRECTĂ= la iniţiativa subiectului de venit bugetar care este şi plătitor presupune evaluarea materiei impozabile (obiect de venit şi respectiv baza de calcul), calculul obligaţiei de plată şi vărsarea, respectiv, plata către organul fiscal, în conturile bugetare deschise la unităţile operative ale Trezoreriei Finanţelor Publice. Aici s-ar încadra ca venituri bugetare: taxa pe valoare adăugată (întocmirea lunară a decontului de plată a TVA, unde apar calculele specifice cu privire la obligaţiile de plată ori dreptul de rambursare din partea organului fiscal); accizele (lunar, prin calculul obligaţiei băneşti de către plătitori); impozitul pe profit (prin implicarea plătitorilor); obligaţiile băneşti de la frontieră (cu ocazia importului, pe baza documentelor vamale şi cu plata directă către instituţia specializată).
            Metoda menţionată mai sus este prezentă în calculul multor şi reprezentative venituri bugetare. Răspunderea de a calcula şi vărsa venitul bugetar revine, în acest caz, subiectului plătitor. Poate de aceea planează suspiciunea favorizării evaziunii fiscale.
METODA STOPAJULUI LA SURSĂ=este folosită în practica execuţiei veniturilor bugetare, fiind caracteristică impozitului pe salarii unde calculul, reţinerea şi vărsarea la buget trece de la subiect la o terţă persoană, plătitorul (de regulă angajatorul, persoană juridică sau fizică).
IMPUNEREA ŞI DEBITAREA DE CǍTRE ORGANELE FISCALE=se bazează pe faptul cǎ acestea dispun, mai sigur şi economicos, de datele necesare asupra obiectului de venit bugetar (pentru care au organizatǎ evidenţǎ statisticǎ, tehnic – operativǎ şi contabilǎ). Impunerea (calculul obligaţiilor de platǎ) în cadrul exigibilităţii, se regăseşte aici prin deschiderea rolului şi debitorii acestuia pana în momentul încasării când se stinge obligaţia de platǎ (impozitul pe venit, impozitul pe venitul agricol, impozite şi taxe locale).
ANULAREA DE TIMBRE FISCALE MOBILE= vizează o diversitate pronunţatǎ de situaţii de calcul şi platǎ a unor taxe, ca urmare a serviciilor prestate (de instituţii ale statului sau care acţionează în numele statului) ce au ca obiect de venit bugetar acte şi/sau fapte prevăzute de lege. Folosirea de timbre fiscale, cu echivalenţa sau reprezentare valoricǎ a unor servicii prestate, prin fixarea lor pe documentele eliberate sau cererile de soluţionare au sensul anulǎrii obligaţiei de platǎ (ca urmare a serviciilor prestate).
LA ORGANELE FINANCIARE, REALIZAREA VENITURILOR BUGETARE= are mai multe momente tehnice succesive pentru care se folosesc termenii: aşezare, lichidare, emiterea titlului de percepere, perceperea (încasarea efectivǎ).
AŞEZAREA VENITURILOR= (cu deosebire la impozite) are sensul de identificare a materiei impozabile funcţie de care se calculează şi se percepe obligaţia bugetarǎ potrivit cu o anumitǎ marie determinatǎ.
LICHIDAREA=presupune stabilirea mărimii venitului bugetar aferent materiei impozabile folosind elemente tehnice de calcul (marii relative, cote) prevăzute de lege. La organul fiscal, aceasta însemna deschiderea poziţiei în registrul de roluri pentru fiecare subiect (persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ) înscriindu-se suma datoratǎ în debitul acestuia.
EMITEREA TITLULUI DE PERCEPERE=constǎ în înscrierea mărimii venitului bugetar într-un act pe baza caria organul fiscal poate proceda la perceperea lui într-un cont bugetar deschis la Trezorerie. Titlul de percepere cu sensul de încasare indicǎ implicarea subiectului plătitor prin prezentarea sa la termen pentru a onora plata venitului datorat. Acelaşi titlu, cu semnificaţia de ordin de încasare este prezent într-o altǎ fazǎ şi anume, executarea silitǎ.
PERCEPEREA SAU ÎNCASAREA EFECTIVǍ A VENITURILOR=se referǎ la concretizarea (materializarea) prin platǎ a obligaţiei bugetare. Aici, se încadrează, pe lâna aspectul normal al respectării termenului şi cel al nerespectǎrii lui precum şi sustragerea de la platǎ cu o parte din obiectul impozabil sau prin calculul eronat.
FLUXURILE INFORMAŢIONALE=generate de aşezare şi calculul veniturilor bugetare pot avea în comun un anumit mod de abordare (elementele tehnice reprezentative cu privire la aşezare şi percepere), cu reflectare într-o procedurǎ fireascǎ şi corectǎ în care sǎ se regǎseascǎ, în acord cu cadrul juridic, atât contribuabilii (persoane juridice, mai ales) cât şi organele de control (inspecţia fiscalǎ). Sugerǎm în acest sens, potrivit cu figura nr. 4., o modalitate practicǎ eficientǎ lucrativ de utilizat în aşezarea, calculul şi perceperea veniturilor bugetare.

Figura 4. Flux informaţional generat de aşezarea şi perceperea veniturilor bugetare
 























Legendă:
-         A1 – acte normative institutoare
-         A2 – norme şi instrucţiuni (de la Ministerul Finanţelor Publice) de aplicare a actelor normative institutoare
-         „O” – momentul iniţial (punct zero) în declanşarea impunerii



În procedura sugeratǎ sunt prezente trei niveluri de acţiune: juridic, fiscal (procedurǎ), informaţional (sursǎ).
ÎN PLAN  JURIDIC sunt necesare actele normative pe baza cǎrora se poate proceda la aşezarea şi calculul veniturilor bugetare.De referinţǎ sunt:
  • actele normative institutoare (A1) sau principale ori de bazǎ (legi de instituire a venitului bugetar)
  • actele normative completatoare (A2) ori susţinǎtoare ale celor dintâi (norme ori instrucţiuni de aplicare).
Din aceste acte normative sunt identificate sub aspectul procedural, DE TEHNICǍ FISCALǍ, elementele care concurǎ la aşezarea şi perceperea veniturilor bugetare, respectiv: subiectul, plǎtitorul, obiectul, baza de calcul, unitatea tehnicǎ de evaluare, înlesniri la platǎ, termenul de platǎ, drepturi şi obligaţii ale plǎtitorilor (2.1.1 şi fig.nr.1).
Pe parcursul FLUXULUI INFORMAŢIONAL, aşezat în ce priveşte elementele tehnice potrivit cu ordinea prezentǎrii lor de mai sus, se apeleazǎ în paralel la actele normative menţionate şi la sursele de informaţii din evidenţele contribuabilului (statistice, tehnic – operative şi contabile). În evidenţe se gǎsesc, potrivit şi cu actele normative fiscale, date şi informaţii care ilustreazǎ, mai întâi, calitatea  de plătitor pentru contribuabil (subiect) prin, corelarea cu obiectul venitului bugetar, ceea ce declanşează relaţia de impunere (zero, “0”). După acest moment se produce una din părţile cele mai importante din actul de impunere identificarea materiei impozabile şi mai precis a bazei de calcul ( de impunere sau impozitare). În plan fiscal, în acest moment, pe baza celor trei forme ale evidenţei, se conturează dimensiunea exactă de la care se porneşte în determinarea obligaţiilor de plată către bugetele publice. În continuare, fluxul informaţional se aşează pe celelalte elemente tehnice în plan fiscal. Unitatea tehnică de evaluare aplicată asupra bazei de impunere, potrivit calculelor efectuate de contribuabil conduce la o primă mărime a venitului bugetar (VB0) ce poate fi datorată dacă nu sunt înlesniri la plată, potrivit legii care să conducă la o altă dimensiune a plăţii sub forma venitului bugetar datorat efectiv (VB1).
Determinarea obligaţiilor bugetare de către contribuabili are loc, de regulă, pentru cele mai multe situaţii de calcul, în cadrul compartimentului financiar contabil al acestuia. Excepţia o poate constitui cazul impozitului pe salarii unde calculele se produc la compartimentul resurse umane (salarizare).
PLATA VENITURILOR BUGETARE=este consemnată, în intenţia efectuării vărsămintelor în acest sens, în ordine de plată (general sau specific) care sunt transmise, în toate cazurile, de compartimentul financiar contabil, băncii comerciale unde îşi are deschis cont, în acest sens contribuabilul. Pe baza documentului menţionat, la banca comercială se face virarea sumei în contul venitului bugetar deschis la unitatea operativă a Trezorerie Finanţelor Publice din teritoriu (localitatea unde este sediul sau domiciliul contribuabilului). Plăţile de venituri bugetare se aseamănă cu plăţile băneşti intervenite în raporturile patrimoniale dintre subiectele de drept civil
PLATA CREANŢELOR BUGETARE=are însemnătate primordială pentru formare fondurilor publice în bugete. Conform interesului realizării veniturilor bugetare,actele normative referitoare la acestea stabilesc condiţiile şi procedeele de plata.Achitarea creanţelor fiscale este, însă supusă exclusiv dispoziţiilor legislaţiei fiscale, fără a i se aplica vreuna din dispoziţiile codului civil referitoare la plată.
Între cele mai importante condiţii de plată a veniturilor bugetare consemnăm următoare: plata de către subiecte; încasare sau primire lor de către agenţii fiscali, caseriile şi unităţile financiar-bancare stabilite; la termene şi în condiţii specifice de plată şi de constatare a plăţii prevăzute la reglementările fiecărui venit bugetar.
În practic juridică şi fiscal-bugetară stingerea obligaţiei fiscale este rezultatul  manifestării de voinţă a subiectului exteriorizată şi dovedită de faptul plăţii sumei de bani datorată.
Plata anticipată este relevantă în cazul veniturilor bugetare al căror cuantum anual se datorează în rate trimestriale ori semestriale. Aici poate să acţioneze o recompensă legală sub forma reducerii procentuale a obligaţiilor de plată anuale.
Cu particularizare, la fiecare venit bugetar în parte, fluxul informaţional prezentat poate căpăta aspecte vizuale diferite, nu esenţial, în sensul accentului care se pune, în aşezare şi calcul, pe un element tehnic sau altul ori prin volumul informaţiilor prezente într-un compartiment funcţional de la contribuabil În figura nr. 5 sunt sugerate, ca imagini principale, regăsite mai des în proiectarea fluxurilor informaţionale asupra aşezării şi perceperii de venituri bugetare, forme pe care pot să le ia acestea.
Ex.: la impozitul pe salarii, fluxul informaţional menţionat presupune mai întâi dimensionarea individuală (pe salariat) a drepturilor salariale prin corelarea informaţiilor consemnate pe fiecare persoană (compartimentul resurse umane ori salarizare) privind studiile, vechimea în muncă (profesie) locul de muncă, modalitate de apreciere a volumului şi calităţii muncii prestate, cu acela primite din compartimentele lucrative (privind munca prestată efectiv). În acest caz, documentul de referinţă în care sunt consemnate date asupra impozitului individual de plată este statul de plată a salariilor care are şi semnificaţia fiscală de titlu, de creanţe bugetare cu caracter implicit.
La celelalte venituri bugetare, ”centrul de greutate” al fluxurilor informaţionale se deplasează în alte compartimente organizatorice de la contribuabili (financiar contabilitate pentru cele mai multe venituri bugetare; aprovizionare desfacere, pentru taxa pe valoarea adăugată etc.).

3.1.1. Încasarea veniturilor bugetare

ÎNCASAREA VENITURILOR PENTRU TOATE BUGETELE PUBLICE (EXECUŢII DE CASĂ A ACESTORA) =e facuta de Trezoreria Finanţelor Publice(institutie financiar bancara).
 Veniturile bugetare se încasează în conturile Trezoreriei Finanţelor Publice prin:
-         virarea dispusă de persoanele juridice (agenţi economici şi instituţii
                        publice);
-         plata în numerar, direct, la caseriile unităţilor operative ale
                        trezoreriei precum şi încasarea prin agenţi fiscali.
Încasarea, evidenţa şi urmărirea veniturilor se realizează pe componentele sistemului bugetar (cu referire la fiecare buget public în parte).Evidenţa este organizată pe surse de venituri, pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare (capitole şi subcapitole) şi pe categorii de plătitori (persoane juridice şi persoane fizice).
Fig. nr. 5.  Forme posibile ale fluxurilor informaţionale generate de aşezarea şi                perceperea veniturilor bugetare (concepute potrivit cu fig. Nr. 4)
 

















                                                                                                                                                            















            Persoanele juridice folosesc în plata veniturilor bugetare următoarele modalităţi:
-         depunerea la caseria trezoreriei a sumelor în numerar;
-         dispoziţii de plată (generale şi specifice) prin care băncile
comerciale sau trezoreria (în cazul instituţiilor publice) virează sumele datorate în conturile bugetare.
Veniturile instituţiilor publice rezultată din activitatea proprie, ca urmare a contravalorii serviciilor prestate sau lucrărilor executate, pot avea ca destinaţii bugetul public, acoperirea cheltuielilor bugetare (din bugetele proprii de venituri şi cheltuieli) şi folosirea lor ca mijloace extrabugetare.
În raport de destinaţiile legale pe care le au veniturile instituţiilor publice, operaţiile de vărsare şi încasare se efectuează astfel:
-         în numerar, prin casieria instituţiei (cu depunere ulterioară în conturile
corespunzătoare deschise la trezorerie pe una din destinaţiile menţionate);
-         prin virare directă în cont pe baza documentelor de plată prevăzute de
lege.
Contribuabilii persoane fizice varsă impozitele şi taxele datorate pe baza comunicării organelor fiscale cu privire la debite stabilite pentru anul fiscal respectiv prin casieria trezoreriei care este organizată în acest scop.Aceştia prezintă compartimentului de control a veniturilor înştiinţările de plată primite de la organele fiscale însoţite, eventual, şi de alte documente prevăzute de procedura de încasare (chitanţe de plată din perioadele precedente, declaraţii de depunere ale organelor fiscale, procese verbale de contravenţii etc.)Ei pot solicita :
  • amânarea sau eşalonarea la plată a unor obligaţii bugetare printr-o solicitare scrisă adresată organelor fiscale care au obligaţia, într-un anumit termen să se pronunţe. În cazul rezolvării favorabile, aprobarea de eşalonare şi amânarea la plată se comunică trezoreriei de către compartimentele de urmărire fiscală. Pentru sumele respective nu se percep majorări de întârzieri la plată privind perioada aprobată.
  • o compensare în cazul unor sume vărsate într-un cuantum mai mare decât cel cuvenit, ca acesta să fie trecute în conul altor obligaţii bugetare datorate.
  • o restituire pentru care se cer precizate în scris: suma solicitată a fi restituită , scopul şi documentele din care  rezultă că suma a fost vărsată necuvenit bugetului. Cererea justificativă se adresează trezoreriei care o verifică (prin serviciul controlul veniturilor) potrivit uzanţelor şi la care rezultatul analizei se consemnează într-un referat unde propunerea de restituire se fundamentează.
În scopul aprobării , de către directorul Trezoreriei , se procedează astfel:
  • pentru persoanele juridice se întocmeşte o notă contabilă prin care se debitează contul de venituri  bugetare în care s-a înregistrat iniţial primirea sumei şi se creditează contul corespondent al trezoreriei, virând suma în contul contribuabilului la banca comercială unde este deschis sau la trezorerie (pentru instituţiile publice);
  • pentru persoanele fizice, sumele aprobate în operaţiunea de restituire se efectuează prin caseria trezoreriei direct celor vizate.
Incasarea veniturilor bugetare este concepută prin prisma structurii clasificaţiei veniturilor, pe bugete publice, pe categorii de plătitori şi reflectând realizarea indicatorilor respectivi la nivelul Trezorerie Finanţelor Publice.

3.1.2. Urmărirea şi controlul veniturilor bugetare

            Realizarea veniturilor bugetare impune şi o supraveghere în realizarea indicatorilor  specifici în toate momentele tehnice, începând cu aşezarea şi calculul acestora şi culminând cu încasarea efectivă a obligaţiilor băneşti generate de aplicarea legislaţiei în domeniu.
Aici sunt prezente, în urmărirea şi controlul veniturilor bugetare, variate forme de intervenţie specializată din partea instituţiilor fiscale şi financiar – bancare.
            În practica realizării veniturilor bugetare, responsabilităţile şi competenţele în materie de urmărire şi control sunt structurate pe mai multe categorii de instituţii şi anume: instituţiile cu răspundere directă în gestiunea bugetelor publice; instituţiile Ministerului Finanţelor Publice, în plan central şi local, inclusiv cele aflate în relaţii de colaborare cu acesta (cu operaţiuni de mandat); alte instituţii cu sbordonare guvernamentală ori parlamentară.
Controlul în domeniu apare ca un instrument cu susţinere instituţională, pe care formele puterii publice îl folosesc în supravegherea şi determinarea, prin metode şi tehnici specifice, a resurselor financiare de ordin public, în sprijinul acoperirii nevoilor publice aprobate în dimensiunea cheltuielilor din bugetele publice.
URMĂRIREA ŞI CONTROLUL VENITURILOR BUGETARE vizează ansamblul activităţilor care au ca scop verificarea sincerităţii declaraţiilor de impunere, a corectitudinii şi exactităţii calculelor, a vărsării şi plăţii obligaţiilor bugetare în acord cu prevederile legale.
Supravegherea realizării veniturilor bugetare se referă la obligaţiile contribuabililor asupra:
  • încunoştiinţării instituţiilor financiar – bugetare privind obiectul de
venituri potrivit cu ipostazele menţionate (2.1.1), rezultate pe baza actelor normative şi a evidenţelor de la aceştia;
  • consemnării în evidenţe a informaţiilor generate de obiect, calculării pe
baza acestora a veniturilor bugetare şi plata la termenele legale;
  • îndeplinirii altor responsabilităţi prevăzute de actele normative cu
privire la aşezarea şi perceperea obligaţiilor către bugetele publice;
OBIECTIVELE  CONTROLULUI VENITURILOR BUGETARE:
  • încasarea tuturor obligaţiilor publice (impozite, taxe, contribuţii,vărsăminte)
datorate de contribuabili, în cuantumul şi la termenele stabilite, funcţie de baza de calcul şi unitatea tehnică de evaluare;
  • depistarea situaţiilor generatoare de obligaţii băneşti către bugete de la
care contribuabilii s-au retras;
  • semnalarea unor carenţe metodologice ori legislative care favorizează
evaziunea fiscală sau încasarea cu dificultate a unor obligaţii bugetare;
URMĂRIREA ŞI CONTROLUL VENITURILOR BUGETARE presupune existenţa unor metode, tehnici şi proceduri în care se verifică elementele informaţionale din evidenţe cu privire la aşezarea şi perceperea lor. „Controlul fiscal, în sine, are variate forme de exprimare, funcţie de criterii ce stau la baza delimitării acestora.”[5]
FORME ALE CONTROLULUI:
  • documentar (cu privire la informaţiile din „dosarul” contribuabilului);
  •  efectiv (la sediul şi domiciliul contribuabilului);
  • încrucişat asupra situaţiei fiscale personale;
  •  inopinant (cu prezentarea organului fiscal la contribuabil şi verificarea materiei impozabile).
În funcţie de sfera de cuprindere a acţiunii de control, acesta poate fi
  • parţial (limitat la anumite obligaţii fiscale)
  • general (asupra tuturor obligaţiilor fiscale).
În funcţie de scopul urmărit prin acţiunea de control, acesta poate fi:
·        de informare (din partea organelor fiscale către contribuabil cu privire la anumite prevederi legale);
·        de rutină (când se urmăreşte menţinerea legăturilor cu contribuabilii, având ca scop compararea declaraţiilor de impunere cu evidenţele acestora);
·        de fond ori  propriu–zis (unde scopul este de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale).
Exercitarea controlului în materie de venituri bugetare presupune parcurgerea unor etape:
  • pregătirea acţiunii (pe baza dosarelor fiscale şi a altor informaţii asupra contribuabilului şi a materiei impozabile a acestuia);
  • desfăşurarea propriu-zisă a controlului  (cu derularea unor operaţiuni concrete de verificat ca solicitarea: de informaţii asupra obligaţilor bugetare; desfăşurarea altor activităţi decât cele înştiinţate; asocierea cu alţi parteneri; schimbările produse de structura organizatorică etc.);
  • încheierea actelor de control în urma verificării efectuate;
  • valorificarea constatărilor (cu accent pe urmărirea încasării creanţelor bugetare stabilite prin actele de control ).
Această metodologie se aplică diferenţiat în funcţie de specificitatea aşezării şi perceperii fiecărui venit bugetar în parte.
Conformarea fiscală voluntară (iniţiativa la plată din partea contribuabilului ) şi autoimpunerea caracterizează sistemul fiscal modern. Potrivit cu acestea, între administraţia fiscal-bugetară şi contribuabil (aflat într-o anume stare de pasivitate în România) se impune a fi o relaţie în care cel din urmă trebuie să fie mai activ şi totodată, în raport de acţiunile de control , într-o stare de egalitate cu inspecţia fiscală.


3.1.3. Procedura fiscală

În literatura juridică se foloseşte uneori cu înţelesul termenului mai sus menţionat şi noţiunea de procedură bugetară.
Din punctul nostru de vedere, raportat la conţinutul bugetelor publice (1.1.)exprimările mai potrivite în problematica bugetară ar fi cele în care într-o formulare generală (de procedură bugetară) să se regăsescă referiri separate pe venituri (procedura veniturilor bugetare) şi pe cheltuieli (procedura cheltuielilor bugetare).
Noţiunea de procedură fiscală este potrivită cu acele structuri de venituri bugetare unde dominanta este dată de impozite, taxe, contribuţii şi varsăminte. În România, asemenea structuri de venituri se regăsesc la toate bugetele publice din sistem.

3.1.3.1. Constatarea materiei de impunere

Materia de impunere sau impozabilă este strâns legată de două elemente tehnice folosite în aşezarea şi perceperea veniturilor bugetare: obiectul venitului şi baza de calcul (de impunere ori  impozitare, 2.1.1.).
În perceperea veniturilor bugetare, constatarea obiectului de venit şi a bazei de calcul este de însemnătate primordială pentru realizarea acestora şi de aici, în susţinerea nivelului maximal pentru cheltuielile aprobate prin bugetele publice. Orice omisiuni sau inexactităţi intervenite în constatarea materiei impozabile are drept consecinţă evaziunea fiscală (scoaterea nelegală, integral sau parţială, a obiectului impunerii de sub incidenţa actelor normative fiscale).
Constatarea materiei de impunere este reglementată prin dispoziţii ale celor două categorii de acte normative menţionate (2.1.1 şi 2.1.2.) în care se prevăd organele fiscale competente , termenele de constatare, procedeele şi operaţiunile necesare în acest sens.
Competenţa constatării  obiectului impunerii revine în mod direct agenţilor şi
inspectorilor fiscali din cadrul instituţiilor de specialitate  ale Ministerului Finanţelor Publice .Acestora li se adaugă, potrivit cu răspunderile şi competenţele stabilite prin lege în faza realizării veniturilor bugetare, funcţionarii de specialitate de la compartimentele de venituri şi casierie din cadrul unităţilor operative ale Trezoreriei Finanţelor Publice (cu ocazia verificării documentelor de plată ale obligaţiilor bugetare).
            În  timp, efectuarea operaţiunilor de constatare comportă abordări diferite funcţie de periodicitate  de calcul a fiecărui venit bugetar (anual, multianual). La impozitele pe veniturile meseriaşilor, liber-profesioniştilor şi din alte activităţi independente, termenul de efectuare a  constatării materiei impozabile pentru calcule, este anual (la începutul anului bugetar). Pentru impozitele, care conform normelor de aşezare, calculul vizează perioadele mai mari de un an (impozitul pe clădiri) actele şi operaţiunile de constatare trebuie efectuate la începutul fiecăreia dintre aceste perioade (situaţie când  debitul iniţial calculat, se reportează pentru fiecare an bugetar în parte).
            Eventualele modificări intervenite, pe parcursul execuţiei bugetare, în ceea ce priveşte dimensiunea şi structura obiectului de impunere , subiectele de venituri bugetare au obligaţia  să informeze, în acest sens, organele fiscale care, la rândul lor trebuie să procedeze la constatarea şi la reevaluarea materiei impozabile.
            Procedeele, actele şi operaţiunile de constatare a obiectelor de impunere sunt diferenţiate pe cele două categorii principale de impozite:
·        directe: diferenţe apar şi aici:
o       în cazul celor care se stabilesc de organele fiscale;
o       la cele ce se percep prin calcul, reţinere şi vărsare de către contribuabili 
o       cele ce se percep prin calcul şi plată (în cazul venitului sau profitului impozabil).
·        indirecte.
Constatarea obiectului de venit bugetar pentru care impozitele se stabilesc de către organele fiscale comportă procedura declaraţiilor de impunere ale contribuabililor completată cu verificările operative efectuate de organele fiscale (impozitul pe veniturile meseriaşilor, liber-profesioniştilor şi din alte activităţi independente, impozitul pe clădiri, taxele asupra mijloacelor de transport etc.). În această situaţie, subiectele de venit bugetar au obligaţia să întocmească şi să depună la organele fiscale, la termene prevăzute de lege, declaraţii de impunere din care să rezulte date care să conducă la identificarea elementelor tehnice de calcul pentru obligaţia bugetară.
Constatarea obiectului de venit pentru impozitele ce se percep prin calcul , reţinere şi vărsare de către unităţile plătitoare (impozitul pe salarii) se îmbină cu controlul exercitat pentru verificarea conformităţii acestei impuneri. Pentru situaţia menţionată este reglementat procedeul dărilor de seama semestriale, întocmite de angajatori şi depuse la organul fiscal, în care se prezintă calculul, reţinerea şi vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe salarii. Verificările operative ale organului fiscal întreprinse la angajatori au rolul de a constata, în primul rând , respectare normelor privind drepturile salariale (de inclus sau exceptate de la obiectul impozabil).
Constatarea veniturilor impozabile pentru calculul şi plata impozitului pe profit (venit) se îmbină cu controlul exercitat pentru verificarea conformităţii perceperii acestui impozit, procedeul folosit fiind cel al declaraţiilor de impunere. În aceste sunt cuprinse date privind profitul impozabil determinat potrivit legii (actelor normative completatoare), cheltuielile deductibile şi cele nedeductibile din rezultatele financiare.
Constatarea obiectelor de venit bugetar în cazul impozitelor indirecte se efectuează exclusiv în contextul verificării întreprinse de organele fiscale asupra conformităţii calculului acestora. La impozitele pe spectacole se verifică încasările băneşti potrivit cu evidenţele existente. La taxa pe valoarea adăugată sunt verificate jurnalele de vânzări cele de cumpărări plus facturile care au stat la baza înscrierii în acestea, dacă este cazul.

3.1.3.2 Titlurile de creanţă fiscală şi contestarea lor

DETERMINAREA TITLURILOR DE CREANŢĂ FISCALĂ=este finalul actiunii de constatare a obiectului de venituri bugetare. Acestea sunt înscrisuri care atestă
  • pe de o parte, obligaţia bănească a contribuabilului stabilită potrivit legii
  • pe de altă parte, drepturile băneşti cuvenite bugetelor publice.
Diferenţele în derularea constatării obiectului de venit bugetar sunt prezente şi la întocmirea titlurilor de creanţă fiscală.
TITLURILE DE CREANTE FISCALE=ca acte de constatare şi individualizare a sumelor de bani datorate cu denumirea de impozite, taxe, contribuţii etc, pot fi structurate, din punctul de vedere al modului sau procedurii de întocmire, în două categorii:
  • titluri de creanţe întocmite exclusiv în acest scop
  • acte care implicit sunt titluri de creanţe fiscale.
Într-o altă grupare, titlurile de creanţe fiscale apar ca principale şi completatoare.
Titlurile de creanţe fiscale întocmite exclusiv în acest scop=sunt înscrisuri ale organelor fiscale sau ale altor persoane ori instituţii desemnate de lege, întocmite prin manifestarea lor de voinţă, în scopul de a constata şi individualiza un venit bugetar. Expresia concretă cel mai des întâlnită în practica fiscală a unor astfel de titluri de creanţe este procesul verbal de impunere prevăzut de legislaţia fiscală pentru unele venituri bugetare (de exemplu, impozite şi taxe locale). În structura documentului sunt date de identificare a contribuabilului şi a materiei impozabile a acestuia (adresă, obiectul de venit bugetar, procedeul folosit pentru determinarea bazei de calcul, mărimea venitului bugetar datorat, condiţii de plată etc.). cu acest cuprins, procesul verbal de impunere este un înscris oficial care produce  efectul juridic de individualizare a unei creanţe fiscale şi în acest scop se comunică subiectului (plătitorului)  pentru executare şi eventual contestare.
            Prototipul titlului de creanţă fiscală pentru impozitele directe datorate de persoanele fizice, în raport de veniturile lor impozabile, atunci când se înscriu în evidenţele organului fiscal, devenite tradiţional roluri fiscale, este dat de aceste evidenţe.
În literatura de specialitate (Louis Trables) se apreciază că „pentru impozitul direct, titlul de percepţie este rolul” iar în ipoteza neachitării impozitelor consemnate în acesta, somaţia scrisă (înştiinţarea de plată) devine veritabil titlu de percepţie care exprimă formula executorie a rolului şi-i întregeşte valoarea de act autentic.
            În România titlurile de creanţe fiscale întocmite exclusiv în acest scop sunt evidenţele la impozitele directe (impozitul pe profit sau pe venit) şi impozitele indirecte (impozitul pe spectacole, taxa pe valoarea adăugată etc.).
Actele care în mod implicit sunt titluri de creanţe fiscale=se referă la înscrisurile întocmite într-un scop propriu sau specific care cuprind, pe lângă date pretinse de scopul lor, şi informaţii de individualizare a unor creanţe fiscale. Reprezentative, în acest sens, sunt statele de plată a salariilor, a drepturilor băneşti de autor, a colaborărilor cu unele entităţi organizatorice. Scopul explicit al acestor acte este definit în denumirea lor. Ele sunt emise de compartimentele funcţionale ale persoanelor juridice (resurse umane şi financiar - contabilitate) cu scopul de a individualiza drepturi băneşti (salarii) cu caracter brut şi net, precum şi obligaţii către terţi. Între aceste din urmă obligaţii se înscrie şi impozitul pe salarii care conferă statului de plată semnificaţia de titlu de creanţă fiscală cu caracter implicit. Semnăturile de pe statul de plată (inclusiv cele individuale, în dreptul sumelor de bani primite) le conferă acestora valoare probantă pentru perceperea impozitelor respective, rămânând de verificat plata sau vărsarea impozitelor respective la bugetul public (ordine de plată însoţite de borderouri centralizatoare ale statelor de plată a salariilor). Prelucrarea electronică a informaţiilor financiar – contabile a condus în sistemul de lucru cu salariaţii la eliberarea unor informaţii scrise de calculator (imprimantă) transmise individual angajaţilor cu caracter periodic. Lunar, în aceste înscrisuri se precizează şi impozitul pe salarii plătit (sau în curs de plată) către bugetul de stat. În atare situaţie, documentul eliberat de angajator este probatoriu pentru plata impozitului pe salarii şi poate constitui element de contestare într-o primă instanţă (către cel ce a calculat obligaţia bugetară, angajatorul).
Titlurile principale de individualizare a unor creanţe fiscale=sunt cele de natura proceselor verbale de impunere şi a actelor de evidenţă a impozitelor indirecte.
Titlurile de creanţe fiscale completatoare=sunt cele întocmite pentru diferenţe de impozite stabilite cu prilejul verificării conformităţii impunerii. Ele sunt la fel de executorii ca şi prototipul titlului de creanţă fiscală.
            Pentru taxele de timbru aplicate (şi calculate) de instituţii ale statului, plata este directă către acestea şi automat se realizează şi creanţele fiscale, fără întocmirea unor acte de evaluare (numai în temeiul tarifului legal de taxare când singurul înscris întocmit este chitanţa emisă ca dovadă a plăţii sumei de bani datorată şi care document are şi rolul constatării obligaţiei băneşti).
Titlurile de creanţe fiscale pot fi contestate sau atacate=pentru orice motiv de neconformitate sau netemeinicie legală.
            Reglementările juridice şi practica soluţionării conflictelor privind titlurile de creanţe fiscale au condus la două proceduri de acţiunea jurisdicţiei administrativ – financiare şi contenciosului fiscal.
Procedura jurisdicţiei administrativ – financiare=de soluţionare a conflictelor generate de titlurile de creanţe fiscale constă în exercitarea jurisdicţiei în domeniul veniturilor bugetare de către organele fiscale (inclusiv Ministerul Finanţelor Publice). Această procedură este prezentă şi în practica fiscală din România în concordanţă cu dispoziţiile din legea contenciosului administrativ. Potrivit reglementărilor fiscale existente, inclusiv instrucţiunile Ministerului Finanţelor Publice, condiţiile procedurale de rezolvare a cererilor şi contestaţiilor peroanelor fizice privind impozitele şi taxele scot în evidenţă existenţa a două şi trei grade de jurisdicţie.
Procedura administrativ – financiară cu doua grade de jurisdicţie=este reglementată la impozitul pe profit (venit), taxa pe valoarea adăugată, taxele de timbru etc, unde cele două nivele instituţionale de pronunţare (soluţionare) sunt: direcţiile judeţene ale Finanţelor Publice (inclusiv a municipiului Bucureşti) şi Ministerul Finanţelor Publice. Pentru fiecare nivel de intervenţie este stabilită în zile perioada de pronunţare asupra soluţionării cererilor ori contestaţiilor.
Procedura administrativ – financiară cu trei grade de jurisdicţie=este reglementată pentru impozitele şi taxele locale, îndeosebi. În acest caz, prima instanţă (nivel) de adresare, înainte de cele două menţionate anterior, o reprezintă organul fiscal care a realizat impunerea şi debitarea. Contestaţiile în al doilea şi al treilea grad de jurisdicţie se exercită împotriva modului de rezolvare a contestaţiilor depuse la una din instanţele anterioare.
            În toate etapele jurisdicţiei administrativ – financiare, depunerea contestaţiei nu suspendă obligaţia subiectelor (plătitorilor) de venituri bugetare de a plăti în conturile bugetare sumele individualizate prin titlurile de creanţe fiscale atacate.
Impozitul pe salarii=este un caz particular unde, procedura jurisdicţiei administrativ – financiare este, în parte, diferită la soluţionarea contestaţiilor individuale. Într-o atare situaţie, salariaţii se pot adresa în primul rând, în vederea soluţionării neconformităţii cu realitatea, angajatorilor după care intră, posibil, în acţiune şi adresarea către direcţiile judeţene ale finanţelor publice şi respectiv ministerul de resort.
Procedura contenciosului fiscal=este reglementată şi se aplică diferit în unele state cu economie de piaţă. În această procedură, mai des întâlnite ca variante de soluţionare a contestaţiilor sunt procedura:
  • tradiţională a judecării apelurilor fiscale de către instanţele speciale cu drept de recurs la instanţele de drept comun
  • modernă a soluţionării apelurilor fiscale de către organele administrative cu drept de recurs la instanţele superioare sau de drept comun.

3.1.3.3  Modificarea obligaţiilor bugetare

Intervenţiile asupra cuantumului de venit bugetar calculat şi datorat pot să apară pe parcursul exerciţiului financiar în două situaţii majore (cu motivaţii diferite):
·        modificări intervenite în situaţia obiectelor şi subiectelor de venituri bugetare (determinat de cerinţele aplicării legislaţiei fiscale în concordanţă cu situaţia de fapt)
·        întârzieri la plată, ca urmare a nerespectării termenului de plată (din diferite motive) cu consecinţe în calcularea şi aplicarea de majorări ale obligaţiilor către bugetele publice.
Obligaţiile fiscale individualizate pot fi modificate în anumite condiţii generale:
  • Numai în ce priveşte mărimea lor;
  • Dacă se datorează pe un interval de timp;
  • Dacă în intervalul de timp pentru care se datorează intervin modificări în
situaţia subiectelor şi obiectelor de venituri bugetare pentru care prin lege sunt admise recalculări.
D.p.d.v. procedural, modificarea obligaţiilor bugetare este de competenţa organelor de impunere care au stabilit şi individualizat obligaţiile băneşti. Ele sunt determinate de cerinţa perceperii conforme în concordanţă cu evoluţia situaţiilor de fapt şi declanşate la iniţiativa subiectelor de venit. Organele fiscale intervin asupra obligaţiilor stabilite anterior, recalculându-le pe baza modificărilor semnalate. De aici, diferenţe de plată (în plus) sau de restituit (ori redus impozite datorate la termene viitoare de plată).
Neplata obligaţiilor bugetare în termenele legale atrage aplicarea unor majorări de întârziere care sunt imperative şi independente de orice altă acţiune coercitivă de stat întreprinsă pentru respectarea normelor privind veniturile bugetare. Cuantumul majorărilor este reglementat prin acte normative institutoare de venituri bugetare ori prin altele de ordin fiscal care le completează ori le înlocuiesc unele prevederi.
Intervalul de timp pentru care se calculează majorările de întârziere începe cu ziua imediat următoare expirării termenului legal de plată şi ţine până în ziua plăţii efective (inclusiv) a datoriilor bugetare.
Dimensiunea obligaţiilor de plată rezultate din majorări de întârziere poate fi uneori plafonată (de exemplu, la persoanele fizice, la cuantumul bănesc al impozitelor şi taxelor neachitate).
Majorările de întârziere la plată cele mai des întâlnite sunt:
·        sancţiuni pentru neplata la termen,
·        despăgubire a statului pentru încasarea cu întârziere a drepturilor sale,
·        sancţiune şi dobândă percepută pentru că venitul bugetar a fost reţinut şi utilizat de debitor începând cu termenul de plată când se datora bugetului.
 În plan juridic, caracterul de sancţiune bănească al majorării de întârziere este esenţial, decisiv pentru natura sa juridică.
În plan procedural, aplicarea majorărilor de întârziere poate fi la iniţiativa organelor fiscale şi de control financiar când acestea constată nerespectarea termenelor legale de plată a creanţelor fiscale sau la intervenţia agenţilor sau casierilor desemnaţi de lege cu încasarea veniturilor bugetare.
Majorările de întârziere aplicate pot fi reduse şi chiar anulate de către organele fiscale în funcţie de mărimea lor şi potrivit cu o anumită procedură stabilită.

3.1.3.4  Modalităţi speciale de stingere a obligaţiilor fiscale

Creanţele fiscale se sting şi în moduri speciale prevăzute de legislaţia fiscală.
 Normele de procedură fiscală stabilesc drept modalităţi speciale de stingere a creanţelor bugetare următoarele: compensarea, scăderea pentru cauze de insolvabilitate şi dispariţie, anularea, prescripţia.
COMPENSAREA
Este reglementată pentru ipotezele apariţiei unor obligaţii pecuniare reciproce între stat (prin bugetele publice) şi o parte din subiectele veniturilor bugetare. Obligaţiile băneşti reciproce pot fi prezente la aceleaşi subiecte (plătitori) de venituri bugetare prin sume de bani plătite în plus, peste cele legal datorate, concomitent cu impozite şi taxe de plătit la termene viitoare. Sumele plătite în plus pot fi restituite, la cererea subiectelor, însă este şi posibilitatea compensării lor cu datorii restante ori viitoare. În cazul datoriilor restante, compensarea sumelor plătite în plus are sensul recuperării unor creanţe fiscale restante, iar în ce priveşte datoriile viitoare s-ar grăbi realizarea altor creanţe. Legislaţia fiscală reglementează compensarea în condiţii diferite pentru persoanele juridice faţă de persoanele fizice.
În relaţiile cu agenţii economici, compensarea este reglementată alternativ cu restituirea sumelor plătite în plus.
În relaţiile cu persoanele fizice, compensarea este admisă ca mijloc special de lichidare a unor creanţe fiscale restante. Ea poate fi aplicată sub două forme:
  • obişnuită(este reglementată pentru recuperarea veniturilor bugetare neplătite integral şi la termenele legale din sumele încasate de la aceleaşi persoane fără bază legală)
  • extinsă din oficiu(se aplică în continuare dacă după cea obişnuită apar sume plătite în plus şi se constată că aceeaşi persoană sau membrii familiei cu care gospodăreşte împreună (soţ, soţie, copii, părinţi) au restanţe înscrise în evidenţele fiscale pe anul în curs sau pe anii precedenţi. Termenul de extensie vizează, mai întâi, şi alte persoane decât subiectul venitului bugetar şi apoi alte perioade (anii precedenţi) de impunere decât cea prezentă.)
SCĂDEREA PENTRU CAUZE DE INSOLVABILITATE ŞI DISPARIŢIE
 Apare ca modalitate specială de stingere a obligaţiilor fiscale la persoanele fizice pe motive de insolvabilitate şi dispariţie.Trebuiesc dovedite cele două stări prin investigaţii. Dacă se constată că debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile şi deci, sumele nu pot fi recuperate prin executare silită, se procedează la constatarea în scris a stării de insolvabilitate şi la scăderea provizorie a creanţelor fiscale din evidenţa curentă a organelor fiscale. Dacă starea de insolvabilitate persistă până la împlinirea termenului de prescriere, se trece la radierea sau scăderea definitivă, cu efectul juridic de stingere a obligaţiilor fiscale. În acelaşi mod se procedează şi în cazul dispariţiei persoanei debitoare.
STINGEREA OBLIGAŢIILOR FISCALE PRIN ANULARE
Poate avea caracter general, cu referire la categorii de contribuabili ori categorii de venituri bugetare şi să îmbrace forma amnistiei fiscale sau caracter individual, cu referire la anumite creanţe.
AMNISTIA FISCALĂ
Apare ca un mod excepţional de stingere a obligaţiilor bugetare, ea aplicându-se în împrejurări excepţionale la categorii de contribuabili cu datorii restante către bugetul statului în condiţiile absenţei perspectivelor în a fi recuperate şi a oportunităţii prin prisma politicii fiscale a statului faţă de aceştia. Ea este reglementată de puterea legislativă prin lege.
Anulările individuale se pot aproba de Ministerul Finanţelor Publice la solicitarea scrisă motivată a contribuabililor cu restanţe către bugetele publice, limitat la debite fiscale provenite din amenzi şi majorări de întârziere.
STINGEREA OBLIGAŢIILOR FISCALE PRIN PRESCRIPŢIE
Apare în completarea ori susţinerea celorlalte modalităţi speciale prezentate anterior în domeniul fiscal, la fel ca în alte domenii supuse reglementării juridice, este posibilă persistenţa unor stări de fapt în care datorită imposibilităţii realizării sau neexercitării unor drepturi sau din alte motive asemănătoare, să devină necesară consacrarea juridică a acestor stări de fapt prin prescripţia respectivelor drepturi.În materie de venituri publice, ipoteza persistenţei în timp a stării de insolvabilitate, de dispariţie a persoanelor fizice, impun potrivit cu o anumită perioadă, manifestarea prescripţiei asupra sumelor restante datorate de contribuabili aflaţi în situaţiile menţionate. Termenul de prescripţie se stabileşte prin legi specifice (cum sunt Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală) pe categorii de venituri bugetare şi pe categorii de contribuabili.

3.1.3.5  Executarea silită a creanţelor bugetare

Este ultimul mijloc de recuperare a sumelor de bani datorate bugetelor publice. Nevoia de fonduri publice înscrise în bugete cu limite minimale obligă, la realizarea veniturilor în acestea pentru a susţine cheltuielile aprobate ca necesare.
În sfera raporturilor de drept civil, executarea silită intervine numai atunci când debitorul nu execută de bună voie obligaţia ce-i revine, ca mijloc de apărare a drepturilor civile încălcate şi constituie faza ultimă a procesului civil.
În raporturile juridice fiscale, executarea silită se porneşte numai în subsidiar, în cazul neachitării de bună voie a creanţelor bugetare datorate şi reprezintă mijlocul de recuperare a acestora.
În concepţia tradiţională a raporturilor juridice de venituri bugetare, executarea silită este ultima etapă a procedurii fiscale care cuprinde atât perceperea cât şi „urmărirea şi lichidarea drepturilor fiscale”.
Intervenţia organelor administrativ–fiscale şi de control financiar, fără încuviinţările altor organe de stat (juridice), prin procedee autoritare, corespunde interesului public al realizării veniturilor bugetare şi al recuperării creanţelor fiscale restante. Ea se poate constitui şi ca mijloc coercitiv de apărare şi satisfacere a intereselor fiscale publice.
Pornirea executării silite este condiţionată de următoarele:
-         existenţa titlului de creanţă fiscală;
-         încunoştiinţarea subiectului de drept obligat la plată despre creanţa fiscală şi
despre scadenţa ei;
-         expirarea termenului legal de plată fără ca suma de bani datorată ca venit
bugetar să fi fost achitată.
Titlurile de creanţe fiscale sunt reglementate cu caracter executor, având valoare juridică fără o altă investire specială în acest scop.
Procedeele (formele) executării silite a creanţelor fiscale se concretizează în:
·        poprire
·        urmărire a bunurilor mobile
·         urmărire a bunurilor imobile.
EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE DE LA PERSOANELE FIZICE PRIN POPRIRE este reglementată şi aplicată în domeniul fiscal pe posibilitatea de a recupera o creanţă bănească restantă din sumele de bani pe care debitorul urmărit le are de primit de la terţe persoane. Ea constă în interceptarea şi preluarea, în condiţii legal determinate, a unora dintre sumele de bani pe care debitorii bugetelor publice le au de primit de la terţe persoane până la acoperirea cuantumului bănesc al creanţei fiscale restante.
Poprirea este un procedeu:
·        preferenţial de executare silită atunci când debitorul are venituri sau drepturi băneşti urmăribile din care creanţa fiscală poate fi recuperată în timp de un an.
·         obligatoriu de executare a creanţelor fiscale restante în cazul în care debitorul are calitatea de salariat, pensionar ori face parte din categorii profesionale asimilate acestora, cu condiţiile ca suma de bani datorată bugetelor publice să nu depăşească o anumită limită valorică, datele necesare înfiinţării popririi să fie cunoscute şi veniturile debitorului să nu fie grevate de alte urmăriri.
Sub incidenţa popririi se încadrează drepturile băneşti ale debitorilor obţinute din: salarii, premii, plăţi pentru ore suplimentare, pensii, exercitarea unei profesii, meserii, închirieri de locuinţe etc. Dintre acestea pot fi urmărite numai sume cu echivalentul a 1/5 din cuantumul bănesc net, iar pensiile pot fi poprite numai pentru partea cu care depăşesc cel mai mare ajutor social în raport cu localitatea de domiciliu a debitorului. Apar cu caracter de excepţie de la poprire o serie de sume care privesc: ajutoarele de asigurări sociale, desfacerea contractelor de muncă, bursele de studii, diurnele.
Procedura executării silite prin poprire cuprinde două etape:
1.      înfiinţarea
2.       îndeplinirea popriri .
 Prima etapă reprezintă, de fapt, pornirea executării silite de către organul fiscal urmăritor printr-o adresă scrisă ce se trimite terţei persoane care datorează debitorului urmărit sume de bani popribile şi de unde se pot recupera creanţele fiscale restante. La adresa respectivă se anexează o copie de pe titlul de creanţă executorie. Concomitent cu adresa către terţul poprit, este înştiinţat de acţiune şi debitorul statului (contribuabilul vizat). Terţul poprit are obligaţia să îndeplinească acţiunea statului de recuperare a sumei pe care o datorează debitorul prin reţinerea sumelor de bani necesare din drepturile băneşti ale acestuia, sume pe care le virează în contul de venit bugetar indicat prin adresa de înfiinţare a popririi. Dimensiunea sumelor de plată de reţinut, condiţiile de virare, existenţa altor reţineri sunt reglementate în timp şi spaţiu printr-o metodologie aprobată în acest sens.
Împotriva executării silite prin poprire a creanţelor bugetare se pot depune contestaţii atât din partea debitorului statului, cât şi din partea terţului poprit, numai împotriva actelor de înfiinţare şi îndeplinire a popririi.
EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR BUGETARE PRIN URMĂRIREA BUNURILOR MOBILE este prezentă în practica fiscală când persoanele fizice debitoare nu au salarii sau alte drepturi băneşti popribile însă, posedă bunuri mobile urmăribile din a căror valorificare se pot recupera creanţe fiscale restante. Înainte de declanşarea procedurii fiscale menţionate apare necesar a fi cunoscute anumite dispoziţii legale (norme juridice în vigoare) cu privire la structura bunurilor şi excepţiile care apar. Expresia juridică este o formulare de genul „orice bunuri mobile ale debitorului” cu următoarele excepţii (bunuri strict necesare uzului personal şi casnic, alimentele necesare pe două luni, combustibil pentru încălzire şi prepararea hranei, bunurile care servesc la exercitarea meseriei sau profesiei etc.).
            Procedura urmăririi silite a bunurilor mobile pentru recuperarea creanţelor fiscale restante cuprinde, la rândul ei, mai multe etape:
·        somaţia de plată= se face, de regulă, verbal cu precizarea unui timp până la următoarea etapă. După aceasta, urmează identificarea bunurilor mobile urmăribile
·        aplicarea sechestrului= (prin proces verbal, cu interdicţie de îndepărtare ori sustragere a bunurilor menţionate)
·         valorificarea bunurilor mobile sechestrate=(de regulă prin licitaţie publică locală. Condiţiile valorificării sunt riguros stabilite pe categorii de bunuri şi instituţii ori persoane interesate.
·        recuperarea creanţei fiscale=.. Din sumele obţinute în urma valorificării bunurilor se scad cheltuielile de executare silită şi apoi se acoperă creanţele fiscale restante.
Fiecare din aceste etape este reglementată în timp pentru a da posibilitatea debitorului, prin plata datoriilor restante, să întrerupă procedura executării silite. Competenţa pornirii şi desfăşurării urmăririi silite a bunurilor mobile este în sarcina organului fiscal din localitatea de domiciliu a debitorului
EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE PRIN URMĂRIREA BUNURILOR IMOBILe este necesară pentru recuperarea unor sume de bani mai mari de la debitorul urmărit. Procedura presupune o selecţie a bunurilor imobile (clădiri, terenuri) şi cu luarea în considerare a unor excepţii (casa de locuit folosită efectiv de debitor şi familia sa, potrivit cu anumite norme). Etapele parcurse în această procedură sunt asemănătoare cu cele de la urmărirea mobiliara (înştiinţarea de plată scrisă, aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi recuperarea creanţelor fiscale restante). Apare ca specifică, aici, prima etapa unde adresarea  către contribuabilul datornic se face în scris.
            Practica fiscală, în condiţiile economiei de piaţă, ia în calcul extinderea proprietăţii private şi de aici prezenţa unor categorii de contribuabili importanţi prin dimensiunea obligaţiilor băneşti către bugetele publice. În acest sens, apar agenţii economici (societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii cooperatiste, etc.) precum şi persoane particulare deţinătore de bunuri ori/şi venituri importante.
Ipoteza neplăţii integrale şi la termen a obligaţiilor bugetare apare prezentă şi în aceste cazuri de relaţii cu bugetele publice motiv pentru care se iau în considerare şi conturile bancare. Justificarea executării silite a creanţelor fiscale restante de la debitorii care au conturi bancare se deduce şi din natura juridică a veniturilor bugetare. Ea este reglementată sub aspect procedural pornind de la posibilitatea recuperării creanţelor restante ca şi a altor creanţe patrimoniale, din disponibilităţile băneşti ce se consemnează în conturile deschise la bănci. În acest caz acţionează decontarea bancară executorie a creanţelor fiscale restante de la titularii de conturi bancare. În timp, decontarea bancară executorie, în mod raţional trebuie pornită de îndată ce s-a constatat neplata integrală şi la termenele legale a unor sume datorate bugetelor publice.
            Din punct de vedere procedural, organul de executare silită competent dispune vărsarea la buget a impozitelor datorate întocmind şi depunând la banca debitorului urmărit o dispoziţie de încasare în temeiul căreia sumele de bani reprezentând obligaţii băneşti de natura celor menţionate se trec sau se virează în contul de venit bugetar indicat. O asemenea decontare este obligatorie pentru unitatea bancară potrivit legislaţiei existente (legea contribuabilului financiar, acte normative fiscale) întrucât se bazează pe titluri executorii (pentru care nu se cere acceptul plătitorului).

3.2. Execuţia cheltuielilor bugetare.

3.2.1. Elemente şi noţiuni specifice execuţiei cheltuielilor bugetare.

Execuţia părţii de cheltuieli a bugetelor publice se derulează pe baza unor principii, reguli, metode, tehnici, procedee şi operaţiuni care au susţinere în legislaţia finanţelor publice şi alte  acte normative adoptate de legislativ ori emise de Guvern şi respectiv de Ministerul Finanţelor Publice.
            Legea Finanţelor Publice are în conţinut şi structură cu privire la execuţia cheltuielilor bugetare, următoarele repere importante: principiile care le guvernează, repartizarea pe trimestre, tehnicile de finanţare, transferurile, fondurile externe nerambursabile, plata salariilor, regimul creditelor bugetare neutilizate de ordonatorii de credite bugetare. În toate situaţiile de mai sus sunt prezente cu caracter specific şi definitoriu elemente tehnice şi noţiuni ca cele de credite bugetare şi ordonatori de credite bugetare.
            Cu semnificaţia de principii ale execuţiei cheltuielilor bugetare apar în legea menţionată următoarele:
-        Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă creditele bugetare pentru
cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora;
-        Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar;
-        Alocările pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de
credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli;
-        Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi
vizate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol;
-        Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei
bugetare, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, şi se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor;
-        Pe baza justificărilor corespunzătoare, virările de credite de la un capitol la
altul al clasificaţiei bugetare, precum şi între programe se pot efectua, în limitele de 10% din prevederile capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal de credite, şi respectiv, de 50% din prevederile programului care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice;
-        Virările de credite bugetare se pot efectua începând cu timestrul al III-lea al
anului bugetar (dacă nu contravin perioadei menţionate, legilor bugetare sau legilor de rectificare);
-        Sunt interzise virările de credite bugetare de la capitole care au fost majorate
din fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la nivelul Guvernului;
-        Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi
necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare la care se limitează prevederile bugetare;
-        Ordonatorii principali de credite transmit lunar Ministerului Finanţelor
Publice, în termen de 5 zile de la închiderea lunii situaţia virărilor de credite bugetare aprobate (potrivit cu instrucţiunile aprobate de acelaşi minister);
-        În situaţii de trecere de unităţi, acţiuni sau sarcini, pe parcursul exerciţiului
bugetar, de la un ordonator principal de credite bugetare la altul sau în cadrul aceluiaşi ordonator principal de credite, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura bugetului de stat, fără afectarea echilibrului bugetar şi a Fondului de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului;
-        Creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile au caracter
previzional şi se derulează conform acordurilor încheiate cu partenerii externi;
-        Fondurile externe nerambursabile se acumulează într-un cont distinct şi sunt
cheltuite numai în limita disponibilităţilor existente în acest cont şi în scopul în care au fost acordate.
Indicatorii bugetari aprobaţi, venituri şi cheltuieli, se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Răspunderea şi competenţa repartizării veniturilor şi cheltuielilor bugetare revine în trei etape:
  1. Ministerului Finanţelor Publice= Ministerul Finanţelor Publice procedează la repartizarea pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole la cheltuieli (şi pe titluri în cadrul acestora, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale la propunerea ordonatorilor principali); pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din aceste către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite de credite ai bugetelor locale, transmise direcţiilor generale ale finanţelor publice de la judeţe şi Municipiul Bucureşti.
  2. ordonatorilor principali de credite bugetare= pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, repartizează credite bugetare pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor de credite distinct subordonaţi.
  3. ordonatorilor secundari de credite bugetare=repartizează credite bugetare pentru bugetele lor proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari subordonaţi.
În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile parcurg mai multe momente, etape distincte:
·        ANGAJAREA= este elementul concret, dinamic, faptic care generează obligaţia de a plăti o sumă de bani unui terţ cu susţinere juridică (lege, contract, decizie, hotărâre, etc.). Este consecinţa deciziei luate în mod deliberat de un organ al administraţiei de stat. Competenţa în angajarea cheltuielilor revine, de regulă, conducătorilor de instituţii publice în calitate de ordonatori de credite bugetare. În execuţia cheltuielilor, angajarea este considerată etapa cea mai importantă întrucât ea presupune încadrarea lor în limitele creditelor bugetare aprobate.
·        LICHIDAREA= urmează angajării cheltuielii şi este operaţia prin care se constată serviciul realizat în favoarea instituţiei şi se determină suma de plată. În acest moment sunt necesare acte justificative în legătură cu ceea ce reprezintă cheltuielile (în cazul deplasării unei persoane înseamnă justificarea prin documente a transportului, cazării, etc.) pentru instituţie. Intervenţiile de specialitate, prin consemnări informaţionale pe bază de răspunderi şi competenţe se produc, de regulă, în compartimentul financiar –contabil.
·        ORDONANŢAREA= constă în emiterea ordinului de plată (a dispoziţiei dată în acest sens) privind sume de bani în favoarea unui terţ. Sediul operaţiunii este acelaşi compartimentul financiar – contabil al ordonatorului de credite bugetare.
·        PLATA=constă în emiterea ordinului de plată (a dispoziţiei dată în acest sens) privind sume de bani în favoarea unui terţ. Sediul operaţiunii este acelaşi compartimentul financiar – contabil al ordonatorului de credite bugetare.
Execuţia bugetara se bazează pe principiul separării atribuţiilor celor care au calitatea de ordonatori de credite bugetare de cei care au calitatea de contabili.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorului de credite bugetare şi se efectuează pe baza avizelor date de compartimentele de specialitate ale instituţiilor.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar contabil în limita fondurilor disponibile (creditelor bugetare aprobate). Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documente justificative care să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor, executarea serviciilor conform angajamentelor legale.
Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe baza de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale şi numai după ce acestea au fost lichidate şi ordonanţate. Guvernul poate stabili prin hotărâre, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, acţiunile şi categoriile de cheltuieli pentru care se pot efectua plăţi în avans de până 30% din fondurile publice, criteriile, procedurile şi limitele care se vor folosi în acest scop. Sumele reprezentând plăţi în avans efectuate potrivit cu cele menţionate şi nejustificate prin bunuri livrate, lucrări executate şi servicii prestate până la sfârşitul anului, în condiţiilor prevederilor contractuale, vor fi recuperate de către instituţia care a acordat avansurile şi se vor restitui bugetului din care au fost avansate. În cazul nelivrării bunurilor, neefectuării lucrărilor şi serviciilor angajate pentru care s-au plătit avansuri, recuperarea sumelor, de către instituţia publică se face cu perceperea majorărilor de întârziere existente pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-au acordat şi până s-au recuperat.

CREDITUL BUGETAR ce se regăseşte cu caracter de specificitate în execuţia cheltuielilor publice poate fi definită prin raportarea la bugete de pe poziţia statului şi de pe poziţia consumatorilor de fonduri din acestea, având calitatea de ordonatori de credite bugetare.Sunt sume de bani cu titlu definitiv din bugetele publice destinate pentru a acacoperi cheltuieli aprobate în acestea. De pe poziţia de consumatori de fonduri publice (ordonatori creditele bugetare) sunt drepturi băneşti cuvenite din bugete pentru acoperirea cheltuielilor aprobate în bugetele lor de venituri şi cheltuieli.
Nu de puţine ori şi greşit, creditele bugetare în imaginea publică sunt asociate sau chiar suprapuse cu noţiunea credite bancare. În realitate între ele sunt foarte multe diferenţe de conţinut (ca relaţii economice de o anumită factură) şi de formă.
Creditele bugetare apar ca rezultat al manifestării relaţiilor bugetare în latura de repartizare a fondurilor publice mobilizate prin bugete.
La creditele bugetare nu sunt prezente: garantarea materială ori bănească, dobânda şi rambursarea. Ele sunt declanşate de cheltuielile publice recunoscute ca atare şi aprobate prin bugetele publice şi bugetele consumatorilor de fonduri publice (ordonatorii de credite bugetare). Creditele bugetare reprezintă limite valorice pană la care pot fi acoperite cheltuielile de ordin public, limite ce nu pot fi depăşite, nici global şi nici structural (potrivit cu dimensiunile date de subdiviziunile clasificaţiei bugetare).

CREDITELE BANCARE sunt relaţii economice exterioare celor bugetare, din activităţile agenţilor economici şi ale populaţiei în legătură de repartizare  cu existenţa unor disponibilităţi băneşti temporar libere, pe de altă parte, şi cu necesităţile suplimentare de fonduri ce apar în acelaşi timp, pe de o altă parte ,băncile intermediind între ceea ce înseamnă bani disponibili şi bani necesari. În cazul creditelor sau împrumuturilor bancare se solicită garanţii materiale sau băneşti şi se plăteşte un preţ al utilizării lor care este dobânda. Totodată, la anumite termene se impune rambursarea. De regulă, suma iniţială angajată ca împrumut (creditul solicitat) este mai mic decât suma finală rezultată prin rambursare.
ORDONATORII DE CREDITE BUGETARE sunt persoane fizice aflate pe poziţia de conducători în instituţii publice finanţate din bugete. Ei sunt de trei categorii:
  • Principali=de grad I
  • Secundari=de grad II
  • Terţiari=de grad III
 În structura sistemului bugetar, respectiv a instituţiilor finanţate din componentele acestuia se regăsesc , în mod concret, toate cele trei categorii de ordonatori de credite bugetare  (cu deosebire, la bugetele statului). În cazul bugetelor locale, mai des apar ordonatorii principali şi terţiari de credite bugetare).
ORDONATORII PRINCIPALI DE CREDITE BUGETARE la bugetele statului sunt, de regulă, miniştri şi conducătorii celorlalte instituţii centrale finanţate din acestea. La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, în cazul bugetelor acestora, ordonatorii principali de credite bugetare sunt: preşedinţii Consiliilor Judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti (primarul general) şi primarii de  localităţi (municipii, oraşe, comune) şi respectiv sectoare.
            Ordonatorii principali de credite bugetare ţin legătura direct cu bugetul public  finanţator şi au iniţiativă în finanţarea cheltuielilor de care răspund potrivit cu tehnici şi metode de lucru specifice.
ORDONATORII SECUNDARI DE CREDITE BUGETARE sunt conducătorii instituţiilor intermediare, în cazul  bugetelor publice ale statului aflate între cele centrale şi cele din teritoriu (de exemplu,inspectorii generali de la inspectoratele şcolare judeţene, directorii generali de la direcţia de sănătate publică de la nivel judeţean, directorii generali de la direcţiile generale de specialitate ale Ministerului Muncii etc.). Ei primesc credite bugetare prin repartizarea de la ordonatorii principali de credite bugetare atât pentru nevoi proprii cât şi pentru activităţi sau acţiuni aflate în sfera lar de competenţă şi administrare. La rândul lor, transmit credite bugetare prin repartizare, aflate în zona  activităţilor centralizate menţionate, către instituţiile subordonate conduse de ordonatorii terţiari de credite bugetare. La nivelul judeţelor în special, unele direcţii descentralizate prin conducătorii lor pot avea calitatea de ordonatori secundari de credite bugetare pentru finanţările din bugete locale respective.
ORDONATORII TERŢIARI DE CREDITE BUGETARE sunt conducătorii instituţiilor de bază din diferite domenii de activitate care primesc credita bugetare prin repartizarea de la ordonatorii ierarhic superiori, credite folosite pentru cheltuielile aprobate prin bugetele proprii şi nu pot transmite aceste credite altor instituţii şi subunităţi.
Între ordonatorii de credite bugetare este o ierarhie strictă în plan administrativ, pe domeniul de activitate (în cadrul capitolului de cheltuieli) şi cu reflectare în finanţarea bugetară (fig. nr.6.).
Fig. nr. 6. Structura şi relaţiile existente la ordonatorii de credite bugetare
 









3.2.2. Finanţarea bugetară a cheltuielilor publice

Folosirea fondurilor din bugetele publice prin punerea lor la dispoziţia ordonatorilor principali de credite bugetare şi apoi la ceilalţi ordonatori subordonaţi este un act de răspundere care se face cu respectarea şi îndeplinirea anumitor cerinţe:
  • cheltuielile pot fi înscrise sau/şi efectuate din bugetele publice numai dacă sunt prevăzute în mod expres în acte normative ori autorizări specifice date în baza Legii finanţelor publice. Cuprinderea în buget a unei sume nu dă, în mod automat, dreptul de utilizare dacă nu există autorizare expresă în acest sens;
  • exercitarea unui control financiar preventiv, exigent şi de detaliu în legătură cu necesitatea, oportunitatea şi legalitatea cheltuielilor precum şi aplicarea unui regim sever de economii în toate sectoarele de activitate;
  • fondurile nu se acordă automat ci, numai pe măsura justificării sumelor acordate anterior şi în raport cu nivelul de realizare a indicatorilor bugetari;
  • acoperirea unor nevoi cu caracter permanent prin mijloace puse la dispoziţie din bugete, în intenţia asigurării funcţionalităţii pentru care au fost înfiinţate instituţiile.
FINANŢAREA CHELTUIELILOR BUGETARE reprezintă alocarea de mijloace băneşti, pe baza bugetelor publice ca balanţe financiare aprobate, la dispoziţia consumatorilor de fonduri autorizaţi (ordonatori de credite bugetare) pentru destinaţii precis stabilite, ca expresie a nevoilor publice recunoscute ca atare.
D.p.d.v. tehnic, finanţarea bugetară se derulează diferit la bugetele statului faţă de bugetele locale. De aici, metode, proceduri şi operaţiuni care generează fluxuri informaţionale diferite în sensul implicării de responsabilităţi, competenţe, documente, etc..
 În plan procedural, finanţarea cheltuielilor bugetare are drept susţinere metodologică normele Ministerului Finanţelor Publice privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei[6].
D.p.d.v. tematic în aceste norme este prezentată finanţarea cheltuielilor pe categorii de bugete, pe bază de proceduri şi operaţiuni cu însoţirea de documente specifice. De asemenea, sunt prezentate dispoziţiile generale şi cele speciale privind efectuarea plăţilor prin trezorerie.
Finanţarea de la bugetele statului (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale şi bugetul asigurărilor de sănătate) se poate contura distinct prin tehnica deschiderii şi repartizării de credite bugetar. În acest sens, în acţiune sunt implicaţi următorii factori instituţionali: ordonatorii de credite bugetare, cei ce au responsabilitatea gestiunii bugetelor publice şi Trezoreria Finanţelor Publice.
În ce-i priveşte pe ordonatorii de credite bugetare sunt importante raporturile lor ierarhice (fig. nr. 6) din cadrul ramurii sau domeniului de activitate în care se găsesc.
Instituţiile responsabile cu gestiunea bugetelor publice (Ministerul Finanţelor Publice, pentru bugetul de stat, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei pentru bugete asigurărilor sociale de stat, unele ministere sau instituţii centrale pentru fondurile speciale, Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate pentru bugetul asigurărilor de sănătate) au rolul de „finanţatori” pentru ordonatorii de credite prevăzuţi cu cheltuieli în acestea.
Trezoreria Finanţelor Publice are ca răspundere principală în materie bugetară, execuţia de casă a veniturilor şi cheltuielilor din bugetele publice. În acest sens, la nivelul unităţilor operative (municipii, oraşe şi unele comune), pentru execuţia de casă a cheltuielilor sunt derulate procedee şi operaţiuni privind plăţile din bugetele publice în compartimentele (servicii sau birouri de control) şi evidenţa cheltuielilor, şi uneori casierie-tezaur ori/şi contabilitate decontări.
Deschiderea şi repartizarea de credite bugetare, la rândul ei, ca tehnică bugetară poate fi abordată în două momente distincte şi totodată succesive, ale finanţării:
1.      deschiderea de credite bugetare
2.      repartizarea de credite bugetare.
DESCHIDEREA DE CREDITE BUGETARE este autorizarea pe care o dă instituţia ce gestionează bugetul public către unitatea operativă a Trezoreriei Finanţelor Publice din Bucureşti prin care se dispune ca o anumită sumă de bani cu titlu de credit bugetar să treacă din contul bugetar în contul ordonatorului principal de credite bugetare (la solicitarea acestuia). La unitatea operativă a trezoreriei din Bucureşti sunt deschise conturi  atât pe fiecare buget public al statului cât şi pentru ordonatorii de credite bugetare cu sediul în localitate.
Iniţiativa în acţiune o are ordonatorul principal de credite bugetare care întocmeşte (trimestrial) o cerere de deschidere de credite bugetare în 3 exemplare pe care o adresează „finanţatorului”. În cerere se precizează suma solicitată (în acord cu prevederile aprobate din bugetul ordonatorului principal) şi subdiviziunea de cheltuieli (capitol) la care se încadrează. Cererea de deschidere de credite bugetare are menţionat pe verso, pe de o parte, cheltuielile cu caracter centralizat, iar pe de altă parte, pe cele pentru nevoile proprii ambele structurate pe cheltuieli curente (de personal, materiale, subvenţii şi transferuri) şi cheltuieli de capital. Odată cu cererile menţionate, ordonatorii de credite bugetare prezintă o „notă justificativă” şi dispoziţiile bugetare pentru repartizarea creditelor către ordonatorii subordonaţi (cu structurare pe: cheltuieli proprii; cheltuielile ordonatorilor secundari din subordine; cheltuielile ordonatorilor de credite terţiari direct subordonaţi).
 În „nota justificativă” sunt referiri asupra:
  • cheltuielilor bugetare aprobate (cumulate de la începutul anului) a celor care privesc trimestrul de referinţă;
  • creditele bugetare deschise (cumulat de la începutul anului);
  • plăţi de casă la finele lunii precedente celei în care se solicită deschiderea de credite;
  •  cheltuieli preliminate pentru luna în curs;
  •  cheltuieli preliminate pentru perioada pentru care se solicită deschiderea de credite bugetare solicitate a fi deschise.
Cererile pentru deschiderea creditelor bugetare se verifică urmărindu-se:
  • încadrarea sumelor solicitate în cuantumul creditelor aprobate şi neconsumate pe perioada pentru care se solicită creditele respective;
  • completarea corectă a elementelor din formular, semnătura persoanelor autorizate, ştampila şi îmborderarea ;
  • codificarea conturilor corespunzătoare clasificaţiei bugetare a cheltuielilor şi planului de conturi pentru activitatea trezoreriei;
  • verificarea notelor justificative pentru categoriile de cheltuieli menţionate în cerere în scopul stabilirii nivelului disponibilităţilor;
  • încadrarea valorii totale a dispoziţiilor bugetare în totalul creditului bugetar cât şi pe subdiviziunile acestuia.
În baza documentelor şi a controlului asupra acestora se procedează mai întâi la deschiderea de credite bugetare şi apoi la comunicarea către ordonatorul principal asupra autorizării pronunţate.
REPARTIZAREA CREDITELOR BUGETARE se face pe baza dispoziţiilor bugetare menţionate în urma deschiderii de credite. În acţiunea iniţiată de ordonatorul principal de credite intervin unităţile operative ale trezoreriei şi ceilalţi ordonatori subordonaţi potrivit cu legăturile ierarhice dinte aceştia (fig. nr. 6). finanţarea din bugetele statului poate fi prezentată schematic şi sugestiv potrivit cu fig. nr. 7.





Fig.nr. 7. Deschiderea şi repartizarea de credite bugetare (fluxuri informaţionale)
 



















Finanţarea din bugetele locale are drept expresie de tehnică bugetară alimentarea cu mijloace băneşti sau alocarea de fonduri. Particularitatea aici, derivă din faptul că, acoperirea cheltuielilor se face în limita disponibilităţii existente în cont. Altfel spus, pentru unităţile administrativ-teritoriale sunt deschise la trezorerie conturi de disponibil în care se consemnează încasările din venituri proprii şi cele provenite pe seama veniturilor de echilibrare (sume defalcate din unele venituri ale bugetelor de stat şi transferuri din acelaşi buget în completare). În cazul celorlalte bugete publice (ale statului), conturile deschise la trezorerie sunt separate pe venituri şi pe cheltuieli , existând aici un anume “automatism” în circuitul banului public, în sensul că acoperirea cheltuielilor nu este condiţionată imediat de încasarea veniturilor în acelaşi buget.
            Iniţiativa în finanţarea din bugetele locale o au ordonatorii principali de credite bugetare (preşedinţii consiliilor judeţene şi respectiv primarii, la localităţi). Aceştia stabilesc lunar, cheltuielile ce urmează a se efectua din bugetul propriu, avându-se în vedere propunerile de cheltuieli aprobate prin bugetul local, necesarul de cheltuieli, veniturile proprii şi transferurile din bugetul de stat pentru echilibrare, din care se acoperă plăţile respective.
            Ordonatorul principal de credite determină cuantumul creditelor bugetare, în limita cărora urmează a se deschide pentru luna respectivă pe baza unei „note privind determinarea necesarului de credite bugetare” luând în calcul o serie de elemente ca: soldul la începutul anului; veniturile proprii în bugetul local prevăzute a se încasa de la începutul anului; veniturile încasate de la începutul anului; cheltuieli efectuate de la începutul anului; cheltuieli ce urmează a se efectua în luna de referinţă; credite bugetare deschise de la începutul anului; disponibilităţi din credite bugetare; credite bugetare solicitate a fi deschise.  Documentul cu necesarul de credite se întocmeşte în doua exemplare la nivelul fiecărui capitol de cheltuieli aprobat în bugetul local şi se prezintă compartimentului specializat în gestiunea respectivului buget unde se verifică în legătură cu:
- încadrarea creditelor bugetare deschise pe ansamblul bugetului local în prevederile bugetelor aprobate anual cu repartizarea pe trimestre cu acoperire din venituri proprii (sold la începutul lunii, venituri ce urmează a se încasa în luna respectivă) şi subvenţiile ce urmează a fi alocate de la bugetul de stat în completarea veniturilor proprii pentru luna respectivă;
- creditele bugetare deschise pe capitole se încadrează în prevederile corespunzătoare aprobate prin bugetul local;
- completarea documentului cu toate elementele şi semnarea acestuia de către ordonatorul principal de credite şi şeful compartimentului financiar – contabil  (sau înlocuitorul de drept).
            Potrivit cu verificările asupra determinării necesarului de credite bugetare ordonatorul principal întocmeşte către unitatea operativă a trezoreriei din localitate, o „comunicare de deschidere de credite” în care se precizează următoarele: luna pentru care se solicită deschiderea de credite bugetare, instituţia de administraţie publică pe seama căreia se face deschiderea de credite, suma solicitată, capitolul de cheltuieli, contul în care urmează să apară suma, structura cheltuielilor (curente, de personal şi materiale, de capital).
            Din creditele bugetare deschise (aprobate ca limite în alimentarea cu mijloace băneşti a conturilor de disponibil), ordonatorul principal de credite bugetare repartizează credite bugetare pe seama instituţiilor subordonate, finanţate din bugetul local. Repartizarea creditelor bugetare se efectuează prin „dispoziţia bugetară” care se întocmeşte pe capitol de cheltuieli cu defalcarea pe categorii de cheltuieli şi se prezintă o dată cu „comunicarea de deschidere a creditelor”.
            Operaţiunile legate de finanţarea la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale se efectuează prin unităţile operative ale trezoreriei din teritoriu (fig. nr. 8).
Fig. nr. 8. Fluxul informaţional în finanţarea din bugetele locale


 









 

 

 


3.2.3. Utilizarea creditelor bugetare

Creditele bugetare aprobate au semnificaţia de limite de finanţare în care trebuie să se încadreze ordonatorii de credite bugetare pentru efectuarea de cheltuieli aprobate.
După deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare, ordonatorii de credite au dreptul să dispună de mijloace băneşti în limitele acestora pentru cheltuielile înscrise în bugetele lor.
Efectuarea de cheltuieli bugetare la instituţii impune respectarea unor reguli ce derivă din prevederile legislaţiei finanţelor publice şi anume:
-         utilizarea fondurilor în conformitate cu destinaţia stabilită prin bugetul de
venituri şi cheltuieli (şi în concordanţă cu subdiviziunile clasificaţiei bugetare) în limita creditelor bugetare aprobate pe an şi pe trimestru;
-         utilizarea creditelor bugetare are loc numai pentru cheltuieli legal aprobate,
cunoscut fiind că fiecare cheltuială trebuie să aibă la bază o dispoziţie legală prin care se autorizează suportarea ei din bugetul public;
-         aprobarea şi efectuarea cheltuielilor numai cu  avizul conducătorului
compartimentului financiar-contabil (sau a înlocuitorului de drept).
Pentru efectuarea unei cheltuieli se parcurg anumite momente (etape) tehnice, şi anume: angajarea, lichidarea, ordonanţarea, plata (3.2.1.).
Utilizarea propriu-zisă a creditelor bugetare se realizează prin :
  • plăţi în numerar= constau în salarii, burse, avansuri în contul cheltuielilor de deplasare, alte drepturi cuvenite personalului.
  •  în conturi bancare (fără numerar)=apar în toate cazurile cu terţe persoane juridice (procurare de materiale, achitare furnizori, plăţi către bugetele publice, etc.).
Eliberarea de sume (cu sau fără numerar) din conturile bancare (trezorerie) ale instituţiilor publice reprezintă din punctul de vedere al execuţiei de casă a bugetelor, plăţi de casă (operaţii de stingere a unor obligaţii băneşti prin achitarea lor) sau utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru o anumită perioadă de timp.
Pe parcursul execuţiei financiar-bugetare pot apare situaţii când ordonatorii de credite bugetare recuperează sume din plăţile efectuate anterior (regularizări prin aplicarea de noi preţuri sau tarife; facturare la preţuri mai mari decât cele contractuale şi convenite, etc.). Dacă sumele provin din finanţarea anului curent, se depun de instituţii în cont la trezorerie diminuând, în mod corespunzător plăţile de casă deci reîntregind creditele bugetare, operaţiune care mai poartă denumirea de reconstituire a creditelor bugetare. În acest context, în planul consemnărilor informaţionale se foloseşte în sensul tehnicilor de finanţare expresia plăţi nete de casă (diferenţa dintre plăţile de casă şi sumele apărute în cont din operaţiunile menţionate) care au şi sensul de mărime exactă a finanţării ordonatorilor de credite bugetare.
Pentru sumele primite, ordonatorii principali de credite bugetare se „decontează” faţă de instituţiile financiare (care răspund de gestiunea bugetelor publice) prin conturile de execuţie bugetară. Acestea se găsesc şi la ordonatorii ierarhic superiori pentru cei subordonaţi. Pe baza conturilor de execuţie bugetară, instituţii financiare de specialitate preiau în evidenţa lor cheltuielile efectuate de ordonatorii de credite bugetare. Aici, asistăm la ceea ce înseamnă preluarea şi centralizarea de date cu privire la execuţia cheltuielilor bugetare de la instituţii care se vor regăsi în „construcţia” execuţiei cheltuielilor pe componente bugetare la cei ce au răspunderi şi competenţe în gestiunea bugetelor publice.
Pe parcursul execuţiei financiare pot avea loc retrageri de credite bugetare aprobate în cazul renunţării la unele acţiuni sau din alte motive, operaţiune care are loc prin folosirea dispoziţiei bugetare de retragere (la iniţiativa ordonatorilor ierarhic superiori).
Realizarea de noi acţiuni ori activităţi neprevăzute în etapa elaborării proiectelor de bugete, conduce în practica bugetară la:
  • alte modalităţi tehnice de lucru în care sunt utilizate disponibilităţile de credite bugetare rezultate din bugete (inclusiv de venituri şi cheltuieli la instituţii)
  •  alocarea de mijloace băneşti suplimentare din fondul de rezervă bugetară ori fondul de intervenţii (de la dispoziţia guvernului).
 În prima situaţie, instituţiile îşi analizează economiile realizate în bugetele de venituri şi cheltuieli, stabilind suma ce urmează a fi alocată pentru acoperirea nevoilor suplimentare. În cazul când în bugetele proprii nu apar economii se apelează la ordonatorii principali care dispun de posibilităţi mai mari în acest sens.
            Acoperirea nevoilor suplimentare de finanţat deci, majorarea creditelor bugetare la anumite subdiviziuni din bugetul de venituri şi cheltuieli se mai realizează în cursul execuţiei bugetare, prin efectuarea de virări de credite bugetare. Acestea pot fi definite ca operaţiuni de tehnică bugetară determinate de diminuarea creditelor bugetare de la o subdiviziune a clasificaţiei, unde sunt disponibilităţi băneşti şi majorarea corespunzătoare a creditelor bugetare la o altă subdiviziune a clasificaţiei, la care mijloacele băneşti sunt insuficiente.
            Virarea de credite bugetare este condiţionată în primul rând de existenţa unor economii (sau sume băneşti disponibile) la alte subdiviziuni de cheltuieli bugetare şi aceasta pentru a nu afecta realizarea acţiunilor la subdiviziunea de unde se preiau mijloacele băneşti.Condiţionările în materie de virări de credite bugetare continuă şi pe alte coordonate ale operaţiunii tehnice şi anume: aprobarea să fie acordată începând cu trimestrul III al fiecărui an înainte de angajarea cheltuielilor; disponibilităţile utilizate să nu provină de la creditele bugetare prevăzute pentru cheltuielile de personal, reparaţii capitale sau din fondul de rezervă bugetară şi să nu conducă la majorarea creditelor bugetare aprobate pentru instituţiile administraţiei publice; să nu aibă ca efect majorarea sumelor prevăzute pentru completarea resurselor proprii ale unor instituţii de stat .
            Aprobarea virării de credite bugetare revine în competenţa Ministerului Finanţelor Publice şi ordonatorilor de credite bugetare potrivit cu anume limite în raport de subdiviziunile clasificaţiei bugetare.
            Ministerul Finanţelor Publice, în ce priveşte finanţarea din bugetul de stat, poate aproba virări de credite bugetare de la un capitol de cheltuieli la altul, când au loc treceri de unităţi, activităţi şi acţiuni de la un titular la altul (cu aprobarea modificărilor corespunzătoare în indicatorii financiari ai titularilor vizaţi în bugetul statului).
            Ordonatorii principali de credite bugetare pot aproba virări de credite bugetare între subcapitolele aceluiaşi capitol de cheltuieli (pe care-l gestionează) precum şi intre articolele aceluiaşi subcapitol de cheltuieli.
            Toţi ordonatorii de credite bugetare, pentru activităţile proprii ale instituţiilor pe care le conduc, pot aproba virări de credite bugetare de la un alineat la altul în cadrul aceluiaşi articol de cheltuieli.
            Virările de credite bugetare sunt interzise în anumite situaţii ca: hrană, salarii, burse, investiţii şi reparaţii capitale în primul semestru al anului bugetar şi în perioada 15- 31 decembrie.
            Intervenţiile tehnice asupra utilizării creditelor bugetare mai au şi alte corespondente de acţiune ca: retragerea de credite bugetare în anumite condiţii, blocarea şi deblocarea creditelor bugetare.

3.2.4. Plăţi pentru cheltuielile bugetare prin Trezoreria Finanţelor Publice

            Ordonatorii de credite bugetare pot dispune plăţi din creditele bugetare deschise ori repartizate astfel:
-         în conturile lor, pentru efectuarea cheltuielilor aprobate prin bugetul propriu de
venituri şi cheltuieli (curente);
-         în conturile instituţiilor din subordine pentru cheltuieli de capital.
Plăţile din creditele bugetare aprobate se efectuează din iniţiativa ordonatorilor de credite care poartă răspunderea utilizării mijloacelor bugetare.
Platile pot fi dispuse:
  • în numerar
  • prin casieriile instituţiilor
  • prin decontarea din cont în favoarea terţilor care au livrat mărfuri, alimente, materiale, combustibil, energie termică, au prestat servicii sau executat lucrări.
Instrumentele de plată sunt:
·        cecul pentru eliberarea numerarului;
·        ordinul de plată prin care ordonatorul de credite bugetare dispune efectuarea de plăţi din conturile sale în favoarea agenţilor economici sau a bugetelor publice;
·        factura cu dispoziţie de încasare întocmită (potrivit convenţiei) de furnizori pentru o instituţie publică în cazul livrărilor de mărfuri, combustibili, etc.
Instituţiile publice pot beneficia de garanţia trezoreriei, în favoarea unităţilor furnizoare care dispun de fondurile necesare pentru achitarea cheltuielilor.
Plăţile se dispun pe destinaţiile şi în limita creditelor bugetare deschise şi repartizate, prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare. Documentele de plăţi prin trezorerie se întocmesc şi se înregistrează în conturile deschise ale instituţiilor publice pe capitole de cheltuieli cu desfăşurarea pe categorii de cheltuieli aprobate. La aceste documente, ordonatorul de credite are obligaţia de a prezenta şi înscrisuri cu privire la necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor propuse.
Compartimentele specializate ale trezoreriei exercită controlul financiar preventiv asupra efectuării plăţilor de către ordonatorii de credite potrivit cu documentele menţionate, urmărindu-se:
-         încadrarea plăţilor în limita creditelor bugetare deschise şi repartizate pe
capitole; categorii de lucrări (prin stabilirea disponibilului de credite la fiecare document de plată potrivit cu contul credite deschise din bugetul din care se scad plăţile înregistrate în contul cheltuieli din buget, rezultatul fiind comparat cu documentele de plăţi prezentate);
-         respectarea utilizării creditelor bugetare prin plăţi în corespondenţă cu
subdiviziunile clasificaţiei bugetare (se examinează natura şi conţinutul subdiviziunilor clasificaţiei de la care se suportă plăţile respective);
-         respectarea dispoziţiilor legale prin care se autorizează efectuarea cheltuielilor,
luându-se în considerare: actele normative în care este specificată sursa din care se face finanţarea instituţiei ; reglementările în vigoare prin care instituţiile efectuează unele cheltuieli în legătură cu desfăşurarea de acţiuni specifice, procurarea de obiecte de inventar, de artă, executarea de investiţii, lucrări curente şi capitale, stabilirea de norme şi normative pentru anumite cheltuieli, etc.
Normele metodologice de organizare şi funcţionare a Trezoreriei Finanţelor Publice au prevederi distincte pentru ceea ce se cheamă plăţi dispuse prin unităţile operative ale acesteia. În acest sens pot fi enumerate următoarele referiri tehnice:
-         dispoziţii generale privind efectuarea plăţilor prin trezorerie din credite
bugetare deschise şi repartizate (prezentate, în mare măsură, anterior);
-         efectuarea de plăţi din creditele deschise din bugetul de stat pentru salarii;
deplasări, detaşări şi transferuri la instituţiile publice; cheltuieli materiale; garanţia bugetară acordată instituţiilor publice; subvenţii şi transferări din bugetul de stat (pentru instituţii publice pentru bugetele locale, privind bursele pentru elevi şi studenţi; pentru pensii şi ajutoare I.O.V.R., militari şi alte persoane, etc.); cheltuieli de capital; utilizarea de către instituţii a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor; reconstituirea creditelor bugetare şi reîntregirea plăţilor de casă la instituţiile publice;
-         efectuarea plăţilor prin trezorerie din creditele deschise din bugetul local;
-         efectuarea plăţilor prin trezorerie din creditele deschise din bugetul
asigurărilor sociale de stat;
-         casele de plăţi şi închiderea acestora ;
-         plăţi din conturile de disponibilităţi: din fonduri cu destinaţie specială, din
mijloace extrabugetare, privind sumele de mandat şi sumele în depozit, privind fondul de tezaur, etc.
Salariile în sistemul bugetar se plătesc o data pe lună în intervalul 5- 15 a fiecărei luni, pentru luna precedentă. Eşalonarea plăţilor pe zile pentru ordonatorii de credite bugetare se face prin ordinul ministrului finanţelor publice. La unităţile operative ale trezoreriei, în vederea ridicării sumelor necesare plăţii salariilor la sfârşitul lunii, instituţiile publice prezintă compartimentului control şi evidenţa cheltuielilor (la termenul de plăţi stabilite)  anumite documente (cecul pentru ridicarea din cont a sumelor nete de plată pentru salarii, indemnizaţii de asigurări sociale, dacă este cazul; ordine de plată pentru virarea din cont a impozitului pe salarii reţinut, a contribuţiilor datorate către bugetul asigurărilor sociale de stat şi asigurările sociale de sănătate; ordinul de plată însoţit de borderoul centralizator cu salariaţii pentru care se virează salariile nete la băncile comerciale, în sistemul plăţii prin carduri; situaţia recapitulativă a salariilor pe lună, etc.).
 În vederea avizării din cont a sumelor pentru plata salariilor, se verifică şi analizează următoarele:
·        respectarea numărului de salariaţi aprobat prin statul de funcţiuni,
·         respectarea dispoziţiilor legale privind salariile şi indemnizaţiile de asigurări sociale precum şi a celorlalte drepturi (indemnizaţiile de conducere, plata orelor din posturile vacante, plata orelor de gardă, sporuri, etc.);
·        stabilirea sumelor de plată şi încadrarea acestora în disponibilul de credite bugetare la subdiviziunea cheltuieli de personal;
·        stabilirea contribuţiilor pentru asigurări sociale, fondul de şomaj, asigurările de sănătate precum şi întocmirea corectă a ordinelor de plată.
 După analiză, verificare şi introducerea în documente a modificărilor rezultate, compartimentul control şi evidenţa cheltuielilor procedează astfel:
·        mai întâi vizează cecul pentru suma care urmează a fi ridicată de la casa plătitoare din cadrul trezoreriei,
·         după care îl remite casieriei pentru eliberarea sumei,
·        apoi, reţine ordinele de plată pentru înregistrarea şi întocmirea formelor de decontare în bănci.
La celelalte categorii de cheltuieli[7], plăţile prin trezorerie impun mai întâi prezentarea de documente justificative potrivit cu specificul destinaţiei sumelor de bani către terţi şi apoi se aplică procedura de analiză şi verificare a acestora.

3.3. Încheierea exerciţiului bugetar

Finalitatea  execuţiei bugetare se regăseşte în documente care consemnează realizarea indicatorilor de venituri şi cheltuieli mai întâi, la contribuabili (îndeosebi prin bilanţurile contabile şi fiscale) precum şi ordonatori de credite bugetare( prin dările de seama  contabile bugetare , cu accent pe execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, precum şi a conturilor de execuţie bugetară ) , apoi la instituţiile ierarhic superioare  ( dări de seamă contabile bugetare cu caracter centralizat şi conturile lor de execuţie bugetară).
             În plan juridic, legislaţia finanţelor publice stipulează unele prevederi despre: măsurile şi operaţiunile presupuse de încheierea exerciţiului financiar (cum sunt principiile încheierii  execuţiei bugetare către finele anului calendaristic şi regimul creditelor bugetare neutilizate de ordonatorii de credite bugetare); contului general anual de execuţie; structura conturilor anuale de execuţie a bugetului; contul general de execuţie a datoriei publice; excedentul sau deficitul bugetar; execuţia de casă a bugetelor publice.
             Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an, fapt care conduce la anumite reguli  în ce priveşte problematica gestiunii fiscal-bugetare. Astfel, orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătite, după caz, în contul bugetului pe anul muncitor. În acelaşi timp, creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului se anulează de drept. Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor. În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele rezultate din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar de stat, în limita subvenţiilor primite. Prevederile legilor bugetare anuale şi ale celor de rectificare acţionează numai pentru anul bugetar respectiv.
       Aceeaşi lege a finanţelor publice, pentru regimul creditelor bugetare neutilizate de ordonatorii de credite, precizează că ordonatorii principali au obligaţia de a realiza lunar necesitatea  menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţiuni legale sau a altor cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amânate şi de a propune prin Ministerul Finanţelor Publice anularea creditelor respective. Pentru ultima lună a anului bugetar termenul limită pentru transmiterea propunerilor ordonatorilor principali de credite mai sus menţionaţi este 10 decembrie. Creditele bugetare anuale conduc la majorarea Fondului de rezervă bugetară de la dispoziţia Guvernului.
        ÎNCHEIEREA EXERCIŢIULUI BUGETAR reprezintă un ansamblu de măsuri, operaţiuni, proceduri şi atitudini care potrivit legislaţiei finanţelor publice au menirea să contureze cu exactitate nivelul realizării indicatorilor de venituri şi cheltuieli la toţi participanţii la relaţiile bugetare.
        Ministerul Finanţelor Publice stabileşte prin norme ori instrucţiuni, pentru cei implicaţi în relaţiile bugetare, o serie de măsuri în legătură cu închiderea execuţiei bugetare şi anume: realizarea veniturilor pe total, în structură şi pe titulari concomitent cu orientare controlului fiscal în acest sens; utilizarea cu maximă eficienţă şi în regim sever de economii a fondurilor bugetare; efectuarea operaţiunilor de tehnică bugetară privind încheierea exerciţiului bugetar etc.
             În luna decembrie se au în vedere acţiuni mai precise în legătură cu încheierea exerciţiului bugetar în sensul intensificării încasării şi efectuării cheltuielilor. Dintre acestea, remarcăm:
  • Identificarea imobilizărilor de credite bugetare deschise şi repartizate
respectiv, de disponibilităţi în conturi şi retragerea lor în vederea redistribuirii pentru acoperirea unor eventuale suplimentări solicitate de unele activităţi sau acţiuni;
  • Întreprinderea demersurilor necesare pentru încasarea debitelor;
  • Transmiterea în timp util a instrucţiunilor metodologice şi formularelor pentru realizarea lucrărilor de încheiere a exerciţiului bugetar;
  • Pregătirea operaţiunilor de inventariere la toate nivelele etc.
    Încheierea propriu-zisă a exerciţiului bugetar presupune şi acţiuni concrete de genul: retragerea mijloacelor băneşti neutilizate şi anularea creditelor bugetare deschise şi repartizate; prelungirea termenelor de decontare a unor lucrări de investiţii; întocmirea de dări seamă asupra execuţiei financiare etc.
       Conturile anuale de execuţie ale bugetelor publice,inclusiv cele ale ordonatorilor de credite bugetare (plus anexele) au în structura lor următoarele:
-         La venituri: prevederi bugetare iniţiale; proceduri bugetare
definitive;încasări realizate;
-         La cheltuieli: credite bugetare iniţiale; credite bugetare
definitive; plaţi efectuate.
            Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului ce cuprinde conturile datoriei publice interne şi datoriei publice externe precum şi situaţiile garanţiilor guvernamentale pentru credite( intern şi extern) primite de către alte persoane juridice. Contul general al datoriei publice a statului este anexat la contul anual de execuţie a bugetului de stat ce se depune la Parlament.
            Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general anual de execuţie cu privire la bugetul de stat şi separat, bugetele asigurărilor sociale şi a bugetelor ordonatorilor principali de credite bugetare  pe baza situaţiilor financiare prezentate de cei implicaţi în relaţiile bugetare. În acest sens, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să se prezinte, pe fiecare program obiectivele, rezultatele preconizate, şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, situaţiile privind angajamentele legale.
  INCHEIEREA EXERCIŢIULUI FINANCIAR BUGETAR constă, în sensul implicării Trezoreriei Finanţelor Publice pe următoarele coordonate de acţiune: măsuri ce se iau de către ordonatorii de credite bugetare; măsuri aplicate de trezorerii; operaţii contabile privind încheierea exerciţiului bugetului de stat; operaţii contabile privind încheierea exerciţiului bugetului asigurărilor sociale de stat; operaţii finale ale încheierea conturilor.
Ordonatorii de credite bugetare, în baza instrucţiunilor Ministerului Finanţelor Publice, pentru încheierea exerciţiului financiar anual are în vedere următoarele:
-        Deschiderea,repartizarea şi anularea creditelor bugetare;
-        Reconstituirea plăţilor de casă cu disponibilităţile rămase în conturile
instituţiilor publice;
-        Plata drepturilor de personal aferente anului încheiat;
-        Decontarea avansurilor acordate în cursul anului încheiat;
-        Lichidarea şi decontarea sumelor primite pentru executarea
operaţiilor de mandat;
-        Raportarea în anul următor a soldurilor unor conturi, precum şi
încheierea acestora;
-        Regularizarea soldurilor la bugetelor locale;
-        Regularizarea subvenţiilor de către instituţiile publice primite
de la bugetul de stat şi bugetul local;
-        Urmărirea şi încasarea sumelor datorate de debitori şi clienţi;
-        Prezentarea la unităţile trezoreriei a bilanţurilor contabile pentru viza şi
certificarea plăţilor de casă, precum şi a disponibilităţilor din conturi.
 Unităţilor Trezoreriei Finanţelor Publice le revin în mod direct ca acţiuni concrete în vederea încheierea exerciţiului financiar bugetar următoarele:
  • Accelerarea decontării plăţilor din conturile ordonatorilor de credite efectuate, limita celor disponibile din contul trezoreriei( documentele de plăţi ajunse la unităţile trezoreriei trebuie să fie decontate);
  • Preluarea zilnică a extraselor de cont de la Banca Naţională;
  • Preluarea operativă a documentelor de încasări şi transmiterea lor trezoreriilor pentru a fi înregistrate în conturile sintetice şi analitice de venituri;
  • Întocmirea situaţiei dispoziţiilor de încasare cu titlu executiv
şi stabilirea de măsuri  împreună cu organele fiscale ce urmează a fi luate în anul următor;
  • Păstrarea în casierie-tezaur la sfârşitul anului a unui sold minim (plafon de casă), diferenţa în plus virându-se în contul Trezoreriei. În ultima zi a anului se inventariază numerarul existent în casierii după care se confruntă cu soldul contului „casă” din contabilitate pentru exactitate;
  • Urmărirea virării de către ordonatorii de credite, la termenele stabilite, a sumele aflate în conturile fondurilor speciale; la sfârşitul anului se reportează în anul următor numai fondurile precizate expres prin instrucţiuni ale Ministerului Finanţelor Publice;
  • Înregistrarea tuturor operaţiunilor în contabilitate, eliberarea extraselor de cont instituţiilor publice, astfel încât lucrările de încheiere a exerciţiului financiar să fie realizate în termenul legal.
 ÎNCHEIEREA EXERCIŢIULUI  BUGETULUI DE STAT presupune la Trezorerie ca toate operaţiile privind încasarea veniturilor şi efectuarea plăţilor să se înregistreze în conturile sintetice şi analitice în ultima zi lucrătoare a anului.
          Unităţile operative ale Trezoreriei ( de la municipii, oraşe, comune) transmit veniturile şi cheltuielile bugetului de stat în contul trezoreriei judeţene până la data de 8 ianuarie, anul următor.
          În contabilitate, se virează soldul creditor al contului „veniturile bugetului de stat”în „contul de corespondent al trezoreriei” . În paralel se preia din „ contul de corespondent al trezoreriei” judeţene soldul debitor al contului „ cheltuielile bugetului de stat”.
         Documentele cu privire la operaţiile contabile menţionate se transmit trezoreriei judeţene care la rândul ei( până la 10 ianuarie anul următor) virează soldul total al contului”veniturile bugetului de stat”, în ultima zi lucrătoare a anului, din contul de corespondent al trezoreriei în contul curent al trezoreriei deschis la Banca Naţională . Totodată, la trezoreria judeţeană, se preia totalul cheltuielilor bugetului de stat pe anul expirat neînregistrându-se disponibilul din contul curent al trezoreriei deschis la Banca Naţională.
              Sucursalele Băncii Naţionale transmit în mod operativ veniturile bugetului de stat şi preiau cheltuielile aceluiaşi buget în şi din contul „deficitul bugetului de stat” deschis la Centrala Băncii Naţionale.
ÎNCHEIEREA EXECUŢIEI BUGETELOR LOCALE este axată pe două categorii de operaţiuni:
  1. de regularizare a soldului
  2. de înregistrare în contabilitate.
       Regularizarea Soldului Bugetelor Locale presupune ca operaţiuni următoarele:rambursarea împrumutului temporar din fondul de tezaur al consiliului judeţean, precum şi a împrumutului din fondul de rulment, regularizarea cu bugetul de stat a subvenţiilor primite pentru asigurarea protecţiei sociale a populaţiei pentru energia termică, precum şi a celor pentru investiţi; întocmirea în primele zile ale lunii ianuarie a anului următor, a situaţiei privind executarea fiecărui buget local, pe baza soldului creditului de venituri şi a contului de cheltuieli din contabilitatea trezoreriei. Contul de execuţie astfel întocmit cuprinde: venituri proprii pe capitole şi subcapitole; sumele defalcate din impozitul pe salarii; subvenţii primite de la bugetul de stat; cheltuielile pe capitole şi titluri; soldul fiecărui buget local reprezentând diferenţe intre încasări şi plaţi care se regularizează potrivit precizărilor din instrucţiunile Ministerul Finanţelor Publice. După efectuarea operaţiunilor de regularizare cu bugetul de stat, precum şi în cazul bugetelor locale care şi-au acoperit cheltuielile din venituri proprii şi din sume defalcate din impozitul pe salarii, se procedează la încheierea execuţiei fiecărui buget local.
 În contabilitate încheierea execuţiei bugetelor locale presupune:
·        încheierea contului de venituri(prin contul „soldul bugetului local”);
·        încheierea contului de cheltuieli (prin soldul bugetului local);
·         repartizarea soldului excedentar al bugetelor locale( dacă există) între fondul de tezaur al consiliului judeţean şi fondul de rulment propriu al fiecărui buget local aferent anului financiar încheiat.
 ÎNCHEIEREA EXECUŢIEI BUGETULUI ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT se derulează în trei etape succesive:
1.      la nivelul trezoreriilor orăşeneşti şi municipale;
2.      la nivelul trezoreriilor municipale (reşedinţă de judeţ);
3.      la nivelul trezoreriei judeţene
 În prima etapă, trezoreriile orăşeneşti şi municipale (altele decât cele reşedinţă de judeţ) transmit încasările evidenţiate în contul „veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat” împreună cu documentele de încasare a contribuţiei de asigurări sociale, până în ultima zi lucrătoare a anului, în contul bugetului de resort, deschis la trezoreria municipală reşedinţă de judeţ pe numele Direcţiei Muncii şi Protecţiei Sociale.
 În a doua etapă, trezoreria municipală (reşedinţă de judeţ) virează soldul contului de venituri şi al “contului de cheltuieli” privind bugetul asigurărilor sociale de stat în contul trezoreriei judeţene.
In a treia etapa la trezoreria judeţeană, pe baza documentelor primite în primele zile lucrătoare ale lunii ianuarie, din anul următor, se virează soldul contului de venituri din contul curent al trezoreriei în contul „disponibil din excedentul bugetului asigurărilor sociale de stat din anii precedenţi” deschis pe numele Ministerului Solidarităţii Sociale şi Familiei deschis la Centrala Băncii Naţionale şi se preia totalul cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale de stat din Contul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Familiei cu care se reîntregeşte disponibilul din contul curent al trezoreriei statului.
ÎNCHEIEREA CONTURILOR PRIVIND ACTIVITATEA TREZORERIEI se poate rezuma simplificator la două operaţiuni principale:
  • virarea soldului contului „venituri ale trezoreriei din dobânzi încasate” în contul trezoreriei centrale. Fiecare trezorerie virează soldul contului „venituri ale Trezoreriei din dobânzi încasate” în contul corespondent al trezoreriei judeţene. Aceasta din urmă centralizează soldurile primite (până la 5 ianuarie anul următor) şi le trimite în contul deschis la Centrala Băncii Naţionale pe seama Ministerului Finanţelor Publice;
  • preluarea soldului contului „cheltuieli privind activitatea trezoreriei din contul Trezoreriei Centrale”. În acest cont sunt înregistrate analitic comisioanele, dobânzi plătite din fondul de tezaur judeţean, dobânzi plătite pentru disponibilul fondului pentru plata ajutorului de şomaj. Soldurile conturilor analitice menţionate se preiau din contul de corespondent al trezoreriei, după care Trezoreria Judeţeană preia soldul contului, cheltuielile trezoreriei din contul deschis la Centrala Băncii Naţionale.
Operaţiile financiare ale trezoreriei presupun
  • mai întâi confruntarea soldurilor „contului corespondent al trezoreriei”din evidenţa fiecărei trezorerii judeţene cu soldul contului respectiv din evidenţa trezoreriei municipale şi orăşeneşti, între care trebuie să existe a identitate perfectă.
  •  apoi, are loc finalizarea operaţiilor evidenţiate în contul “Decontări cu Banca Naţională pentru operaţiile iniţiate”, care nu poate avea sold.
  • in final, se întocmeşte balanţa de verificare intermediară (înaintea operaţiilor de închidere şi definitive), la sfârşitul anului pentru fiecare cont sintetic şi analitic pe baza următoarelor :
-         soldul la începutul anului  (debitor- creditor);
-         rulajul anual (debitor-creditor);
-         soldul la sfârşitul anului (debitor-creditor);
În baza balanţei de verificare se procedează la :
  • verificarea corectitudinii înregistrărilor de operaţii în conturile sintetice şi analitice;
  • concordanţa conturilor analitice cu contul corespunzător sintetic, pentru venituri şi cheltuielile din fiecare componentă a sistemului bugetar.






























Bibliografie selectivă

  1. .Cocoş-Greceanu Virginia - Practica auditului la instituţiile publice (I+II),
Societatea  “Adevărul”SA, Bucureşti, 1997 şi 2001.
  1. Cocoş-Greceanu Virginia - Contabilitatea instituţiilor publice, Ed. Societaţii  “Adevărul” SA, Bucureşti, 2001.
  2. Condor Ioan - Drept Financiar, Ed. Regia Autonamă Monitirul Oficial, Bucureşti, 1997.
  3. Filip Gheorghe - Finanţe Publice, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,2003
  4. Gliga Ioan - Dreptul finanţelor  publice, Bucureşti (1992- Ed. Didactică şi Pedagogică; 1994- Ed. All; 1996-Ed. Economică)
  5. Ionescu Luminiţa – Contabilitatea instituţiilor publice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
  6. Ionescu Luminiţa – Contabilitatea instituţiilor din administraţia publică locală, Ed. Economică, Bucureşti, 2001
  7.        ***               Legea nr 500/2002 a finanţelor publice
  8. Mihăescu Sorin- Controlul Fiscal, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002
  9. Moşteanu Tatiana – Buget şi trezorerie publică, Ed. Du. Style, Bucureşti, 2000
  10. Moşteanu Tatiana – Reforma sistemului fiscal în România, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1999
  11.         ***                 Ordonanţa de urgenţă nr.45 din 5 iunie 2003 privind finaţele publice locale
  12. Stolojan Theodor şi alţii – Integrare şi politică fiscală europeană, Ed. Infomarket, Braşov, 2002
  13. Şaguna-Drosu Dan – Drept financiar şi fiscal european, Ed. Oscar Print, Bucureşti 1998 (2000)
  14. Şaguna-Drosu Dan şi alţii – Procedura fiscală, Ed. Oscar Print, Bucureşti , 1996
  15. Vâşcu Barbu Viorica –Bugetul de stat şi agebţii economici, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997
  16. Vacărel Iulian şi alţii – Finanţe Publice, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2003
  17. Vacărel Iulian  - Politici fiscale şi bugetare în România –1990-2000, Ed. Expert, Bucureşti, 2001
  18. Voinea Gheorghe şi alţii – Impozite, taxe şi contribuţii, Ed. Junimea, Iaşi, 2002 (2004)



[1] *** Legea nr. 500/11 iulie 2002 privind finanţele publice art. 1 al.2.
[2] *** Idem 1 plus Ordonanţa de Urgenţă nr. 45 din 5 iunie 2003 privind finanţele publice locale (art. 1, al.2)
[3] Numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit.
[4] ***Potrivit cu prezentarea introductivă de la capitolul 1
[5] Sorin Mihăescu, Controlul fiscal, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002, p.54 şi următoarea
[6] Norme metodologice privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei Finanţelor Publice nr. 5318/1992 cu modificările ulterioare.
[7] Normele metodologice de organizare şi funcţionare a Trezoreriei Finanţelor Publice nr. 5318 / 1992 cu modificările ulterioare la capitolele 3.5.4- 3.5.11, 4.4, 6.2- 6.5.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva