joi, 31 ianuarie 2013

Serviciile publice in Republica Moldova

Serviciile publice in Republica Moldova După proclamarea Independenţei sale, la 27 august 1991, Republica Moldova a traversat cîteva etape distincte în care s-a încercat de a imple­menta un sistem eficient de administrare, în temeiul principiilor de descentralizare şi autonomie locală, deoarece sistemul de administraţie publică, moştenit din trecut şi bazat pe o hipercentralizare excesivă, s-a dovedit a fi ineficient în condiţiile democratizării societăţii şi trecerii la relaţiile economiei de piaţă. Implementarea unui model european de administrare supune schimbări radicale în viaţa politică, economică, socială. Apropierea administraţiei publice de necesităţile populaţiei pentru satisfa­cerea intereselor generale ale comunităţii prin organizare şi prestare de servicii publice atît la scară naţională, cît şi la nivelul judeţean şi cel local sînt considerate drept componente de bază ale acestei reforme. In al doilea rînd, această reformă este de neconceput fără un efort continuu şi angaja­mentul personal atît al guvernanţilor, cît şi al populaţiei. In al treilea rînd, pentru ca reforma să fie implementată, este nevoie de schimbarea menta­lităţii atît a guvernanţilor de la nivelul central şi cel local, dar şi a populaţiei din comunităţile locale, judeţene, la scară naţională, pornind de la dezide-ratorul că administraţia există pentru populaţie, şi nu vice-versa.

In Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova, aprobat de Parlament în decembrie 1999, administraţiei locale îi este dedicat un capitol. Astfel, în conformitate cu Programul de activitate, politica de stat în domeniul administraţiei publice locale va fi determinată de principiul potrivit căruia grupul sau colectivitatea locală îşi soluţionează în mod independent problemele, cînd activează in cadrul unei societăţi democratice pluraliste, care se bazează pe respectul faţă de lege şi drepturile universale ale omului. Activitatea Guvernului în acest domeniu va fi orientată spre:
crearea cadrului legislativ şi a mecanismelor specifice pentru asigurarea autonomiei organelor publice locale;
continuarea şi sporirea eficienţei procesului de implementare a reformei teritorial-administrative;
identificarea şi transmiterea patrimoniului public local în administrarea organelor publice locale;

descentralizarea Bugetului de Stat;
asigurarea unui sistem eficient de instruire orientat spre sporireagradului de profesionalism al funcţionarilor publici;
reevaluarea întregului sistem de servicii publice şi transferarea unor activităţi către sfera privată;
asigurarea resurselor financiare adecvate competenţelor şi responsa­bilităţilor ce revin consiliilor locale, municipale şi judeţene;
eliminarea metodelor administrative de control a activităţii organelor administraţiei publice locale, limitîndu-se doar la un control al respectării de către acestea a legislaţiei în vigoare.
Noţiunea de administraţie publică şi-a căpătat două sensuri: un sens material şi un sens forma[1]. In sens material, administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a executării şi de executare nemijlocită a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie. Administraţia publică nu se poate reduce numai la activităţile executive de dispoziţie, de prescripţie, ea constă în diferite prestări realizate pe baza şi în executarea legilor, pentru realizarea interesului general prin asigurarea de servicii publice. In sens formal, administraţia publică reprezintă un sistem de organe cuprinzînd diverse structuri administrative, care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret al legii.
Astfel, organizarea serviciilor publice pentru satisfacerea interesului general al colectivităţii naţionale ţine de competenţa guvernului. Serviciile publice care realizează interesul general al colectivităţii care reprezintă comuna, oraşul judeţul sînt respectiv în competenţa comunei, oraşului, judeţului. Pentru a face o delimitare între serviciile publice organizate de consiliile comunale, orăşeneşti, în continuare le vom numi servicii publice locale, iar serviciile publice organizate de consiliile judeţene la scara între­gului judeţ le vom numi servicii publice judeţene. Delimitarea competenţelor în organizarea serviciilor publice între nivelele administraţiei publice este cel mai dificil lucru în procesul constituirii unui sistem modern de admini­strare.
Noţiunile de autonomie locală şi descentralizare a serviciilor publice, inserate în prevederile articolului 109 din Constituţia Republicii Moldova reprezintă principiile definitorii de organizare a sistemului de administraţie publică locală şi, în acelaşi timp — standardele naţionale de care se conduc statele cu tradiţii democratice.
Autonomia locală poate fi definită ca „drept al colectivităţilor locale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale, principiu, care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea — un sistem care implică autonomia"[2]. Autonomia priveşte atît organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cît şi gestiuneacolectivităţilor pe care le reprezintă. Esenţa acestei definiţii constă în dreptul comunităţilor locale de a stabili ce treburi de interes local necesită rezolvare, adică care servicii publice trebuie a fi create pentru a satisface necesităţile populaţiei din comunitatea respectivă. Prin noţiunea de gestionare a intereselor colectivităţii se desemnează preocuparea autorităţilor admini­straţiei publice locale, de a obţine ceea ce este avantajos, necesar, folositor, pentru colectivităţile pe care le reprezintă[3]. Astfel, autonomia locală este o formă modernă de exprimare a principiului descentralizării.
Autonomia locală nu trebuie să fie numai un principiu constituţional enunţat, ci şi garantat prin dreptul conferit autorităţilor administraţiei publice locale la resursele proprii şi suficiente de care ele pot să dispună liber în exerciţiul competentei lor, fapt relevat de stabilirea de către acestea a impozitelor şi taxelor locale.
Descentralizarea în administraţia publică se prezintă ca un sistem de organizare administrativă, opus centralizării, care permite colectivităţilor locale sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resurse necesare pentru a rezolva singure problemele locale de către cei aleşi de corpul legislativ. Deci, procesul de descentralizare se realizează prin transferarea de competenţe, responsa­bilităţi şi resurse de la guvernul central către autorităţile publice locale, în unităţile administrativ-teritoriale pentru a soluţiona, sub propria responsa­bilitate, toate chestiunile de interes local. Descentralizarea este un proces complex, care cuprinde în sine mai multe faţete componente ce sînt într-o legătură strînsă între ele: descentralizarea administrativă (judeţe, oraşe (municipii), sate (comune), — avînd caracterul persoanei de drept public), descentralizarea financiară, descentralizarea politică, descentralizarea serviciilor publice. Descentralizarea administrativă[4], ca mod de organizare a administraţiei publice într-un stat se reprezintă prin două forme: descentra­lizarea teritorială şi descentralizarea pe servicii (descentralizare tehnică).
In cazul descentralizării teritoriale teritoriul statului este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, în care funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale, care se bucură de o independenţă faţă de autoritatea centrală. In acest fel, unele servicii publice sînt scoase din competenţa autorităţilor centrale şi date în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale. Principiul descentralizării serviciilor publice prevede acordarea unei autonomii relative unor servicii publice faţă de administraţia publică. In general, descentralizarea serviciilor publice se realizează prin constituirea unor instituţii publice sau a unor instituţii de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică, bazate pe proprietatea publică ori privată, a persoa­nelor fizice sau a unor persoane juridice[5]. Descentralizarea serviciilor publice presupune, deci, scoaterea acestora de sub controlul ierarhic superior şi plasarea lor sub regulile tutelei administrative (controlului administrativ)[6]. Descentralizarea serviciilor publice trebuie efectuată pornind de la urmă­toarele principii:
descentralizarea acestor servicii pînă la nivelul de administrare cel mai apropiat de cetăţean;
autoritatea administraţiei publice, care prestează serviciile publice, trebuie să dispună de competenţe în acest domeniu, prevăzute de legislaţia în vigoare;
satisfacerea necesităţilor populaţiei (interesul public) din circumscripţia dată;
Principiul desconcentrării administrative constă în a lărgi cît mai mult atribuţiile agenţilor puterii centrale aşezaţi în judeţe sau comune[7]. Putem spune, că sîntem în prezenţa unei desconcentrări administrative în cazurile în care organele centrale ale administraţiei publice lărgesc competenţa serviciilor publice desconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care acestea au fost organizate.
Desconcentrarea administrativă este un paleativ al centralizării şi este în opoziţie cu descentralizarea, deoarece în cazul desconcentrării, deciziile privind gestionarea treburilor publice sînt luate de organele administraţiei publice centrale, de ministere şi departamente, sau de prefect, care este reprezentantul guvernului în unitatea administrativ-teritorială de nivelul doi, adică în judeţ. In aceste condiţii, serviciile exterioare ale ministerelor şi ale altor organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat nu pot fi caracterizate ca servicii descentralizate, ci doar ca servicii desconcentrate.
Noţiuni generale privind serviciul public
Atît administraţia centrală, cît şi administraţia publică locală îşi realizează sarcinile prin servicii publice administrative pe care le înfiinţează pentru a satisface continuu şi în mod sistematic interesele generale, la nivel central, de către administraţia publică centrală şi la nivel local, în cadrul unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează, de către administraţia publică locală. Deci, administraţia publică este o activitate de prestare a serviciilor publice, un ansamblu se servicii publice. Termenul de serviciu public se bucură de un statut privilegiat în domeniul administraţiei publice, atît la nivel central, cît şi la cel local. Acest statut privilegiat a fost acreditat serviciului public datorită faptului că acesta reprezintă o activitate cu un pronunţat accent social, prin intermediul căreia se realizează interesele ge­nerale şi locale ale colectivităţilor. Majoritatea activităţilor administrative au căpătat numele de "servicii publice", desemnînd o relaţie dintre "guver­nanţi" şi cei "guvernaţi", în care, primii au obligaţia de a presta servicii celor din urmă. Altfel spus, serviciul public constă în obligaţia, de natură juridică, a celor care se află la guvernare de a asigura desfăşurarea constantă a unor activităţi anumite.
In perioada sovietică, serviciul public era, în cele mai dese cazuri, asociat cu serviciile comunale (aprovizionare cu apă, încălzire, salubrizare etc.,), care erau prestate de către direcţiile raionale de deservire socială sau de gospodăriile agricole, ce suportau, în cea mai mare parte şi cheltuielile pentru întreţinerea lor. Insă noţiunea de serviciu public este mai largă, ea reprezintă unul din scopurile principale de activitate a administraţiei publice şi anume satisfacerea interesului general al populaţiei ce creează o colectivitate pe care o reprezintă (satul, judeţul, oraşul, comuna etc.). Legea privind Administraţia Publică Locală defineşte serviciile publice descentralizate "serviciile publice scoase din subordinea autorităţilor centrale şi organizate în mod autonom, atribuindu-li-se un patrimoniu şi o gestiune proprie în unitatea administrativ teritorială".
In sens organic, serviciul public semnifică un tip de organizare, o structură de administrare, dar şi un ansamblu de agenţi şi de mijloace materiale, alocate în vederea îndeplinirii unui interes particular sau a unor scopuri specifice.
In sens material, serviciul public prevede o activitate de interes general, o misiune de utilitate publică, realizată prin intermediul a două elemente componente: un scop şi un mijloc. In această ordine de idei, vom defini esenţa serviciului public, ca fiind "orice gen de activitate prestată de autorităţi publice, în vederea satisfacerii unor interese generale şi specifice, care sînt oferite în mod constant".
Serviciile publice pot fi oferite şi de organisme private, atunci cînd, prin prestarea lor, se realizează un interes general. Insă şi în acest caz el păstrează anumite caractere, care îl diferenţiază de un anumit serviciu cu caracter privat, cum ar fi: continuitatea. Controlul asupra prestării serviciului respe­ctiv este înfăptuit de către autoritatea publică care l-a creat. Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, spre deosebire de particulari, care satisfac unele interese ale societăţii cu scopul, de regulă, de a realiza un profit, le satisface, de cele mai multe ori, fără să realizeze vreun profit, ba chiar suferind pierderi. Lucru absolut normal, căci lui îi revine sarcina să satisfacă necesităţi a căror rentabilitate nu atrage întreprinderea particulară. Pentru numeroase servicii (învăţămînt, întreţinerea reţelei rutiere, ajutorul social etc.) regula de bază este gratuitatea. Cheltuielile pentru aceste servicii sînt suportate, de regulă, de bugetele administraţiilor publice în competenţa cărora se află aceste instituţii publice. Numai în cazul serviciilor productive şi comerciale, însăşi prin statutul acestor servicii, utilizatorii lor achită taxele respective şi gestionarea lor tinde la un echilibru minim, chiar la un minimde beneficiu (de exemplu, întreprinderile municipale de gestionare a fondului locativ).
Nu orice activitate întreprinsă pentru satisfacerea unor necesităţi ale populaţiei reprezintă o activitate de prestare a serviciilor publice. M. A. Flame[8] consideră că, pentru ca o activitate de satisfacere a interesului general, cum este serviciul public, să fie recunoscută trebuie să corespundă unor caracteristici speciale. Aceste obligaţiuni specifice sînt:
      legea continuităţii, activitatea de prestaţie a serviciului public trebuie efectuată zilnic, într-o manieră continuă şi sistematică;
      legea egalităţii utilizatorilor faţă de un serviciu public;
      legea schimbării sau abilităţii de adaptare, ce exprimă obligaţiunea pentru serviciul public de a se adapta la circumstanţele şi la evoluţia necesităţilor.
Serviciile publice, în sens larg, reprezintă un ansamblu de persoane şi mijloace care sînt create în scopul satisfacerii unei nevoi publice de către o colectivitate publică, supusă autorităţii şi controlului acesteia. Deci, este vorba de un ansamblu de mijloace avute în vederea satisfacerii unui scop general. Un aspect important în prestarea serviciilor publice este suportul financiar pentru această activitate. Cheltuielile pentru prestarea serviciilor publice sînt, în principal, suportate de colectivitatea care a instituit şi a organizat acest serviciu. Ele pot fi acoperite parţial sau integral din veniturile provenite din funcţionarea serviciilor şi/sau cu concursul particularilor, însă sînt totdeauna sub controlul colectivităţii care l-a creat.
Clasificarea serviciilor publice
In literatura de specialitate serviciile publice sînt clasificate după mai multe criterii.
După interesul general pe care îl realizează şi gradul de extensie se disting:
a)     servicii publice de interes naţional;
b)     servicii publice descentralizate;
Serviciile publice de interes naţional pot avea caracter de servicii publice centralizate în cazul Ministerului Apărării, Ministerului de Externe, Serviciului de Informaţie şi Securitate, deoarece sînt organizate la scara întregului teritoriu naţional şi servicii desconcentrate ale ministerelor şi departamentelor în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi. Aceste servicii sînt conduse de prefect, în calitate de reprezentant al guvernului în teritoriu. Serviciile publice descentralizate, la rîndul său, se disting în servicii publice locale şi servicii publice judeţene.
în funcţie de forma de organizare, serviciile publice pot fi clasificate în trei categorii[9]:
a) organe ale administraţiei publice locale (consiliul local, primăria, consiliul judeţean);
b)  instituţii publice (instituţii de învăţămînt, de asistenţă medicală);
c)  regii autonome de interes public (în literatura de specialitate pot fi
întîlnite şi sub denumirea de stabilimente publice, în această categorie pot
fi incluse întreprinderile municipale, care beneficiază de o autonomie
administrativă şi financiară relativă);
Asumarea răspunderii pentru asigurarea diferitelor servicii nu înseamnă obligatoriu că serviciile respective trebuie să fie furnizate efectiv de către organisme aparţinînd sau fiind conduse de autorităţile locale. Majoritatea serviciilor, cu excepţia celor de administrare generală, pentru care sînt re­sponsabile autorităţile locale, pot fi furnizate efectiv pe o bază parţial sau integral contractuală, de către agenţi economici privaţi, autorităţile locale menţinîndu-şi rolul de supraveghere şi reglementare, iar, în funcţie de aranjamentele contractuale, chiar şi unele responsabilităţi financiare. După natura serviciilor oferite, la nivel local serviciile publice pot fi împărţite convenţional în patru categorii de bază[10]:
1.  Servicii publice cu caracter general administrativ sau de reglementare (stare civilă, autorizaţii de construcţie, etc.).
2.  Servicii care nu au un caracter exclusiv, adică serviciile de care beneficiază întreaga comunitate şi de la care nimeni nu poate fi exclus, din motive de ordin social sau tehnic (securitate, iluminare stradală, îngrijirea spaţiilor publice).
3.  Servicii cu caracter exclusiv, adică servicii care constituie aşa zisele "monopoluri naturale" şi sînt furnizate consumatorilor individuali, potrivit unor aranjamente contractuale şi în schimbul unei părţi convenabile (apro­vizionarea cu apă potabilă, energie termică, salubrizarea teritoriului, etc.).
4.  Servicii de natură pur comercială (locuinţe, reparaţii, afaceri).
Cadrul legislativ privind organizarea serviciilor publice locale
Legea privind administraţia publică locală desfăşoară în continuare
stipulările constituţionale şi ale Cartei Europene: „Exerciţiul autonom al puterii locale" privind autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice. In continuare, vom examina prevederile Legii privind administraţia publică locală şi a altor acte legislative privind activitatea autorităţilor administraţie publice locale în satisfacerea necesităţilor generale şi specifice ale colectivităţii prin organizarea şi prestarea de servicii publice, gestionarea judicioasă a patrimoniului public local.
Articolul 4 al Legii vizate atribuie unităţilor administrativ-teritoriale personalitate juridică, patrimoniu distinct, autonomie financiară, şi dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea treburilor publice locale în limitele administrativ-teritoriale stabilite. Astfel, o comunitate locală organizată în sat (comună), oraş (municipiu), judeţ dispune de un ansamblu de bunuri destinate folosinţei generale a populaţiei din comunitatea respectivă, dreptul de a forma bugetul local şi a organiza diferite activităţi pentru interesul comunităţii, în limitele responsabilităţii stabilite de legislaţie.
Prin articolul 13 legiuitorul a încercat să delimiteze responsabilităţile satului (comunei), oraşului (municipiului) şi responsabilităţile judeţului, municipiului Chişinău.
La prima vedere, prin lege au fost delimitate aceste responsabilităţi. Insă, la o examinare mai amănunţită a competenţelor administraţiilor publice comunale şi cele judeţene, precum şi a prefectului, putem deduce cîteva imperfecţiuni ale legii:
1.  Legea nu face o delimitare strictă a competenţelor dintre administraţia publică judeţeană şi prefect, prin acest articol sînt stabilite numai competenţele administraţiilor locale fără a stabili şi competenţele prefectului, ele sînt mai mult declarative (articolul 12 (2) şi articolul 110 din Lege, pre­fectul conduce serviciile desconcentrate ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi centrale ale administraţiei publice constituite în unităţile administrativ-teritoriale), ceea ce poate provoca unele confuzii în organizarea unor servicii publice la nivel judeţean între consiliul judeţean şi prefect. De exemplu, serviciul veterinar de stat este un serviciu descon-centrat şi este subordonat prefectului, iar serviciul sanitar-veterinar are statut de serviciu descentralizat, organizat de consiliul judeţean. Medicul veterinar de stat este, concomitent, şi şeful serviciului sanitar-veterinar. Se creează o situaţie confuză, cînd o persoană conduce două servicii publice.
2.  Legea nu face o delimitare strictă a responsabilităţilor comunităţilor locale de nivel comunal şi cele de nivel judeţean, deoarece unele respon­sabilităţi sînt atribuite şi administraţiei publice de nivelul comunal, orăşenesc şi administraţiei publice de nivel judeţean (protecţia tinerei familii, protecţia mamei şi copilului, asigurarea şanselor egale pentru femei şi bărbaţi, protecţia socială a populaţiei afectate de şomaj etc.).
3.  Legea nu prevede atribuţii obligatorii şi atribuţii facultative ale autori­tăţilor administraţiei publice locale, adică cheltuielile din bugetele respective pentru asigurarea serviciilor publice, în conformitate cu responsabilităţile enumerate mai sus, vor fi, practic, imposibil de suportat. In majoritatea ţărilor europene au fost stabilite prin lege responsabilităţi obligatorii şi responsa­bilităţi facultative.
De exemplu, în Ungaria, Legea administraţiei locale stabileşte urmă­toarele responsabilităţi obligatorii pentru municipalităţi (nivel comunal, orăşenesc): aprovizionarea cu apă potabilă, administrarea cimitirelor pu­blice, întreţinerea drumurilor şi a locurilor publice, învăţămîntul primar, asistenţa medicală de bază, servicii sociale de bază;
In Franţa, Codul comunal a prevăzut un anumit număr de competenţe obligatorii pe care comunele trebuie să le asigure în mod direct sau prin intermediul instituţiei publice de cooperare intercomunală: întreţinereadrumurilor comunale, întreţinerea cimitirelor, înhumarea săracilor, strîn-gerea gunoaielor menajere, învăţămîntul primar, analiza cererilor de ajutor social, crearea centrului de ajutorare comunală.
Stabilirea responsabilităţilor obligatorii şi a responsabilităţilor facultative au la originea lor o serioasă analiză economică, politică, deoarece pentru a presta un spectru întreg de responsabilităţi sînt necesare surse financiare considerabile, care nici odată nu sînt suficiente în bugetul local, şi care le permite colectivităţilor locale să presteze acele servicii de care are nevoie întreaga populaţie din comunitatea respectivă. In ceea ce priveşte responsa­bilităţile facultative, în asigurarea de servicii, colectivităţile locale le pot asigura în cazul existenţei surselor financiare suplimentare, prin mobilizarea resurselor locale, implicarea sectorului privat şi sectorului asociativ în prestarea unor servicii.
Aceste imperfecţiuni de delimitare strictă de responsabilităţi, pe care le conţine Legea privind administraţia publică, pot provoca unele neînţelegeri între diferite autorităţi administrative şi nemulţumiri ale populaţiei.
Potrivit articolului 53 din Lege, serviciile publice locale se organizează de către consiliul local, la propunerea primarului, în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi necesităţilor locale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune. In conformitate cu prevederile acestui articol, primarul este acela care determină de care servicii publice are nevoie populaţia şi propune consiliului local să fie create serviciile publice respec­tive. Desigur, lista acestor servicii primarul o propune în rezultatul chestionării populaţiei, hotărîrilor adunărilor generale, întîlnirilor cu popu­laţia, conlucrării cu consilierii din consiliul local, organizaţiile nonguverna-mentale etc. Punctul doi al acestui articol prevede că, numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din serviciile publice, se face de către conducătorii acestor servicii, în condiţiile legii.
Articolul 55 din Lege prevede că, condiţiile numirii, angajării, promovării, sancţionării şi eliberării din funcţie, drepturile şi obligaţiile personalului din serviciile publice locale, precum şi ale personalului din serviciile publice, sînt stabilite prin lege şi regulamentele respective. Incadrarea şi eliberarea din funcţie a personalului din aceste servicii este reglementată de Legea privind serviciul public[11], nr. 443, din 2 noiembrie 1995, în cazul în care statutul personalului din cadrul serviciului public cade sub incidenţa legii vizate şi de Codul muncii.
Consiliul local este autoritatea administraţiei publice locale, care are dreptul de iniţiativă şi decide, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care ţin de competenţa altor autorităţi publice (articolul 18 (1) din Lege). Printre atribuţiile principale ale consiliului local în domeniul organizării serviciilor publice pot fi enumerate următoarele:
1.  Aprobă, la propunerea primarului, organigramele şi statele de perso­nal ale structurilor autonome şi serviciilor publice ale consiliului local.
2.  Aprobă bugetul local şi modul de formare, administrare şi executare a acestuia; în buget sînt prevăzute cheltuielile pentru finanţarea serviciilor publice prestate populaţiei.
3.  Infiinţează instituţii publice şi agenţi economici de interes local, deci­de asupra concesionării şi închirierii de bunuri sau de servicii publice de interes local, precum şi asupra participării, cu bunuri şi cu capital, în capitalul statutar al societăţilor comerciale pentru realizarea de lucrări şi servicii de interes local, în condiţiile legii.
4.  Asigură condiţiile necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor de învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii, care se află sub autoritatea sa.
5.  Numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii agenţilor economici şi ai instituţiilor publice de interes local care se află sub autoritatea sa.
6.  Organizează servicii publice de gospodărie comunală, transport local, reţele edilitare şi altele şi asigură buna funcţionare a acestora.
7.  Asigură ordinea publică, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, executarea legislaţiei.
8.  Numeşte, la propunerea primarului, şeful poliţiei municipale şi şeful de post, care intră în exerciţiul funcţiunii după confirmarea lor de către comisarul poliţiei judeţene.
9.  Infiinţează, în condiţiile legii, şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local.
10. Decide, în condiţiile legii, asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei
publice locale sau judeţene, pentru realizarea unor lucrări şi servicii de
interes public, precum şi colaborarea cu agenţii economici din ţară şi din
străinătate în scopul realizării unor acţiuni sau lucrări de interes comun.
Consiliul local deţine un rol foarte important în stabilirea unor taxe pentru prestarea unor servicii publice. Astfel, prin articolele 93 şi 94 din Lege:
a)  stabileşte tarife pentru serviciile prestate de acestea, în condiţiile legii;
b)  cuantumul tarifelor se stabileşte pentru a acoperi cheltuielile pentru înfiinţarea şi întreţinerea acestor servicii publice;
c)   plata conform tarifelor stabilite se încasează numai de la persoanele care se folosesc de serviciile locale.
De asemenea, consiliul local aprobă un regulament, prin care sînt deter­minate condiţiile în care sînt percepute tarifele speciale şi modul de reparti­zare a acestora. Consiliul local poate decide ca sursele financiare acumulate fă fie transferate în bugetul local, să fie alocate pentru dezvoltarea în conti­nuare a acestui serviciu sau alocarea de surse financiare suplimentare din bugetul local. Deciziile adoptate de consiliile respective în legătură cu repartizarea mijloacelor obţinute de la încasarea plăţii conform tarifelor sta­bilite vor fi afişate de îndată la sediul acestora şi vor fi aduse la cunoştinţă populaţiei prin orice mijloc de publicitate.
Administraţia locală poate fi prea mică pentru a asigura, în mod eficient, întreaga gamă de servicii pe care, prin lege, este obligată să le pună la dispoziţie cetăţenilor săi (în special, atunci, cînd serviciul respectiv poate fi furnizat mai operativ şi cu un cost mai coborît la o scară teritorială mai mare). Legea permite consiliilor locale şi consiliilor judeţene (articolele 18 (2), litera s şi 59, litera v) asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale sau judeţene pentru realizarea unor lucrări şi servicii de interes public, precum şi colaborarea cu agenţii economici din ţară şi din străinătate în scopul realizării unor acţiuni sau lucrări de interes comun. Astfel, mai ales pentru comunităţile mai mici (dar nu exclusiv pentru ele), este raţional de promovat cooperării intercomiunale în organizarea unui serviciu public pentru satisfacerea necesităţilor populaţiei din aceste localităţi. Principiul colaborării intercomunale este pe larg răspîndit în Franţa. Serviciile interco-munale se creează în domeniile salubrizării, asigurării cu apă potabilă, serviciile antiincendiare, instituţii publice de odihnă şi agrement etc. Este necesar să se dezvolte o înţelegere asupra faptului că o astfel de cooperare produce, de obicei, importante beneficii economice, sociale şi financiare, reprezentînd în multe cazuri singura alternativă şi unica justificabilă.
Legea îl abilitează şi pe primar cu un şir de atribuţii importante în organizarea şi prestarea serviciilor publice. El execută deciziile consiliului local, inclusiv în ceea ce priveşte gestionarea patrimoniului public local, crearea diferitor instituţii sau servicii publice. Primarul conduce serviciile publice locale, asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă, autoritate tutelară; organizează şi supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă socială şi ajutor social; de asemenea, primarul propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor agenţilor economici şi ai instituţiilor publice de interes local, aflate sub autoritatea consiliului local respectiv.
Activitatea autorităţilor publice locale în organizarea serviciilor publice pentru colectivitatea dată trebuie privită ca o activitate comună a consiliului local şi a primarului, deoarece în urma colaborării autorităţii deliberative şi autorităţii executive are de cîştigat populaţia din sat, comună, oraş, muni­cipiu.
Serviciile publice sînt investite cu atribuţii proprii, cu statut de funcţii care se reglementează prin regulamentele aprobate de consiliile locale în condiţiile legii. In aceste regulamente sînt prevăzute condiţiile privind angajarea, promovarea, destituirea, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor, care au statut de funcţionar public.
La general, trebuie să ne fie clar, că serviciile publice într-un teritoriu trebuie să fie independente de autorităţile publice centrale şi să realizeze un domeniu de activitate care să acopere specificul, nevoile locale, în limita mijloacelor financiare de către colectivitatea locală şi cu respectarea preve­derilor legale ale activităţii respective.
Consiliul judeţean este autoritatea reprezentativă a administraţiei publice judeţene care coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliile judeţene organi­zează şi conduc serviciile publice de interes judeţean şi aprobă regulamentele de funcţionare a acestora, de asemenea, acordă consiliilor locale şi aparatelor primăriilor, precum şi serviciilor publice ale satelor (comunelor) şi oraşelor (municipiilor), sprijin şi asistenţă tehnică, juridică şi de orice altă natură la cererea acestora. Deci, autorităţile administraţiei publice locale de nivel comunal pot să se adreseze consiliilor judeţene pentru ajutor şi asistenţă în organizarea serviciilor publice locale şi consiliile judeţene sînt obligate să le acorde ajutorul necesar în organizarea acestor servicii. Este necesar de menţionat că, între autorităţile publice judeţene şi autorităţile publice loca­le, nu există raporturi de subordonare, ele au la bază principiile autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea problemelor comune (articolul 8 din
Lege).
Pentru organizarea eficientă a consiliilor judeţe, inclusiv, în organizarea şi prestarea serviciilor publice judeţene, Guvernul Republicii Moldova la 22 iulie 1999, prin hotărîrea nr. 680 a adoptat organigrama şi statele-tip ale aparatului, direcţiilor, secţiilor şi serviciilor consiliului judeţean. Conform acestei organigrame, la nivel judeţean, se creează următoarele servicii publice: (1) Serviciul de înregistrare a actelor civile; (2) Serviciul autoritate tutelară, ocrotirea minorilor; (3) Serviciul de arhivă; (4) Serviciul de construcţii, întreţinerea drumurilor de interes judeţean; (5) Serviciul de arhitectură şi urbanism; (6) Serviciul de coordonare a activităţii de antreprenoriat, micul business, comerţ, stimularea investiţiilor; (7) Servicii comunale de interes judeţean; (8) Servicii de asistenţă socială şi protecţia familiei; (9) Serviciul de ocrotire a sănătăţii; acordă asistenţa medicală specializată în cadrul instituţiilor medicale de consultanţă şi staţionare; (10) Servicii de educaţie şi învăţămînt; coordonează activitatea instituţiilor de învăţămînt în plan metodic din judeţ, în ceea ce priveşte organizarea procesului de educaţie, în cadrul instituţiilor preşcolare, organizarea procesului de studii, în instituţiile şcolare, preuniversitare, de asemenea, activitatea de organizare a activităţilor ce ţin de domeniul tineretului şi sportului; (11) Serviciul de coordonare a activităţii în domeniul agriculturii; (12) Serviciul de protecţie a mediului înconjurător.
După statutul lor, aceste servicii se consideră servicii publice descen­tralizate deoarece competenţa de a organiza aceste servicii publice, precum şi aprobarea regulamentelor de activitate, formei de organizare aparţine consiliului judeţean, sursele financiare pentru activitatea acestor servicii sînt alocate din bugetul judeţean.
Delegarea unor atribuţii importante de la administraţia publică centrală de specialitate, de la ministere şi departamente către colectivităţile locale, nu diminuează rolul administraţiei publice centrale de specialitatea după cum se pare la primă vedere, ci din contra, multe lucruri se pun la locul lor. Autorităţilor administraţiilor publice locale le revine rolul de a organiza şi a presta serviciile publice respective, pe cînd ministerelor le revine rolul de coordonare (nu de conducere) a serviciilor publice prin elaborarea stra­tegiilor, programelor de satisfacere a necesităţilor populaţiei la scara întregului stat, crearea condiţiilor ca aceste servicii publice să fie cît mai aproape de cetăţeni, mai eficiente, inclusiv şi prin elaborarea diferitor documente metodice, conlucrare cu autorităţile publice locale pentru prestarea acestor servicii, prin alocarea unor subvenţii etc.
Deja am menţionat, că unele atribuţii în satisfacerea interesului general al populaţiei nu pot fi transferate sub responsabilitatea autorităţilor admini­straţiei publice locale, deoarece ele reprezintă anume interesele generale ale comunităţii care formează statul şi de satisfacerea lor trebuie să fie responsabil guvernul sau reprezentanţii săi în teritoriu. Realizarea acestor necesităţi generale se efectuează prin intermediul serviciilor publice de interes naţional. Pentru ca aceste servicii să fie mai aproape de populaţie administraţia publică centrală plasează aceste servicii în judeţe, oraşe sau sate, adică statul efectuează o desconcentrare a acestor servicii, păstrîndu-şi conducerea asupra lor. Pentru coordonarea acestor servicii publice de interes naţional, în fiecare judeţ a fost introdusă, prin lege, o unitate administrativă nouă, prefectul fiind reprezentantul guvernului pe plan local, şi are două funcţii principale: (1) conduce serviciile publice desconcentrate ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi centrale ale administraţiei publice, (2) veghează respectarea, pe plan local, a legislaţiei, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor Guvernului şi actelor normative ale autorităţilor centrale de specialitate (articolul 12.2).
In ceea ce priveşte controlul respectării legislaţiei de către autorităţile administraţiei publice locale, prefectul efectuează numai controlul legalităţii, adică corespunderii, acestor acte legilor din stat, fără a fi abilitat de efectuarea controlului oportunităţii acestor acte. Cu alte cuvinte, organizarea, concesio­narea unui serviciu, acordarea dreptului de prestare a serviciului public unui agent privat, organizaţiei nonguvernamentale concesionarea unei părţi din patrimoniu public, dacă se efectuează în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare, ţine de competenţa consiliilor locale sau judeţene.
Prefectul, în calitate de şef al serviciilor publice desconcentrate, propune numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi centrale de specia­litate, constituite în unităţile administrativ-teritoriale. Guvernul Republicii Moldova prin hotărîrea nr. 247 din 9 aprilie a aprobat Regulamentul cu privire la organizarea şi funcţionarea prefecturii în care sînt stabilite competenţele şi responsabilităţile prefectului în conducerea serviciilor publice desconcentrate. In conformitate cu organigrama serviciilor publice desconcentrate în teritoriu, aprobate prin hotărîrea guvernului la 22 iulie 1999, nr. 674', prefectul coordonează activitatea serviciilor publice:
Ministerul Economiei (Agenţia teritorială de privatizare);
Ministerul Finanţelor (Inspectoratul fiscal de stat teritorial; Direcţia teritorială de control şi revizie; Trezoreria teritorială);
Ministerul Mediului şi Amenajării Teritoriului;
Inspecţia de stat teritorială în construcţii;
Ministerul Agriculturii şi Industriei Prelucrătoare (Inspectoratul veterinar de stat; Inspectoratul de stat pentru selecţie şi reproducţie în zootehnie; Inspectoratul de stat pentru seminţe şi material săditor; Inspectoratul de stat pentru protecţia plantelor; Inspectoratul de stat pentru supravegherea tehnicii „Interagro");
Ministerul Muncii, Protecţiei sociale şi Familiei (Inspectoratul de stat pentru protecţia muncii; Oficiul forţei de muncă);
Serviciul de Informaţie şi Securitate (Direcţia teritorială a securităţii naţionale);
Ministerul Apărării (Centrul militar teritorial);
Ministerul Afacerilor Interne (Inspectoratul de poliţie);
Ministerul Justiţiei (Oficiul teritorial al camerei de înregistrare);
Departamentul Analize Statistice şi Sociologice (Direcţia statistică);
Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale (Direcţia protecţie civilă şi apărare împotriva incendiilor);
Agenţia naţională Cadastru, Resurse Funciare şi Geodezie (Serviciul de stat pentru reglementarea regimului proprietăţii funciare).
La o analiză mai amănunţită putem observa că prefectul conduce cu serviciile publice desconcentrate, majoritatea din ele sînt investite cu funcţii de coordonare şi control în numele statului. De exemplu, agenţia teritorială de privatizare acordă servicii persoanelor juridice şi fizice în privatizarea fostului patrimoniu de stat (fabrici, uzine, spaţiu locativ de stat etc.) prin monitorizarea procesului de privatizare, organizare a licitaţiilor publice, evidenţă a patrimoniului privatizat, elaborării registrelor patrimoniului privat şi a patrimoniului public etc.
Practici de organizare a serviciilor publice
Cu regret, trebuie să menţionăm că legislaţia în vigoare nu stipulează în mod direct formele de organizare a serviciilor publice. In legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845 din 3 ianuarie 1992 şi modificările din
28.10.1995 şi 30.04.1997 statul şi autorităţile publice locale au statut de
antreprenori speciali. Forma activităţii de antreprenoriat pentru autorităţile administraţiei publice, stipulate prin legea vizată, sînt întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală (art.13. 1 (h)). Intreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de autorizatul administraţiei publice împuternicit pentru acest lucru. Intreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de autorizatul administraţiei publice locale.
Intreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sînt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii de stat şi ale întreprinderii municipale. Aceste întreprinderi nu poartă răspundere pentru obligaţiile autorităţilor administraţiei publice centrale şi ale autorităţilor administraţiei publice locale. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderii de stat sînt reglementate de legislaţia privind întreprinderile de stat, de legislaţia civilă, precum şi de statutul întreprinderii. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderii municipale sînt determinate de autorităţile administraţiei publice locale, în baza prezentei legi, legislaţiei civile şi a statutului întreprinderii.
Legea acordă consiliului local şi consiliului judeţean competenţa de a decide asupra concesionării şi închirierii de bunuri sau de servicii publice de interes local, precum şi asupra participării, cu bunuri şi cu capital, în capitalul statutar al societăţilor comerciale pentru realizarea de lucrări şi servicii de interes local, în condiţiile legii. Aceste stipulări au un caracter mai mult declarativ, deoarece nu este prevăzut mecanismul de aplicare în practică.
Lipsa cadrului legislativ bine determinat nu permite autorităţilor publice locale să organizeze serviciile publice respective şi să le gestioneze în condiţii de maximă eficienţă şi, în consecinţă, autorităţile publice sînt frustrate, deoarece ele nu-şi pot realiza obligaţiile faţă de populaţia pe care o repre­zintă.
Rolul autorităţilor publice locale în organizarea serviciilor publice
Administraţiile locale au căpătat o nouă semnificaţie în aceşti ani de tranziţie, datorită înaintării societăţii pe drumul democraţiei şi al dezvoltării autonomiei locale ca bază a democraţiei. Experienţa confirmă că, dacă au­tonomia locală nu funcţionează eficient, nici la alte nivele ale puterii publice nu va funcţiona interacţiunea dintre cetăţeni şi aleşii poporului. Este cunoscut faptul că majoritatea serviciilor publice de bază pentru comunitate sînt prestate cel mai eficient de către administraţiile publice locale.
Guvernele centrale nu pot realiza eficient programele care trebuie iniţiate şi conduse la nivel local. Tocmai de aceea, rolul autorităţilor locale într-o ţară cu o economie de piaţă trebuie să fie acela de a furniza cetăţenilor din jurisdicţia lor acele servicii de bază sau bunuri esenţiale pe care piaţa este improbabil sau incapabilă de a le asigura eficient, echitabil şi în cantitatea sau de calitatea adecvată satisfacerii necesităţilor legitime ale cetăţenilor individuali sau ale colectivităţii locale.
Administraţia publică este responsabilă de furnizarea şi livrarea servi­ciilor publice, fără necesitatea de a fi implicată direct în producerea lor.
Din ce în ce mai multe administraţii publice locale au descoperit poten­ţialul mobilizării altora, în cadrul jurisdicţiei lor. Se poate observa o creştere a opţiunilor de a-şi asuma cît mai multe îndatoriri şi responsabilităţi pentru dezvoltarea infrastructurii locale şi pentru livrarea serviciilor publice care, de mult timp, erau văzute doar ca un domeniu exclusiv al administraţiei locale. Mobilizarea este o strategie care extinde abilitatea administraţiei lo­cale de a fi în slujba cetăţenilor cu programe şi servicii de calitate.
Asumarea răspunderii pentru asigurarea diferitelor servicii nu înseamnă obligatoriu că serviciile respective trebuie să fie furnizate efectiv de către organisme aparţinînd sau fiind conduse de autorităţile locale. Majoritatea serviciilor, cu excepţia celor de administrare generală, pentru care sînt re­sponsabile autorităţile locale, pot fi furnizate efectiv pe o bază parţial sau integral contractuală, de către agenţi economici privaţi, autorităţile locale menţinîndu-şi rolul de supraveghere şi reglementare, iar, în funcţie de aranjamentele contractuale — chiar şi unele responsabilităţi financiare.
Rolul sectorului privat în prestarea serviciilor publice
In majoritatea comunităţilor locale, participarea sectorului privat în creşterea performanţelor serviciilor publice este un exemplu de gîndire creativă. Acolo, unde implicarea sectorului privat a devenit un lucru firesc şi verificat de experienţă, această implicare a sectorului privat în furnizarea de servicii reprezintă un concept convenţional.
Crearea condiţiilor pentru prestarea serviciilor publice de către agenţii privaţi este benefică pentru comunitatea locală, deoarece aceşti agenţi eco­nomici, prin impozite, vor contribui la formarea bugetului local. In calitate de exemple privind implicarea sectorului privat pot fi activitatea unei brutării sau a unei mori private.
De asemenea, autorităţile publice locale pot concesiona patrimoniul public agenţilor privaţi pentru ca cei din urmă să presteze unele servicii publice. Concesionarea reprezintă un contract, prin care, gestionarea serviciului este încredinţată unei persoane morale, care îl prestează cu riscul propriu şi în cadrul obligaţiilor fixate într-un caiet de sarcini (de exemplu, prin concesionarea caselor de deservire socială autorităţile publice locale pot obţine mai multe beneficii. In primul rînd, se micşorează alocările financiare pentru întreţinerea acestui imobil, care niciodată nu sînt suficiente; aceste cheltuieli sînt suportate de concesionar. In al doilea rînd, concesionarul se obligă să presteze populaţiei un serviciu public, conţinutul şi parametrii acestui serviciu public sînt stabilite de autoritatea publică locală, cum ar fi centrul de achiziţionare a produselor agricole. In al treilea rînd, achită taxe în bugetul local. In al patrulea rînd, acest serviciu stimulează crearea de noi locuri de muncă).
Rolul sectorului asociativ în prestarea serviciilor publice
Organizaţiile nonguvernamentale sînt caracterizate printr-o mare mo­bilitate în ceea ce priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune. Această mobi­litate reprezintă condiţia lor de supravieţuire, atîta vreme cît funcţionarea lor este dependentă de o corectă identificare a nevoilor în comunitate şi de atragerea resurselor necesare pentru abordarea acestor nevoi. Astfel, organi­zaţiile nonguvernamentale reprezintă un "termometru" al comunităţii.
Organizaţiile nonguvernamentale pot juca un rol fundamental în identi­ficarea unor probleme ce ar putea fi trecute cu vederea de către autorităţile publice, iar, prin utilizarea forţei umane proprii, a datelor locale şi capacităţii lor organizatorice, pot monitoriza activitatea instituţiilor publice şi le pot sprijini în realizarea obiectivelor lor. ONG-urile locale pot acoperi anumite nevoi ale comunităţii mai bine şi mai ieftin decît o poate face sectorul public.
Organizaţiile nonguvernamentale pot juca un rol de acţiune comple­mentar activităţii administraţiei, prin care comunitatea se autoresponsa-bilizează pentru rezolvarea propriilor probleme. Astfel, administraţiile lo­cale şi organizaţiile nonguvernamentale trebuie să ofere nu alternative în competiţie, ci soluţii complementare ce deschid calea către o adevărată colaborare între ele.
Prin stabilirea unor parteneriate între administraţiile publice locale şi organizaţiile nonguvernamentale, cele din urmă pot juca un rol foarte important în oferirea unor servicii, mai ales a unor servicii publice sociale, cum ar fi ajutorul social al oamenilor de vîrsta a treia, îngrijirea bătrînilor solitari, ajutoare umanitare, desfăşurarea unor programe cu caracter educaţional pentru diferite categorii de vîrste, programe pentru tineret, prin organizarea diferitor cluburi de interese, organizarea diferitor activităţi care ar fi în folosul întregii colectivităţi (acţiuni de salubrizare, amenajare, înverzire etc.).
In condiţiile democratizării societăţii şi trecerii la condiţiile economiei de piaţă administraţiilor locale le revine rolul principal în aprecierea necesităţilor populaţiei în servicii publice. Creativitatea, imaginaţia vă pot ajuta pentru a soluţiona această deloc uşoară problemă, deoarece legislaţia în vigoare permite autorităţilor publice locale, în scopul satisfacerii intere­sului public local, să creeze instituţii publice şi agenţi economici de interes local, să concesioneze (închirieze) bunuri şi servicii de interes local, să participe cu bunuri, patrimoniu local în capitalul statutar al societăţilor comerciale.
Bibliografie:
1.  Congresul Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei, Rezo­luţia 59 (1998), Recomandarea 38 (1998) privind situaţia guvernămîntului local şi regional în Republica Moldova.
2.  Carta Europeană "Exerciţiul Autonom al Puterii Locale", adoptată la 15 octombrie la Strasbourg.
3.  Victor Mocanu, Descentralizarea serviciilor publice, editura TISH,
Chişinău 1999.
4.  Victor Popa, Igor Munteanu, Victor Mocanu, De la centralism spre
descentralizare, Cartier, Chişinău, 1998.
5.  Victor Popa, Drept Parlamentar, Chişinău, 1999.
6.  Jean Rivero, Droit administratif, Dalloz, Paris, 1980.
7.  Michael E. Bell, Charles F. Adams, Fiscal Decentralization Indicators: Local Democratic Governance, OECD, 1999.
8.  Rapoarte introductive la Conferinţa Democraţia şi dezvoltarea locală în România, Bucureşti, 28-30 octombrie 1994.
9.  Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane, Habbitat, Seria de materiale pentru instruire pentru aleşii locali.
10. Osborne, David and Gaebler, ted, Reinventing Government: How
the Entrepreneurial Spirit is Transforming the Public Sector (Reading, MA,
Addison Weslez, 1992).
11.   Eugen Popa, Autonomia Locală în România, editura ALL Beck, 1999.
12.   Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, volumele I şi II,
Bucureşti 1929, 1935.
13.  Andre de Laubader, Manuel de Droit Administratif, L.G.D.I., Paris,
1978.
14.  Ioan Vida, Puterea Executivă şi Administraţia Publică, Bucureşti,
1994.
15.   Dezvoltarea economică locală în regiunea ECE/CSI, întocmit de Consiliul pentru Dezvoltare Economică Urbană pentru USAID, MEB Asso­ciates, Inc., 1998.
16.   Dominique Douaz, Monique Jacob, Jacques Defrenne, Comunităţile locale în sistemul administrativ francez, Jean Jaures, Franţa, 1994.



[1]A se vedea: Al. Negoiţă, Drept administrativ, Bucureşti, editura Sylvi, 1996, p. 5.
[2]Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. II, editura Marvan, 1935, p. 286.
[3]Eugen Popa, Autonomia Locală în România, editura ALL Beck, 1999, p. 87.
[4]Andre de Laubader, Manuel de Droit Administratif, L.G.D.I., Paris, 1978, p. 157.
[5]Ioan Vida, Puterea Executivă şi Administraţia Publică, Bucureşti, 1994, p. 21.
[6]Victor Popa, Igor Munteanu, Victor Mocanu, De la centralism spre descentralizare, p. 13.
[7]Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, volumul I, Bucureşti, 1929, p. 247.
[8]M.A.Flame, Droit administratif, Brussels, 1989, tome I.
[9]Valentin I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, editura ALL, 1996, p. 137.
[10]Rapoarte introductive la Conferinţa "Democraţia şi dezvoltarea locală în România",
Bucureşti, 28-30 octombrie 1994.
[11]Legea serviciului public reglementează statutul juridic al funcţionarilor publici, persoanelor care deţin funcţii publice în autorităţile publice centrale şi locale.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva