Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI

PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI A fost formulat de către Aristotel în lupta împotriva sofiştilor, care prin Protagoras[1] afirmau că “Omul este măsura tuturor lucrurilor”.  Stagiritul[2]a constatat că oamenii se contrazic, iar dacă ei sunt măsura, judecăţile opuse sunt adevărate simultan. Dar, va argumenta Aristotel,
a) este imposibil ca unul şi acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-un anume fel în acelaşi timp şi sub acelaşi raport;
b) două propoziţii opuse (în care una afirmă ceea ce cealaltă neagă implicit sau explicit) nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
În formulă:         
           ~(p&~p)  (nu este adevărat p şi non p)
Dintre două propoziţii opuse numai una poate fi adevărată. În exemplul: Toţi oamenii sunt drepţi/ Nici un om nu este drept, ambele propoziţii nu pot fi adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, dar pot fi ambele false. Demonstraţia lui Aristotel este pe cale indirectă, prin reducere la absurd. Dacă nu am admite principiul noncontradicţiei, gândirea ar cădea în incoerenţă căci:
               a) dispar însuşirile esenţiale ale lucrurilor, toate devenind accidentale, deoarece numai accidentul poate să fie sau să nu fie;
b) toate lucrurile s-ar confunda în unul singur p ≡ ~p ≡ c ≡ ~c
Подпись: “Paradoxul este veştmântul  la care adevărul recurge pentru a ţâşni la lumină, fără a se plimba indecent printre oameni”          J. Cocteau                c) adevărul nu s-ar putea deosebi de fals.
Подпись: Ø paradox Ø aporie Ø antinomie Cerinţa acestui principiu este necontrazicerea. Prezenţa unei contradicţii într-un sistem de argumente invalidează argumentarea.
Un gen aparte de contrazicere este prezentă în paradox[3]sau antinomie[4]şi în aporie[5]. Descoperirea acestor dificultăţi ale gândirii aparţine grecilor antici şi semnifică, în ultimă instanţă, limitele gândirii noastre.
Respectarea principiului noncontradicţiei generează consecvenţă gândirii şi argumentării. Evident, necontrazicerea vizează un discurs anume şi nu o consecvenţă illo tempore. Kant spunea în acest sens că numai nebunii nu se contrazic. A-ţi accepta erorile, a te dezminţii, a revenii asupra crezărilor proprii este semn al consecvenţei cu adevărul. Şi, o ştim de la Aristotel, prietenia adevărului este mai presus de prietenia prietenului.





[1] Protagoras (481-411 î.e.n.) este cel mai  reprezentativ sofist care prin formula sa, valoroasă sub aspect antropologic, a făcut loc îndoielii în cunoaştere, instituind prima criză sceptică.
[2] Aristotel sa născut la Stagira.
[3] De la grecescul para =contra şi doxa = opinie, etimologic = contra opiniei, în sensul de enunţ contradictoriu; paradoxul se iveşte atunci când, din anumite premise care sunt acceptate toate ca adevărate, se ajunge printr-un raţionament deductiv valid, la o concluzie care este contradictoria premisei iniţiale acceptate; în sens larg, termenulparadox acoperă şi situaţiile care contravin credinţelor general acceptate.
[4] Termenul de antinomie (anti = contra şi nomos = lege) a fost introdus de către Immanuel Kant pentru a desemna un sistem de două propoziţii contradictorii, fiecare demonstrabilă la rândul ei; cei doi termeni au fost multă vreme consideraţi ca fiind sinonimi; astăzi mulţi logicieni îi diferenţiază.
[5]Dificultate, fundătură a gândiri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva