Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE

PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE Acest principiu este o reflectare în planul gândirii a principiului cauzalităţii, conform căruia nu există fenomen lipsit de cauză. Deşi a fost semnalat încă de Democrit şi stoici, formularea lui explicită  ca lege a gândirii aparţine lui Leibniz:
a)      nici un efect nu e lipsit de cauză;
b)  nimic nu există fără raţiune (nihil est sine ratione).
Spre deosebire de principiile anterioare, principiul raţiunii suficiente nu exprimă o lege formală, ci una metalogică ce prezidează opera de construcţie a logicii. Este motivul pentru care nu se condensează într-o formulă a logicii simbolice.
Un adevăr pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe un alt adevăr. Operaţia prin care se face această întemeiere este un raţionament. Rezultă că raţionamentul constituie un produs al principiului raţiunii suficiente. Teoria demonstraţiei este regizată de acest principiu.
Dintre cele patru categorii de raţiuni ce pot fi invocate pentru susţinerea unei teze, prin combinarea necesarului cu suficientul, doar cele suficiente sunt  acceptate ca fiind valide:
Подпись: Raţiune Ønecesară şi suficientă Ønecesară dar insuficientă Ønenecesară dar suficientă Ø(nenecesară şi insuficientă) a) suficient şi nenecesar (dacă p atunci q): ”Dacă am luat bursă, înseamnă că am fost integralist” (pentru a fi integralist nu este necesar să fi luat şi bursă, dar faptul că ai luat bursă este suficient pentru a justifica faptul că ai fost integralist).
Подпись: Există şi obiecţii aduse formulărilor clasice ale principiilor, dar acestea nu vizează respingerea principiilor, ci reformularea lor astfel încât să fie aplicabile logicilor multivalente (ex. principiul al n+1-lea exclus în cadrul unei logici a n-valenţei).   b) suficient şi necesar (dacă şi numai dacă p, atunci q): “Pentru a putea să te înscrii la examenul de susţinere a licenţei este necesar şi, în acelaşi timp, suficient, să obţii toate creditele alocate anilor de studiu.”
Cerinţa acestui principiu este de a ne fundamenta, întemeia, justifica susţinerile. Principiul ne constrânge să dăm curs întrebării: pe ce te bazezi? A arăta care sunt temeiurile susţinerii, înseamnă a da curs exigenţelor acestui principiu. Invocarea autorităţii, a marilor nume sunt argumente doar pentru micile spirite. Principiul raţiunii suficiente este expresia exigenţelor  gândirii critice împotriva oricărui dogmatism.
Puterea sugestiei, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea şi siguranţa de sine a susţinătorului, coincidenţa ideilor susţinute cu propriile opinii sau dorinţe intime, tăinuite, favorizează acceptarea ideilor fără o raţiune suficientă. Desigur, suficientul ţine şi de bunul simţ; nu putem justifica totul, undeva trebuie să ne oprim. Dacă am presupune că orice propoziţie poate fi demonstrată, atunci suntem în situaţia regresului la infinit. Principiul ne cere de fapt să aducem o justificare pentru ca o propoziţie să fie acceptată şi nu să justificăm la infinit. În geometrie ne oprim la axiome pe care însă nu le putem justifica; le acceptăm datorită evidenţei lor. Şi în discursul argumentiv trebuie să ne oprim la evidenţe. Bunul simţ ne-o cere; altfel totul se transformă într-o ciorovăială.
În concluzie, principiile logice în calitatea lor de normele elementare ale gândirii solicită respectarea identităţii termenilor, necontrazicerea, excluderea terţului între judecăţile opuse, justificarea susţinerilor. Respectarea lor este o condiţie necesară a gândirii riguroase.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva