Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

PRINCIPIUL IDENTITĂŢII Întrucât legile gândirii reflectă legile realităţii, principiile pot fi formulate în două moduri: cu referire la realitate - ontologic, sau cu referire la gândire - semantic.
În formulare ontologică:
a) fiecare lucru este ceea ce este; sau: fiecare lucru este identic cu sine. Cu alte cuvinte, fiecare lucru este identic cu sine şi numai cu sine, indiferent cât de asemănător ar fi cu un altul. Atunci când spunem că două obiecte sunt identice, nu este vorba de o identitate în sens logic; din momentul în care sunt două obiecte, ele nu mai pot fi identice oricât de asemănătoare ar fi sub aspectul formei, structurii materialului sau altor proprietăţi. Ele rămân din punct de vedere logic distincte, aspect care poate fi evidenţiat şi numai prin dispunerea lor spaţială; în acelaşi timp, ele nu pot ocupa acelaşi spaţiu. Această identitate nu este menită să sugereze imobilitatea lumii, ci doar permanenţa substanţei, a esenţei, dincolo de accident. Un lucru este identic cu sine în toate momentele transformărilor sale;
            În formulare semantică:
            b) orice formă logică este identică cu ea însăşi. Identitatea formei logice (noţiunii, propoziţiei, raţionamentului) cu ea însăşi este condiţia elementară a gândirii.
                         În formulă:
A= id. A
În formulare expresă apare la Leibniz, dar este cunoscut încă de la Parmenide: ”Existenţa este şi nu poate să nu fie” (ceea ce este, este) şi Aristotel.
Nu este un truism: noţiunile, conceptele se grupează în structuri piramidale, în reţele sau plase categoriale. În nodurile acestor plase se găsesc noţiunile. Dacă se confundă (se identifică) două noţiuni diferite, plasa nu mai este funcţională, gândirea alunecă în confuzie.
Exigenţele ridicate de respectarea acestui principiu sunt:
a)      definirea corectă a noţiunilor; ar fi desigur absurd să definim toţi termenii unei argumentări, dar o utilizarea improprie sau imprecisă a noţiunilor generează ambiguităţi semantice sau situaţii ilare (vezi declaraţiile parlamentarilor noştri: ”Azi am avut o activitate foarte lucrativă”; “Această lege am aprobat-o fortuit”). În cazul demersurilor ştiinţifice, definirea termenilor (construirea conceptelor ştiinţifice) este operaţie fundamentală. Totuşi, dinamica ştiinţei face ca numeroase concepte să-şi aştepte încă o definire precisă.[1]
Pot fi definite fără echivoc toate noţiunile? Evident că nu. Ar fi o greşeală să aşteptăm ca dicţionarul să ne ofere răspunsuri la întrebări precum „Ce este arta?” sau „Ce este dreptatea?”. În cazul unor astfel de noţiuni se impune următoarea exigenţă:
b)      precizarea accepţiunii, a sensului în care utilizăm noţiunea. Noţiuni ca fericire, iubire, terorişti, naţionalişti, revoluţie ridică în primul rând probleme de ordin logico-semantic şi abia apoi ontice; fără o prealabilă precizare a sensului noţiunii, discuţiile nu-şi au rostul.
c)  păstrarea aceluiaşi sens pentru o noţiune pe parcursul unui demers raţional. Arma predilectă a sofiştilor era comutarea de sens: “Cine sunt cei ce învaţă, cei ce ştiu sau cei ce nu ştiu?” întreabă sofistul Euthydemos. Oricum va răspunde tânărul Clenias, tot va fi dezminţit de sofist prin comutarea de sens a termenilor cei ce ştiu, respectiv neştiutorii.[2] 
Nici ştiinţa şi nici filosofia nu au fost scutite de astfel de imprecizii interpretative: vezi comutarea de sens în cazul termenilor: relaţii de incertitudine - relaţii de indeterminare - indeterminism - acauzalitate.
Sinonimia (cuvinte diferite care desemnează aceeaşi noţiune) şi omonimia (acelaşi cuvânt pentru noţiuni diferite) favorizează încălcarea principiului.
Respectarea principiului conferă claritate şi precizie gândirii şi comunicării.
În concluzie, subliniem faptul că în orice act de comunicare, în argumentarea dialogală sau în discursul retoric, trebuie să acordăm atenţie clarificării minimale a sensului noţiunilor utilizate.



[1] Definirea termenilor este o temă ce urmează a fi parcursă în capitolul următor.
[2] Vezi Platon, dialogul Euthidemos, în Platon, Opere, vol. III, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 74 şi urm.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva