Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

Raspunderea Internationala a Statelor

Raspunderea Internationala a Statelor Raspunderea Internationala a Statelor




    Raspunderea internationala a statelor a fost reglementata de ONU pentru statele membre in noiembrie 2001, in cadrul sesiunii 53 a Comisiei de Drept International. Seria de 59 articole incearca sa formuleze, in functie de codificare si dezvoltarea progresiva, regulile de baza ale dreptului international privind raspunderea statelor pentru actiunile proprii catalogate ca fiind incalcari ale normelor de drept international. Accentul este pus pe conditiile generale care fac un stat sa fie catalogat responsabil pentru incalcarea unor norme de drept international (acesta putandu-se realiza fie prin actiuni, fie inactiuni) si consecintele legale care rezulta. Articolele nu incearca sa definesca continutul obligatiilor internationale ce revin statelor, obligatii a caror incalcare ar da nastere responsabilitatii, aceasta fiind functia normelor primare de drept international.
    Prima parte a documentului defineste conditiile generale necesare pentru nasterea raspunderii internationale a statelor.
    Astfel, Capitolul I infatiseaza 3 principii de baza pentru raspundere din care rezulta restul articolelor ca un intreg. Chiar art.1 enunta « Fiecare act international international al unui stat catalogat ca fiind injust naste raspunderea internationala a acelui stat pentru respectivul act ». Actul catalogat ca injust nu reprezinta astfel nimic altceva decat o incalcare a unei norme de drept international. Curtea Internationala de Justitie a fost nevoita sa aplice acest principiu intr-un numar destul de mare de cazuri (spre exemplu cazul « Fosfatilor in Maroc » in care CIJ a hotarat ca in cazul in care un stat comite un act international injust impotriva unui alt stat, raspunderea internationala se constituie imediat ca si cum s-ar desfasura intre cele 2 state), referindu-se la acest principiu si cand a afirmat ca refuzul de a executa o obligatie nascuta dintr-un tratat naste raspunderea internationala.
    In timp ce art.1 afirma ca orice fapt international ilicit al unui stat naste raspunderea internationala a acestuia, art.2 specifica conditiile necesare pentru calificarea unui fapt al unui stat ca fiind ilicit prin identificarea elementelor sale componente. Astfel, 2 elemente sunt identificate : in primul rand conduita statului trebuie atribuita unei legi internationale, iar in al doilea rand acea conduita sa constituie o incalcare a unei obligatii internationale care incumba acelui stat la momentul respectiv. Aceste elemnte au fost catalogate uneori ca subiective, mai ales cand se refera la atribuirea conduitei statului unei legi internationale, insa articolele evita o asemenea terminologie. Aceste 2 elemente au fost identificate de CIJ (spre exemplu in cazul « Fosfati in Maroc ») care a legat crearea institutiei raspunderii internationale de existenta unui fapt care poate fi imputat unui stat ca fiind contrar dispozitiilor unui tratat si contrar dreptului sau drepturilor altui stat. O discutie exista si aici ; anume daca aceste 2 elemente sunt suficiente pentru angajarea acestei raspunderi. Se spune ca este nevoie cateodata de mai multe elemente, in special pagube aduse unui alt stat, insa acest element este dependent de conditia primara, neexistand o regula in acest sens.
    Art. 3 se refera la un principiu care rezulta implicit din art.2 si anume : calificarea actului unui stat ca fiind international ilicit este guvernata de legea internationala, acesta calificare nefiind afectata de catalogarea aceluiasi act ca fiind licit de legea interna. In legatura cu acest principiu, CIJ a hotarat in cazul “Tratamentului Nationalilor Polonezi” privind formarea orasului liber Danzing ca un stat nu poate invoca altuia prevederile constutionale ale celui din urma, ci numai norme internationale acceptate de ambele state.
    Capitolul 2 defineste circumstantele care justifica atribuirea conduitei international-ilicite unui stat. Jurisprudenta internationala a hotarat sa nu asimileze counduita ilicita a unor persoane private statului ai caror cetateni sunt. Acest principiu a fost enuntat spre exemplu in cazul Tellini din 1923 cand un grup de membri ai comisiei internationale italiene delegati cu delimitarea granitei dintre Grecia – Albania, au fost asasinati pe teritoriu grecesc. Curtea a decis ca statul poate fi tras la raspundere pentru crima politica numai in conditiile in care nu a asigurat toate masurile necesare de protectie fata de comisia internationala si/sau nu a realizat procedurile legale de urmarire si condamnare a responsabililor.
    Statul este tinut responsabil in dreputl international ca un intreg, impreuna cu toate organele sale, chiar daca acestea au reglementare autonoma in dreptul intern ; se enunta de asemenea principiul conform caruia legea internationala are un caracter prioritar fata de cea interna. Aceasta se concretizeaza in faptul ca dispozitii ale legilor internationale nu pot fi evitate invocandu-se dispozitii interne.
    Acest al doilea capitol este constiuit din 8 articole. Art.4 enunta regula de baza potrivit careia conduita unui organ intern al statului, indiferent de felul acestuia (executiv, legislativ, judiciar), este asimilata conduitei sub imperiul legislatiei internationale. Urmatorul alineat al aceluiasi articolul completeaza cu faptul ca orice persoana sau entitate sunt considerate ca formand acel organ conform legislatiei interne. Art. 5 se refera la conduita entitatilor investite cu autoritatea guvernamentala in statul respectiv, iar art.6 se refera la acele cazuri speciale cand un guvern al unui stat este pus la dispozitia altui stat si tinut sa exercite autoritatea guvernamentala a acelui stat. Art.7 clarifica imprejurarea in care autoritatea guvernamentala a unui stat este atribuita acestuia pe plan international, chiar daca aceasta s-a realizat in afara limitelor legale ale acelui stat. Articolele de la 8 la 11 se refera la anumite cazuri aditionale unde conduita unor organe sau entitati care, desi nu apartin statului, ii sunt asimilate din punct de vedere al conduitei.
    Toate conditiile astfel impuse de ONU sunt cumulative, dar sunt si limitative. In absenta unui text de lege explicit (lex specialis) statul nu poate fi tras la raspundere pentru conduita unor entitati ale sale nespecificate de acest capitol.
    Capitolul 3 are ca obiect de discutie incalcarea unei norme de drept international. Capitolul dezvolta aceasta notiune atat cat este posibil in termeni generali. Esenta unui fapt international ilicit rezida in neconformitatea conduitei statului in raport cu conduita pe care ar fi trebuit sa o adopte ca parte semnatara la o anumita obligatie internationala. O asemenea conduita da nastere unor noi raporturi legale, cunoscute sub denumirea comuna de « responsabilitate internationala ». Astfel capitolul incepe cu o descriere generala a situatiilor in care putem vorbi despre o incalcare a unei asemenea norme (art.12) si anume: « Se poate vorbi despre o incalcare a unei obligatii internationale de catre un stat atunci cand un act al acestuia nu este in conformitate cu obligatia respectiva, indiferend de originea sau natura acesteia ». Rezulta deci ca dispozitiile articolului sunt de generala aplicare ; ele au incidenta indiferent daca obligatii sunt nascute din tratate, reguli cutumiare, sau principii generale ale dr. International. Spre exemplu in cazul Proiectul Gabcikovo – Nagymaros, CIJ s-a referit la proiectul de articol provizoriu adoptat de Comisie in 1976, in sprijinul fragmentului care afirma : « atunci cand un stat a comis un fapt international ilicit, raspunderea sa internationala poate fi invocata indiferent de natura obligatiei pe care nu a reusit sa o respecte ». Concluzia este ca in materia dr. international nu exista distinctie intre regimul responsabilitatii pentru incalcarea unei norme a unui tratat sau a unei alte norme, responsabilitate « ex contractu » sau « ex delictu ». De asemenea nu se face distinctie legata de originea normei incalcate ; ea poate fi o norma civila sau una criminala.
    Conceptul de baza fiind definit, restul capitolului este rezervat dezvoltarii aplicarii acestui concept unei multime variate de situatii. In particular capitolul se refera la problema incalcarii unei dispozitii intervenite mai tarziu. Astfel trebuie retinut ca un stat este tinut responsabil pentru incalcarea unei obligatii numai daca aceasta avea forta obligatorie pentru stat la momentul incalcarii (art.13), cu intrebarea la fel de importanta a solutiei data in cazul unei incalcari continuate (art.14), si cu problema stabilirii daca si cand a existat o incalcare a unei norme de dr. International in cazul incalcarii unei obligatii care nu este reglementata separat, ci ca un intreg, spre exemplu unde rezida esenta incalcarii in cazul unei serii de acte calificate ca ilicite.
    Revenind la cazul infractiunii continuate in art.14 se arata :
-         incalcarea unei norme de dr. International de catre un stat intervine la momentul producerii, chiar daca efectele sunt continue
-         incalcarea unei norme de dr. International care are un caracter continuu, este considerata ca o incalcare pe intreaga perioada in care se produce
-         incalcarea unei norme de dr. International de catre un stat in scopul prevenirii unui anumit eveniment, intervine odata cu evenimentul si se extinde pe intreaga perioada cat evenimentul are loc
    Mergand mai departe, art.15 arata situatiile ivite in cazul unei pluralitati de acte ilicite. Astfel, art. 15 enunta :
-         incalcarea unei obligatii internationale de catre un stat printr-o serie de actiuni/inactiuni constituie fapta ilicita in momentul cand actiunile sau inactiunile sunt suficiente pentru constituirea faptei international ilicite
-         in acest caz, incalcarea se extinde pe intreaga perioada, incepand cu momentul primei actiuni/inactiuni
    Aceasta pluralitate de infractiuni prezentata in art.15 este limitata de o serie de incalcari ale unor obligatii care se refera la o totalitate de fapte vazute in ansamblu ilicite si nu la o singura fapta in sine. Exemplele includ obligatii privind genocidul, crimele impotriva umanitatii, discriminarea rasiala, etc. Este vizibil ca cele mai grave incalcari ale unor norme internationale sunt definite in raport cu caracterul lor complex. Astfel genocidul este definid de Conventia Drepturilor Omului ca fiind « uciderea membrilor unui grup rasial, etnic, religios, sau national, cu intentia de a distruge acel grup ca atare, in intregime sau partial ». Rezulta deci ca genocidul nu este comis pana cand nu s-a acumulat un numar suficent de crime, acte de violenta care sa demonstreze intentia pentru a satisface conditia ceruta de art.2 din Conventie.
    In timp ce acest concurs de actiuni/inactiuni definite ca fiind in ansamblu ilicite, nu este exclus ca ele sa fie constituite din fapte care privide in mod individual constituie incalcari ale unor norme de dr. Internationa. Revenind la genocid, acesta este compus de o serie de fapte care sunt catalogate drept grave incalcari ale unor norme internationale.
    Capitolul 4 prezinta raspunderea unui stat in legatura cu actele unui alt stat. Desi se pune accent (Capitolul I) pe raspunderea individuala a statului pentru propriile fapte, practica nu exclude situatiile in care faptele international ilicite sunt opera mai multor state, sau se poate ivi situatia in care mai multe state comit o asemenea fapta printr-un organ comun. De asemenea mai poate aparea situatia in care un stat actioneaza in numele altui stat pentru realizarea obiectivului mentionat. Trei situatii sunt detaliate de acest capitol: art.16 se ocupa de cazurile in care un stat acorda ajutor sau asistenta unui alt stat in vederea ajutorului acestuia din urma la comiterea unui fapt international ilicit, art.17 se ocupa de cazurile in care un stat este responsabil de faptul international ilicit comis de alt stat, ca urmare a presiunilor exercitate asupra primului stat, iar art.18 reglementeaza cazurile extreme in care un stat in mod deliberat constrange un alt stat la comiterea unui fapt international ilicit. In oricare dintre cele trei cazuri, actul in sine este comis, cu sau fara acordul statului vinovat in prima instanta ;elementul comun al acestor situatii fiind implicarea unui stat secund. Insa exista diferente categorice intre aceste situatii.
    Astfel in cazul art.16 statul primar responsabil este statul care executa actul, statul care a acordat sprijin avand mai mult un rol de sprijin/suport. In cazul art.17, in mod similar, statul care a comis fapta este tinut responsabil, desi fapta a fost comisa sub influenta unui alt stat. Situatia este diferita in cazul art.18 unde se considera ca statul care se face vinovat in prima instanta de comiterea faptei este mai mult instrumentul manipulat al celui de-al doilea stat. O explicatie a solutiei art.16 este aceea ca un stat care acorda ajutor financiar unui alt stat nu poate fi tinut responsabil penturu comiterea unei fapte ilicite de cel din urma, acesta putand invoca eventual ajutorul acordat, ca o modalitate de presiune.
    In continuare art.19 reglementeaza efectele actiunilor prezentate in acest capitol. Intalnim 3 idei: in primul rand se pastreaza responsabilitatea statului care a comis fapta, chiar daca cu ajutorul/asistenta sau chiar presiunea unui alt stat. Se recunoaste ca dirijarea, coercitia asupra unui stat nu atrag raspunderea acestuia. In al doilea rand art. arata ca prevederile capitolului 4 nu aduc nici un fel de prejudicii in vederea stabilirii responsabilitatii statului care a realizat ajutorul, coercitia, etc. (?) Totusi exsita situatii care pot rasturna problema responsabilitatii (forta majora, art.23) In al treilea rand se pastreaza responabilitatea oricarui alt stat caruia I s-ar putea atribui conduita international ilicita.
    Mai departe, Capitolul 5 enunta 6 circumstante care inlatura raspunderea statelor. Aceste circumstante ofera acoperire statelor impotriva unor fapte care in mod normal sunt catalogate ca fiind ilicite si conduc la tragerea la raspundere a acestora; aceste cauze ne nevinovatie sunt: intelegerea (art.20), legitima aparare (art.21), contramasuri (art.22), forta majora (art.23), distress (art.24) si starea de necesitate (art.25). Art.26 arata in mod clar ca nici una din aceste situatii nu poate fi invocata daca se intra astfel in conflict cu o norma de baza, elementara de drept international. Art. 27 reglementeaza anumite consecinte legate de invocarea unei asemenea cauze.
    Aceste cauze de inlaturare a raspunderii internationale sunt de generala aplicare; ele pot fi aplicate in cazuri oricaror fapte, atata timp cat prin lege nu se prevede altfel. Ele nu inlatura obligatia statelor; mai degraba aduc o justificare sau o scuza pentru neactionare in cazul unor circumstante care ar fi cerut acest lucru. Acest lucru a fost accentuat de CIJ in cazul Gabcikovo – Nagymaros unde Ungaria a motivat sistarea lucrarilor la Proiect, lucrari pe care se obligase sa le faca in 1977, pe motiv de necesitate. CIJ a aratat ca « Starea de necesitate invocata de Ungaria – chiar daca ar fi existat – nu ne-ar putea permite sa afirmam ca aceasta ar justifica incetarea obligatiilor la care Ungaria era semnatara din 1977. Am putea cel mult sa spunem ca, avand in vedere circumstantele de fata, Ungaria nu ar putea fi trasa la raspundere pentru felul in care a actionat »
    Se poate spune ca aceste circumstante actioneaza mai degraba ca un scut, o protectie, decat o sabie. Curtea a completat ca in ipoteza in care chiar ar exista o cauza de necesitate, aceasta nu constituie o cauza de reziliere a unui contract pe care statul l-a semnat; poate fi cel mult o cauza de suspendare pe durata starii de necesitate.
    Art.26 se refera la compatibilitatea cu normele obligatorii de drept international (jus cogens) si afirma ca niciodata aceste clauze de inlaturare a raspunderii internationale nu pot fi aplicate cand se incalca o norma cu caracter de jus cogens. Daca se are in vedere art.53 din Conventia de la Viena privind legea tratatelor, un tratat care este in conflict cu o norma generala de drept international este invalid. Sub incidenta art.64, un tratat mai vechi care intra in conflict cu o noua norma de drept international devine invalid si ia sfarsit. Intrebarea care se pune este ce implicatii au aceste prevederi asupra clauzelor prezentate in Capitolul 5.
    In timp ce exista un conflict evident intre normele primare de drept international, care se rasfrang in mod direct asupra statelor, este evident ca o obligatie cu caracter de « jus cogens » trebuie sa aiba prioritate in fata altor reglementari. Procesul aplicarii normelor ar trebui sa rezolve asemenea probleme fara a se mai recurge la norme secundare. In teorie se poate naste un conflict intre o obligatie a unui tratat, aparent legala si inocenta ca scop, si o norma peremptorie. Daca un asemenea caz s-ar ivi, ar fi prea mult sa se invalideze intregul tratat doar pentru ca aplicarea lui in cazul de fata nu a fost prevazuta. Dar se pare ca in practica nu au fost intalnite asemenea situatii. Chiar daca s-ar ivi, normele peremptorii de drept international sunt sustinute de principii puternice care ar rezolva toate sau majoritatea conflictelor aparente. Este totusi preferabil sa se afirme cu claritate ca circumstantele care exclud raspunderea nu permit sub nici o forma derogarea de la normele « jus cogens » ; de exemplu genocidul nu poate justifica contra-genocidul.
    Criteriul pentru identificarea normelor peremptorii in dr. international este restrictiv. Art.53 al Conventiei de la Viena cere ca norma in cauza sa intrunesca toate criteriile pentru recunoasterea ei ca norma de dr. International de catre intreaga comunitate internationala ca un intreg. Pana in prezent foarte putine norme au fost recunoscute ca atare. Insa numeroase tribunale, nationale si internationale, au legat ideea normelor peremptorii de contexte nu neaparat legate de validitatea tratatelor internationale. Acele norme care sunt general acceptate ca avand caracter “jus cogens” sunt: interzicerea agresiunii, genocidului, sclaviei, crimelor impotriva umanitatii, torturii si dreptul la autodeterminare.
    In legatura cu consecintele invocarii unei clauze de inlaturare a raspunderii, in primul paragraf al art.27 se arata ca aceste cauza nu inlatura obligatia statelor, iar din moment ce aceasta inceteaza, executarea acesteia trebuie reluata. Al doilea alineat al art. se refera la despagubiri in anumite cazuri.
    In timp ce in prima parte a se vorbeste despre generale pentru invocarea raspunderii internationale, in partea a doua a documentului se vorbeste despre continutul efectiv al raspunderii internationale a statelor. Este adevarat ca un stat poate suferi consecinte legale si in afara sferei problemelor discutate, fara sa fi comis un fapt international ilicit ; aceste consecinte pot decurge din simpla incalcare a unui tratat. Totusi partea a doua a lucrarii se focalizeaza pe noua relatie legala care se naste intre comisie si un stat care a comis un fapt international ilicit.
    Capitolul 1 al partii secunde cuprinde 6 articole care definesc in mare consecintele comiterii unui astfel de act de catre un stat. Incalcarile individuale ale legii internationale poate varia de la extrema cazurilor minore pana la cea a incalcarii unor grave norme cum ar integritatea teritoriala, supravietuirea unor comunitati de oameni, independenta politica sau conditiile de mediu ale unor regiuni intregi. Dar trecand peste aceste aspecte, sanctiunile internationale sunt foarte importante in pastrerea unei ordini si respectarea normelor de drept international.
    Capitolul incepe cu parte introductiva (art.28) care reafirma principiul conform caruia un act calificat ca fiind international ilicit, potrivit dispozitiilor primei parti, incumba statului care se face vinovat raspunderea internationala a acestuia. In urmatoarele articole se discuta incetarea acestor actiuni si asigurarea unor garantii de incetare a acestora. Art.31 stabileste o regula generala de reparare a prejudiciilor aduse ca urmare a incalcarii unei norme de drept international. Astfel se considera ca statul vinovat de comiterea unui astfel de fapt este tinut sa repare in totalitate prejudiciile cauzate de actiunea/inactiunea sa. Termenul folosit « prejudicii » include pagubele atat de ordin material, cat si cele de ordin moral.
    Se arata in continuare (art.32) ca un stat nu se poate baza pe legea sa interna pentru a evita obligatiile de incetare si reparare a prejudiciilor asa cum sunt stabilite in partea a doua. Finalul acestui prim capitolo se refera la scopul obligatiilor enuntate. Este evidentiat ca aceste obligatii ale unui stat pot fi datorate unui alt stat, mai multor state, sau intregii comunitati internationale ca un intreg, depinzand de natura incalcarii (art.33). Se poate lua ca exemplu de fapt ilicit poluarea marii care, daca este semnificativa, afecteaza intreaga comunitate, sau regiunea statelor de coasta ; este la fel de adevarat ca aceasta poate afecta si un singur stat, depinzand de intindere. Textul completeaza ca obligatiile de raparitii nu pot fi datorate de catre un stat unei persoane fizice sau oricare entitate, alta decat statul.
    In Capitolul 2 se au in vedere formele de raparare a prejudiciilor, detaliind in fapt principiul enuntat in art.31. Textul prevede ca reparatiile pot consta in restituiri, compensatii sau declaratii, sau mai multe din aceste elemente combinate, avandu-se in vedere situatia din practica. Obligatiile primare incalcate joaca un rol important in ceea ce priveste stabilirea reparatiilor. In particular, cazurile care nu implica restituirea unor persoane apartinand statului victima, notiunea de revenire la situatia initiala « status quo ante » trebuie aplicata avand in vedere drepturile si competentele statului implicat. Se poate intalni cazul in care incalcarea consta in interzicerea statului victima de a aplica anumite atribute substantiale ale puterii sale ; repunerea in situatia initiala in acest caz nu poate acorda dreptul statului din urma de a putea exercita mai multe puteri decat ar fi facut-o in cazul neagresiunii primului stat. Astfel se caracterizeaza restiutuirea ca prima forma de reparatie, constand in repunerea in situatia initiala.
    Compensatiile intervin in cazul in care restituirea nu mai poate opera, ca urmare a producerii unor pagubile materiale/morale ce nu mai pot fi recuperate ca atare. Se vorbeste in acest caz despre despagubirile materiale prin capital financiar asa cum se prevede de parti sau de Curte. Se face o delimitare de asemenea intre pagubele materiale si cele morale. In ceea ce priveste pagubele materiale, acestea sunt tratate separat in art.36, urmand ca art.37 sa fie dedicat unei alte forme de reparatie « satisfaction », aceasta putand fi invocata in cazul pagubelor morale. In practica CIJ compensatiile sunt cea mai frecventa forma de reparatii (cazul Gabcikovo – Nagymoros) ; curtea a indicat ca aceste compensatii corespund pierderilor de capital suferite de statul victima ca urmare a actiunii/inactiunii in acest caz a statului care se face vinovat.
    O alta situatie in care statele pot cere compensatii sunt cele de poluare. Ca urmare a prabusirii satelitului rus Cosmos-954 in 1978 pe teritoriu canadian, statul canadian a cerut compensatii pentru locarea, recuperarea, testarile impotriva elementelor radioactive si curatarea zonei. Rusia a platit in 1981 3 milioane $ canadieni (echivalentul a 50% din suma pretinsa de Canada).
    Cu asemenea cazuri s-au confruntat si autoritatile nord-americane in cazul invaziei Kuweit-ului de catre Irak, acesta din urma distrugand mediul si o serie de resurse naturale.
    Insa problema pagubelor ecologice este una delicata, deseori punandu-se problema stabilirii cuantumului despagubirilor, deaorece aceasta are o valoare mai mult calitativa, imposibil uneori de recuperat.
    Textul reglementeaza si o alta forma de reparatie a prejudicului (art.37) constand in recunoasterea incalcarii unei norme de dr. International, o expresie a regretului sau chiar o scuza formala dupa caz, in cazul in care prejudiciul ca atare nu poate face obiectul restituirii sau a compensatiilor. Aceasta forma poate fi folosita si atunci cand cele doua forme principale nu au acoperit complet prejudiciul, aceasta fiind o metoda exceptionala ce poate opera in completarea sau independent de celelalte forme. ONU completeaza ca trebuie pastrata o proportie intre pagubele produse si declaratiile la care este tinut responsabil statul vinovat – acestea nu trebuie sa fie umilitoare pentru acesta din urma.
    Ca o forma accesorie a platilor compensatorii sau reparatorii este prevazuta si dobanda (art.38), despre care se spune ca trebuie platita atunci cand este necesar, si numai in scopul de a repara in totalitate prejudiciul cauzat. Astfel modul ei de calcul si valoarea finala se vor raporta numai la acest scop. Plata dobanzii va curge de la data platii sumei principale pana in ziua in care prejudiciul a fost complet reparat.
    Capitolul III al documentului se refera la incalcari grave ale unor norme peremptorii cu caracter « jus cogens » ce decurg din insasi principiile de drept international. Capitolul contine doua articole care definesc scopul aplicatiei (art.40) si consecintele ce decurg dintr-o asemenea incalcare. S-a discutat problema diferentierii obligatiilor internationale intre state ca parti contractuale ale unui tratat si cele care intervin intre un stat si comunitatea internationala in ansamblu. CIJ a evidentiat in cazul « Barcelona Traction » ca o asemenea distinctie este esentiala. Art.40 stabileste doua criterii de delimitare a incalcarilor grave de norme peremptorii fata de alte incalcari. Primul se refera la caracterul normei, care trebuie sa derive dintr-o norma « jus cogens » a dreptului international, iar al doilea criteriu clasifica intensitatea incalcarii care trebuie sa fie grava prin natura. Primul criteriu recurge la art.53 al Conventiei de la Viena privind legea tratatelor care defineste norma peremptorie ca fiind accea norma acceptata de comunitatea internationala ca ansamblu, norma de la care nu se poate deroga si care poate fi modificata numai de alta norma subsecventa avand acelasi caracter.
    Cat priveste consecintele care decurg din incalcarea unor asemenea norme, art.41 enunta un prim principiu al colaborarii intre state in vederea incetarii unei astfel de incalcari, insa nu se detaliaza forma acestei obligatii pozitive de a colabora ; totusi acesta va fi organizata intr-un cadru international competent, avand ca prim destinatar ONU. Un al doilea principiu enuntat de acest articol se refera la obligatia de abtinere a statelor, de a nu recunoaste o asemenea situatie ca fiind legala si de a nu face nimic de natura a prelungi existenta unei asemenea situatii. Obligatia de a nu recunoaste situatia ca fiind « legala » incumba inclusiv statului care a comis fapta. De asemenea, statul victima nu poate prin considererea situatiei ca fiind legala sa absolve raspunderea statului responsabil, deaorece o asemenea incalcare priveste intreaga comunitate internationala in ansamblu.
    Partea a treia a documentului se refera  la Implementarea Normelor de Drept International. Desi raspunderea statelor reiese independent din normele de drept international, este totusi inca necesar sa specificam ce pot/trebuie sa faca alte state confruntate cu incalcari ale unor norme de dr. Internationa ; se face referire la acest aspect sub denumirea de mise-en-œuvre. Partea a treia consta in doua capitole, primul referindu-se la invocarea raspunderii de catre alte state si a unor anume intrebari asociate, iar al doilea capitol dezvolta contramasurile ce pot fi luate pentru a forta statulu responsabil sa inceteze conduita sa si sa acorde reparatii prejudiciilor.
    Elementul central al invocarii raspunderii internationale este statul prejudiciat ; acesta este statul al carui drept individual a fost negat, incalcat sau neglijat prin executarea actului. Acest concept este introdus de art.42, dar se recunoaste ca exista o serie mai larga de state care pot avea interes in invocarea acestei raspunderi internationale. Intr-adevar in anumite situatii, toate statele pot invoca aceasta raspundere, desi nici unul dintre ele nu este direct atins de incalcarea unei norme de drept international ; acesta posibilitate este prevazuta de art.48.
    Desi art.42 este editat la singular « stat prejudiciat », mai multe state pot fi prejudiate si deci calificate sa invoce raspunderea internationala. Acest aspect este clarificat de art.46. Nici art.42 si 48 nu se exclud reciproc : un singur stat poate fi prejudiciat sub incidenta art.42, nefiind exclusa posibilitatea in care un alt stat sa invoce raspunderea internationala sub incidenta art.48.
    De asemenea, capitolul I pune in discutie o serie de alte probleme : necesitatea unei informari in situatia in care un stat doreste sa invoce raspunderea unui alt stat (art.43), anumite aspecte legate de admisibilitatea cererii (art.44), pierderea dreptului de a invoca raspunderea internationala (art.45) si cazurile in care mai multe state pot invoca raspunderea internationala in legatura cu acelasi act international ilicit.
    Astfel raspunderea nu poate fi invocata daca cererea nu este in concordanta cu nici o regula legata de nationalitatea cererii. Legat de pierderea dreptului de a invoca raspunderea, art.45 este analog art.45 al Conventiei de la Viena privind legea tratatelor si deosebeste doua situatii.
    In cazul unei pluralitati de state prejudiciate, fiecare stat in parte poate invoca raspunderea internationala a statului responsabil. In situatia opusa, cand este vorba despre o pluralitate de state responsabile, raspunderea fiecarui stat in parte poate fi invocata in legetura cu acea fapta. Insa se precizeaza ca acesta forma de raspundere nu poate permite unui stat victima sa recupereze pe calea compensatiilor mai mult decat a fost prejudiciat. In cazul mai multor state responsabile pentru aceeasi fapta ilicita, cuantumul compensatiilor se discuta intre ele. Nu exista nici un prejudiciu adus dreptului de recurs pe care un stat responsabil il are impotriva unui alt stat responsabil.
    In ceea ce priveste invocarea raspunderii de alt stat decat cel prejudiciat, acesta poat fi facuta numai daca obligatia incalcata era datorata unui grup de state din care face parte si acesta din urma, sau daca obligatia incalcata priveste intreaga comunitate in ansamblu. Acesta are dreptul sa ceara de la statul responsabil incetarea incalcarii, asigurarea unor garantii de incetare si repararea prejudiciilor.
    Capitolul II al acestei parti dezvolta contramasurile ce pot fi luate in asemenea cazuri. In alte cuvinte se refera la masurile ca pot fi luate, care in alte circumstante ar fi contrare obligatiilor internationale statului prejudiciat fata de statul responsabil. Acestea nu sunt luate de catre primul stat pentru a inceta fapta ilicita si a da curs reparatiilor ; sunt o trasatura a unui sistem descentralizat care permit statelor sa-si reclame drepturile si sa-si refaca relatia legala cu statul care le-a adus atingere acestor drepturi. Este recunoscut atat de guverne, cat si de tribunalele internationale ca aceste contramasuri sunt justificate in anumite cazuri. Contramasurile constau intr-o conduita ce implica derogari de la normele unui tratat international, derogari ce sunt permise in anumite situatii exceptionale ; aceste masuri sunt esentialmente temporare, menite sa atinga un anume scop, care odata atins nu mai justifica folosirea unor asemenea masuri. Contramasurile trebuie sa fie proportionate si nu trebuie sa implice o neconcordanta cu obligatiile nascute din tratat. Apoi acestea nu sunt opozabile « erga omnes », ci trebuie limitate numai intre cele doua state.
    In ceea ce priveste conditiile procedurale, statul responsabil trebuie chemat sa isi indeplineasca obligatiile, notificat in cazul deciziei de a lua contramasuri si oferta de a negocia cu acesta. In cazul in care fapta ilicita a incetat, contramasurile nu pot fi luate, iar daca au fost luate trebuiesc suspendate imediat.
    Ultima parte a documentului enunta o serie de prevederi generale aplicabile articolelor in ansamblu, specificand scopul sau anumite probleme nediscutate. In primul rand art.55, facand referire la principiul « lex specialis », arata ca articolele au un caracter rezidual. Daca acestea sunt guvernate de o regula speciala a legii internationale, aceasta din urma nu poate fi extinsa. Corelativ, art.56 arata ca articolele nu sunt exhaustive si deci nu afecteaza aplicabilitatea altor regului de drept international nediscutate in prezentul document. Art.57 exclude din scopul articolelor problemele legate de raspunderea organizatiilor internationale si a statelor pentru faptele unor organizatii internationale. Articolele nu aduc de asemenea nici un prejudiciu persoanelor care actioneaza in numele statului asa cum se arata in art.58.
    In sfarsit art.59 enunta ca aceste articole nu aduc nici un prejudiciu Carte ONU, in sensul ca in cazul unui conflict intre o dispozitie a prezentelor articole si o dispozitie a Cartei ONU, aceasta din urma va fi luata in considerare. Iar articolele vor fi interpretate in conformitate cu prevederile Cartei ONU.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva