Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

PROBLEMATICA LOGICII

PROBLEMATICA LOGICII Repetăm: logica este ştiinţa formelor gândirii corecte. Obiectul logicii îl constituie studiul gândirii, al mecanismelor formale pe care gândirea le pune în joc atunci când argumentează[1].
Подпись: Forme logice ØNoţiune  ØPropoziţie ØRaţionament Analizând structura raţionamentelor exemplificate anterior, observăm că ele se compun din judecăţi sau propoziţii[2], iar acestea la rândul lor sunt alcătuite din termeni sau noţiuni. Noţiunea(termenul), propoziţia (judecata) şi raţionamentul (inferenţa) sunt formele logice fundamentale ale căror condiţii de adevăr formal sunt analizate de gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire.
Problematica logicii s-a lărgit şi diferenţiat pe parcursul istoriei.[3]
Подпись: „De la Aristotel încoace, logica n-a câştigat prea mult în conţinut, şi, conform naturii sale, nici nu putea să câştige. Ea poate câştiga însă mult în privinţa exactităţii, a preciziei şi a distincţiei”. I. Kant, Logica generală, Ed. cit., p.73. Întrucât în unele raţionamente gradul de generalitate al concluziei nu îl  depăşeşte pe cel al premiselor- cazul raţionamentelor deductive-, avem de-a face cu o logică deductivă, sau logica raţionamentelor certe, din care a evoluat logica matematică. În cazul raţionamentelor în care generalitatea concluziei depăşeşte gradul de generalitate al premiselor, vorbim de logica inductivă, sau logica raţionamentelor probabile, din care a evoluat logica ştiinţei.
Подпись:  Logică Ødeductivă Øinductivă Подпись: „Logica lui Aristotel, după toată informaţia noastră, nu este numai o creaţie complet nouă, dar ea a fost ridicată tot de el la un înalt grad de completitudine” J. M. Bochenski În secolul al XX-lea termenul de „logică” s-a extins şi asupra studiului unor raţionamente cu propoziţii în cazul cărora nu are sens să vorbim nici de adevăr, nici de probabilitate. Pentru cazul acestor raţionamente practice avem de-a face cu logici speciale, cum  sunt logica întrebărilor sau erotetica, logica normelor sau logica deonticăş.a. Când se vorbeşte de logica matematică, logica juridică, sau alte logici ştiinţifice nu este vorba de logici speciale, ci de aplicarea exigenţelor logicii la un anumit domeniu ştiinţific.
După o istorie de 23 de secole în care logica a parcursul drumul de la argumentare spre formalismul simbolic, astăzi logicienii redescoperă logica neformală. În finalul cursului ne vom opri şi noi asupra teoriei argumentării.





[1] Vezi P. Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.20 şi urm.
[2] Termenul de judecată, cu accentul  pe operaţia gândirii, a fost înlocuit treptat de termenul propoziţie, în care accentul cade pe limbajul în care se formulează gândirea.
[3] Apariţia logicii este legată de sofistica practicată de contemporanii lui Socrate, Platon, Aristotel, tehnică a argumentării care degenerează treptat într-o acrobaţie verbală care pune sub semnul îndoielii existenţa adevărului. Creatorul logicii este Aristotel (384-322 î.e.n.) ale cărui tratate de logică (Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topica, Respingerile sofiştilor) primesc ulterior numele de Organon (instrument). Logica aristotelică cuprinde numai o parte a logicii deductive, logica termenilor sau claselor, cealaltă parte (logica propoziţiilor) fiind opera logicienilor din  şcoala megarică şi stoică.
                Evul mediu dezvoltă logica aristotelică, dar Renaşterea preferă Retorica, arta de a convinge, eventual utilizând argumente înşelătoare, logica scolastică fiind respinsă pentru pedanteria şi sterilitatea ei.
În sec. al XVI-lea Fr. Bacon (1561-1626), prin Novum Organum, pune bazele logicii inductive,  în contextul confruntărilor dintre raţionalism şi empirism.
Prima lucrare riguroasă de logică în cultura noastră aparţine lui D. Cantemir ”Mic compendiu al învăţării logicii”(1700).
În sec. al XIX-lea  G. Boole constituie algebra logică în care operaţiile logice sunt exprimate algebric cu valori 1 şi 0, apărând ecuaţii şi inecuaţii ce pot fi supuse calcului algebric. G. Frege (1848-1925) realizează primul sistem al logicii propoziţionale în care operaţiile algebrice reprezintă operaţii logice ca disjuncţie, negaţie, conjuncţie; în 1920 este construit primul sistem de logică plurivalentă, cu trei valori de adevăr, de către  Jan Lukasiewicz;
Cercetările ulterioare se concentrează pe efortul de constituire a logicii cercetării ştiinţifice, iar, pe de altă parte,  pe elaborarea de logici ale discursului practic, constituirea de teorii ale logicii schimbării, voinţei, scopului, intereselor, datoriei, valorii, etc., domenii care se constituie, în ultimă instanţă, aplicaţii ale logicii tradiţionale (Vezi în acest sens lucrările consacrate istoriei logicii din bibliografia selectivă).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva