Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

Problema readucerii Sudului în Uniune

Problema readucerii Sudului în Uniune În timpul războiului civil, liderii republicani radicali spuneau că sclavia și Puterea Sclavagistă trebuia să fie distrusă definitiv, și că orice formă de naționalism confederat trebuie să fie suprimată. Moderații spuneau că aceasta se putea ușor realiza imediat ce armatele confederate se predau și statele din Sud revin asupra secesiunii și acceptă Amendamentul al 13-lea—ceea ce s-a întâmplat după decembrie 1865.[9]
Președintele Abraham Lincoln era liderul republicanilor moderați și dorea accelerarea Reconstrucției și reunirea națiunii într-o manieră cât mai rapidă și mai lipsită de suferințe. Lincoln începuse oficial Reconstrucția de la sfârșitul lui 1863 cu Planul celor zece procente, care a fost pus în aplicare în câteva state, dar față de care radicalii se opuneau. Lincoln a împiedicat aplicarea, planului radicalilor, Legea Wade-Davis Bill în 1864, care era mult mai dură decât Planul celor zece procente. Facțiunea adversă, a radicalilor, era sceptică în ce privea intențiile sudiștilor și a cerut acțiuni federale mai stringente. Congressmanul Thaddeus Stevens și Senatorul Charles Sumner erau liderii grupărilor republicane radicale.
Charles Sumner spunea că secesiunea distrusese doar statele, iar Constituția își exercita încă autoritatea și protecția asupra indivizilor, ca și în teritorii. Thaddeus Stevens și adepții săi considerau și ei că secesiunea adusese teritoriile acelor state la nivelul unor teritorii. Republicanii căutau să împiedice politicienii sudiști să „restaureze subordonarea istorică a negrilor.” Întrucât sclavia fusese abolită, regula celor trei cincimi nu se mai aplica la numărarea populației de negri. După recensământul din 1870, Sudul avea să câștige noi reprezentanți în Congres, pe baza populației de sclavi eliberați. În 1870 au fost puși la socoteală toți negri, indiferent dacă erau sau nu cetățeni. Un republican din Illinois și-a exprimat temerile că dacă Sudului i s-ar permite să-și recâștige vechile puteri, ar fi însemnat că „creșterea reprezentării ar fi o răsplată pentru trădare”.[10]
După asasinarea lui Abraham Lincoln în aprilie 1865, Andrew Johnson din Tennessee, care fusese ales vicepreședinte împreună cu Lincoln în 1864 din partea Partidului Național Unionist, a devenit președinte. Johnson a respins programul radical pentru o Reconstrucție îndelungată și dură, numind în schimb guvernatorii lui și încercând să termine procesul Reconstrucției până la sfârșitul lui 1865. Până la începutul lui 1866, izbucnise un conflict deschis între Johnson (acum aliat cu democrații) și radicali; a refuzat să promulge legi și a emis decrete care intrau în contradicție cu legile adoptate de Congres.[11]
Congresul a respins argumentele lui Johnson că el deținea puterea pe timp de război de a decide, întrucât războiul se terminase. Congresul a decis că are autoritatea principală pentru a hotărî cum urma să se desfășoare Reconstrucția, deoarece Constituția stipula că Statele Unite trebuia să garanteze fiecărui stat forma republicană de guvernare. Radicalii insistau că aceasta însemna că Congresul e cel care decide cum se face Reconstrucția. Aspectele erau multiple: cine trebuia să decidă, Congresul sau președintele? Cum trebuia republicanismul să opereze în Sud? Care era statutul statelor confederate? Care era situația cetățeniei celor care susținuseră Confederația? Care era situația cetățeniei și drepturilor electorale ale sclavilor eliberați?[12]
Alegerile parlamentare din 1866 au schimbat decisiv echilibrul puterii, dând republicanilor o majoritate de două treimi în ambele camere ale Congresului, și suficiente voturi pentru a putea înlătura dreptul de veto al lui Johnson. Aceștia l-au pus pe Johnson sub acuzare din cauza tentativelor sale constante de a împiedica măsurile de Reconstrucție. Johnson a fost achitat la diferență de un singur vot, dar a pierdut influența asupra politicilor de Reconstrucție.[13]
Republicanii au înființat districte militare în Sud și s-au folosit de personalul militar pentru administrarea regiunii până la formarea de guverne loiale Uniunii. Au suspendat temporar drepturile electorale ale aproximativ 10–15.000 de albi care fuseseră oficiali sau ofițeri superiori ai Confederației, și au acordat cetățenie cu drepturi de pline și drept de vot foștilor sclavi.[14]
Cu dreptul de vot, sclavii eliberați au început să participe la viața politică. Deși mulți sclavi erau analfabeți, negrii educați (inclusiv sclavi evadați) au venit din Nord pentru a-i ajuta, astfel ieșind în față câțiva lideri. Ei au ales și albi și negri pentru a-i reprezenta în convențiile constituționale. O coaliție republicană de sclavi eliberați, localnici din Sud loiali Uniunii (numiți peiorativ scalawags de democrații albi), și nordiști care au emigrat în Sud (numiți peiorativ carpetbaggers—dintre care unii erau localnici care se întorceau, dar majoritatea erau veterani din Uniune), s-au organizat, înființând convenții constituționale. Ei au scris noi constituții ale statelor.[15]

[modificare]Problema loialității

În dezbaterile privind Legea Wade-Davis din 1864, s-a pus problema loialității. Wade-Davis cerea votanților să depună un jurământ, în care declarau că în trecut nu au susținut Confederația și nici pe soldații acesteia. Lincoln ignora trecutul, privind doar spre viitor, și cerea ca votanții să jure doar că vor susține Uniunea. Radicalii au pierdut suportul din cauza vetoului tacit al lui Lincoln împotriva Legii Wade-Davis. Ei au recăpătat forță după asasinarea lui Lincoln în aprilie 1865.

[modificare]Chestiunea drepturilor electorale

Monument în onoarea Marii Armate a Republicii, organizată după război.
Congresul trebuia să decidă cum să aducă statele din Sud înapoi în Uniune. Drepturile electorale ale foștilor confederați reprezentau una dintre cele două probleme principale. La început, fiecare parte încerca să o împiedice pe cealaltă să voteze. Întrebarea era dacă să fie lăsați doar unii sau toți foștii confederați să voteze. Moderații doreau ca practic toți să voteze, dar radicalii se opuneau. Ei au încercat în mod repetat să impună jurământul lor, care practic nu ar fi permis niciunui confederat să voteze. Reprezentantul Thaddeus Stevens dinPennsylvania a propus, fără succes, ca toți foștii confederați să piardă dreptul de vot timp de cinci ani. Compromisul la care s-a ajuns i-a privat pe mulți lideri militari și civili ai Confederației de dreptul la vot. Nu se știe câți au pierdut temporar dreptul la vot, dar se estimează că cifra se ridică între 10.000 și 15.000.[16]
A doua problemă a fost cea a dreptului la vot al sclavilor eliberați. Problema era acordarea cetățeniei celor patru milioane de foști sclavi. Dacă aveau să fie considerați cetățeni, trebuia să fie determinată și proporția de locuri în Congres alocată lor. Înainte de război, populația de sclavi fusese numărată ca trei cincimi dintr-un număr comparabil de albi liberi. Profitând de numărarea celor patru milioane de sclavi ca cetățeni cu drepturi depline, Sudul ar fi câștigat locuri suplimentare în Congres. Dacă negrilor li se refuza dreptul la vot și cel de a fi ales, atunci doar albii i-ar fi reprezentat. Mulți conservatori (inclusiv majoritatea sudiștilor albi, democrații din nord, și unii republicani) se opuneau acordării dreptului la vot negrilor.
Lincoln susținuse o politică de mijloc de a permite unor negri să voteze, în special veteranilor de război. Johnson credea și el că acest serviciu adus Uniunii trebuia să fie răsplătit prin acordarea cetățeniei. Lincoln a propus acordarea dreptului de vot „celor foarte inteligenți, și mai ales celor care au luptat cu onoare de partea noastră.”[17] În 1864, guvernatorul Johnson a spus: „Cea mai bună clasă a lor va începe să muncească pentru a se întreține, și acea clasă ar trebui să primească dreptul de vot, pe motiv că un negru loial este mai demn de acest drept decât un alb neloial.”[18] Ca președinte în 1865, Johnson a scris celui pe care-l numise ca guvernator al statului Mississippi, recomandându-i, „dacă ați putea extinde drepturile electorale asupra tuturor persoanelor de culoare care știu să citească Constituția în engleză și să-și scrie numele, și tuturor persoanelor de culoare care au pământ în proprietate în valoare de nu mai puțin de două sute cincizeci de dolari, și pe care plătesc taxe, i-ați dezarma pe adversari [radicalii din Congres], și ați da un exemplu pe care și celelalte state îl vor urma.”[19]
Congressmanii Charles Sumner din Massachusetts și Thaddeus Stevens, liderii republicanilor radicali, au ezitat la început să acorde drepturi electorale populației de foști sclavi, majoritatea analfabeți. Sumner a preferat la început impunerea de cerințe imparțiale, pentru a permite doar votul celor care știau să citească, atât albi cât și negri. El credea, însă, că nu va reuși să obțină suport pentru adoptarea de legi care să priveze de dreptul de vot pe albii analfabeți care beneficiau deja de acest drept.[20]
În Sud, mulți dintre albii săraci erau analfabeți. În 1880, de exemplu, rata analfabetismului în rândul albilor era de aproximativ 25% în Tennessee, Kentucky, Alabama, Carolina de Sud, și Georgia; și chiar de 33% în Carolina de Nord. Pentru comparație, la nivel național, analfabetismul în rândul albilor era de doar 9%, iar cel în rândul negrilor din Sud se ridica la peste 70%.[21] Până în 1900, în urma accentului pus pe educație în cadrul comunităților de negri, însă, majoritatea negrilor știau să scrie și să citească.[22]
Sumner a concluzionat în curând că „nu există altă metodă de protecție a sclavilor eliberați, alta decât dreptul de vot.” Aceasta era ceva necesar, spunea el, „(1) pentru protecția lor; (2) pentru protecția albilor unioniști; și (3) pentru pacea în țară. Le-am pus muschetele în mâini deoarece am avut nevoie de ei; din același motiv trebuie să le dăm dreptul de vot.” Suportul pentru drepturile electorale a fost un compromis atins între republicanii moderați și cei radicali.[23]
Republicanii credeau că cel mai bun mod de a câștiga experiență politică era exercitarea dreptului de vot și participarea la viața politică. Au fost adoptate legi care permiteau tuturor bărbaților eliberați din sclavie să voteze. În 1867, negrii au votat pentru prima oară. De-a lungul perioadei de reconstrucție, peste 1.500 de negri au fost aleși în demnități publice în Sud. Această proporție nu corespundea cu ponderea lor în cadrul populației, dar adesea ei au ales albi pentru a-i reprezenta. (chestiunea dreptului de vot pentru femei a fost și ea discutată, dar a fost respinsă.)
Ulterior, din perioada 1890-1908, statele din Sud au adoptat noi constituții și legi care au retras dreptul de vot zecilor de mii de albi săraci și majorității negrilor prin procedeele de înregistrare a alegătorilor și prin noi legi electorale. Pentru a evita confruntarea cu coaliții între negri și albii săraci ca în anii 1890, democrații i-au exclus pe ambii de la vot în majoritatea statelor din Sud. În Alabama, de exemplu, dreptul de vot al albilor săraci a fost restrâns, deși statul avea vot universal pentru albi de la înființarea sa în 1819. În 1900-1903 numărul de alegători albi a scăzut cu peste 40.000, deși populația a crescut. Până în 1941, 600.000 de albi săraci din Alabama au pierdut dreptul de vot, și 520.000 de negri.[24]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva