Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

Războiul de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord

Războiul de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord Necesitatea de a lichida relaţiile economice şi formele de proprietate învechite, sistemul politic, care apăra aceste relaţii, formarea noii naţiuni nord-americane şilupta pentru un stat independent au fost, în esenţă, principalele cauze ale războiului de independentă, ale primei revoluţii din coloniile engleze din America de Nord. Înprimăvara anului 1775 au început acţiunile militare deschise între colonii şi metropolă. Administraţia engleză considera că însăşi prezenţa armatei engleze îi va tempera pe colonişti. Experţii britanici erau de părere că, în caz de conflict, coloniştii vor fi învinşi. La prima vedere, prezicerea lor era justă. Coloniştii n-aveau nici un oraş fortificat, nici un regiment disciplinat, nici un vas de război, nu dispuneau de finanţele necesare, nu aveau aliaţi. Aşa că din punct de vedere militar şi financiar metropola era în avantaj indiscutabil. Pe lîngă aceasta, dacă Anglia înceta să ocrotească coloniile, ele puteau fi atacate de alte puteri maritime din lume  Franţa, Spania, Olanda, care aveau interesele lor în această parte a lumii. Sub influenţa acestei concepţii se aflau şi loialiştii. Realitatea însă a fost alta. Aflînd că detaşamentele de voluntari se pregătise de luptă, guvernatorul coloniei Massachusetts, generalul Gage, a dat ordin forţelor militare să dezarmeze voluntarii şi să aresteze liderii patrioţilor de aici. În noaptea spre 18 aprilie 1775 soldaţii englezi în număr de 700 de oameni ş-au îndreptat spre Concorde (aproape de Boston) pentru a captura arsenalul de armament al patrioţilor. Organizaţia locală a „Fiilor libertaţii" a dat alarma. Lîngă Lexington la 6 km de Concorde, un detaşament de voluntari a atacat forţele engleze, care totuşi au reuşit să distrugă parţial arsenalul. Reîntorcîndu-se spre Boston, ele au fost din nou atacate de voluntari, care erau sprijiniţi de patrioţii sosiţi din împrejurimi. Forţele armate engleze au fost întărite cu un nou detaşament. În ciocnirile armate de la Lexington şi Concorde englezii au fost înfrînţi, pierzînd 273 de oameni (morţi, răniţi şi prizonieri). Patrioţii au pierdut 95 de oameni. Aceste evenimente au alarmat întreaga populaţie din colonii. Pretutindeni patrioţii americani, organizaţi în detaşamente de voluntari, intră în luptă cu trupele engleze, ocupă arsenalele militare, eliberează arestaţii, cuceresc unele fortăreţe la frontiera cu Canada. Războiul de Independenţă a început. Mersul evenimentelor a împărţit definitiv populaţia în patrioţi şi loialişti, care au trecut de partea colonizatorilor. Astfel, odată cu începerea Războiului de Independenţă, în colonii s-a dezlănţuit şi războiul civil. În aceste condiţii, la 10 mai 1775 la Philadelphia şi-a început lucrările cel de-al 11-lea Congres continental, care în timpul Războiului de Independentă a jucat rolul de guvern central. La 15 iunie, Congresul a luat hotărîrea despre organizarea armatei regulate, soldaţii şi ofiţerii căreia erau plătiţi de Congres. A fost admisă şi crearea în unele colonii a unităţilor militare, care nu făceau parte din armata regulată. Ele erau întreţinute de Adunările Legislative respective. A fost anunţată mobilizarea tuturor bărbaţilor în vîrstă de 16-50 de ani. În calitate de comandant suprem al armatei americane Congresul l-a numit pe George Washington. În scurt timp el organizează armata americană, care a fost capabilă să asigure independenţa coloniilor. După terminarea războiului G. Washington a fost primul preşedinte al S.U.A. Pe bună dreptate el e numit „părintele-întemeietor" al S.U.A. La 17 iunie 1775 coloniştii obţin o biruinţă asupra englezilor la Bunker-Hill. Acest eveniment a influenţat asupra acelor membri ai congresului, care pînă acum şovăiau sau erau pe poziţii liberale. Ei trec de partea revoluţiei, în schimb, alţi membri ai congresului devin din ce în ce mai mult adversari ai războiului de eliberare. Curînd după această bătălie o grupă de delegaţi cu concepţii conservatoare au propus Congresului să mai facă o încercare de aplanare a conflictului cu Anglia prin trimiterea la Londra a „Petiţiei ramurii de măslin". Aşteptările au fost însă zadarnice. Astfel, ruperea relaţiilor cu Anglia devenise o realitate. în faţa coloniştilor apare complicata problemă privind viitorul statul al celor 13 colonii. Mersul evenimentelor  lupta armată împotriva metropolei şi interesele revoluţiei cereau logic obţinerea independentei şi formarea unui stat neatirnat. Ca şi mai înainte, tory erau împotriva independenţei. Această luptă a fost susţinută şi de forţele progresiste din metropolă. Un mare ajutor l-au primit forţele patriotice americane din partea englezului Thomas Paine (1737-1809). Acest iluminist democrat-revoluţionar, om politic şi publicist, a sosit în America de Nord în 1774. El participă activ la Războiul de Independenţă. Între timp, englezii îşi înteţesc lupta împotriva coloniilor. Pregătesc noi forţe militare pentru a le trimite în America de Nord, blochează cu flota litoralul american. Această politică îi obligă pe americani să faci pasul hotăritor pe calea luptei de independenţă, în toate coloniile au fost create republici independente, s-au format guverne revoluţionare. Ele au elaborat constituţiile lor care au lărgit drepturile democratice ale populaţiei. La 15 mai 1776 Congresul continental a sancţionat aceste transformări. Actul hotăritor în relaţiile anglo- americane a avut loc la 4 iulie1776 prin aprobarea de către Congresul continental a renumitei Declaraţii de independentă. Declaraţia de independentă a fost elaborată de o comisie specială, din care a făcut parte şi Thomas Jefferson - autorul textului Declaraţiei, B.Franklin.J.Adams ş. a. Ea reflecta ideile iluminismului francez, filosofiei engleze din sec. XVII, gîndirii protestante şi experienţa democratică din colonii, bazîndu-se mai ales pe teoria „dreptului natural". "Noi considerăm ca evidente, - se menţionează în Declaraţie, - următoarele adevăruri: toţi oamenii au fost creaţi egali şi ei cu toţii sînt înzestraţi de către Creatorul lor cu unele drepturi inalienabile. Din numărul acestor drepturi fac parte: viata, libertatea şi năzuinţa spre fericire. Pentru asigurarea acestor drepturi se instituie guvernul. De fiecare dată, cînd forma de guvernămînt începe să contravină acestor scopuri, poporul are dreptul de a o schimba sau nimici şi de a institui un nouguvern". Declaraţia proclama principiul suveranităţii poporului ca bază a orînduirii de stat, recunoştea dreptul poporului de a se răscula împotriva asupririi. Evidenţiind şi condamnînd politica de tiranie a regelui şi parlamentului englez, înfăptuită în colonii, Declaraţia anunţa lumea întreagă despre hotărîrea fostelor colonii de a rupe legăturile cu Anglia şi de a forma un stat nou independent sub denumirea de Statele Unite ale Americii. Declaraţia de independenţă a fost salutată cu entuziasm de poporul american. Ziua de 4 iulie 1776 a fost proclamată sărbătoare naţională a poporului american. Declaraţia de independentă a fost, în esenţă, prima în lume declaraţie a drepturilor omului. Ea proclama libertăţile democratice fundamentale, egalitatea cetăţenilor, lichidarea privilegiilor de clasă, libertatea conştiinţei şi altele şi a servit drept prototip pentru „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului", proclamată în timpul Revoluţiei franceze de la sfîrşitul secolului XVIII. Prin aceasta se explică influenta ei puternică asupra mişcărilor de eliberare din Europa şi alte colturi ale lumii. Principiile acestei Declaraţii sînt actuale şi în zilele noastre. Congresul continental a aprobat în noiembrie 1777 prima constituţie a Statelor Unite ale Americii, care a primit denumirea de „Articolele Confederaţiei". Datorită prezenţei unor puternice tendinţe separatiste, acest document constitutional n-a fost recunoscut imediat de către toate cele 13 state americane. De aceea el a intrat în vigoare numai la 1 martie1781, cînd a aderat la confederaţie statul Maryland, care pînă acum ocupase o poziţie separatistă. "Articolelc Confederaţiei" creau numai o slabă uniune a statelor, deoarece ele păstrau independenta lor deplină în treburile interne. Funcţiile de guvern al Statelor Unite ale Americii le îndeplinea Comitetul statelor, cu împuterniciri extrem de mărginite. Hotărîrile lui erau de fapt recomandări, a căror înfăptuire depindea de voinţa statelor. De fapt, „Articolele Confederaţiei" a fost prima încercare de elaborare a constituţiei Statelor Unite. Ele au contribuit la coeziunea forţelor patriotice în lupta pentru libertate. În timpul Războiului de Independentă în colonii se desfăşura şi prima revoluţie americană, care cuprinsese toate sferele vieţii. Formarea statelor independente cu organe constituţionale, proclamarea în majoritatea statelor a libertăţilor democratice, micşorarea censului de avere la alegeri, subordonarea puterii executive celei legislative şi altele ne vorbesc despre transformările politice, care aveau loc în timpul revoluţiei. Dar soarta revoluţiei se hotăra pe front. În primii ani ai Războiului de Independenţă armata americană, întîlnind mari greutăţi, a fost nevoită să folosească tactica defensivă. A eşuat încercarea armatei americane de a pătrunde în Canada pentru a o folosi în lupta cu englezii şi, eventual, de a o încadra în Confederaţia Statelor, Unite. Armatele engleze din Sud, comandate de generalulHowe, cîştigă cîteva bătălii şi reuşesc să ocupe temporar oraşele New York şi Philadelphia. Situaţia militară a americanilor se înrăutăţise în legătură cu războiul civil, dezlănţuit de loialişti, ale căror forţe crescuseră pînă la 50 000 de oameni. În aceste condiţii patrioţii americani au apelat la lupta de partizani, care capătă o mare amploare. În mersul Războiului de Independentă armata americană a elaborat o nouă tactică de luptă (în formaţiune de trăgători). Un rol însemnat a început să-l joace tînăra flotă americană, care folosea pe larg în lupta cu englezii metodele de piraterie. Începînd cu anul 1777 armata americană a întreprins un şir de acţiuni ofensive împotriva adversarilor. Teatrul principal de luptă era Noua Anglie. Aici au sosit din Canada noi unităţi militare engleze. La 19 octombrie 1777 americanii obţin o strălucită victorie în bătălia de la Saratoga. Ea a ridicat moralul armatei americane şi a insuflat luptătorilor pentru libertate încrederea în victoria cauzei lor nobile. Victoria de laSaratoga a schimbat cursul războiului în favoarea americanilor. Un rol important în soarta războiului l-a jucat situaţia internaţională, favorabilă S.U.A. Folosind contradicţiile dintre ţările coloniale din Europa, diplomaţia americană a reuşit sa atragă în război rivalii Angliei. În februarie 1778 Franţa feudal-absolutistă a lui Ludovic al XVI-lea, sperînd să recucerească teritoriile pierdute în războiul de 7 ani, mai ales Canada, şi stimulată de entuziasmul public, încheie un tratat соmercial şi de alianţă cu S.U.A. iar apoi intră în război împotriva Angliei. Pentru Franţa Vechiului Regim acesta a fost un act nesăbuit. El a adîncit criza ei financiară, iar sub influenta revoluţiei americane, le-a oferit francezilor imaginea unei republici victorioase şi le-a infiltrat idei antifeudale şi antiabsolutiste. Flota franceză obţine cîteva victorii. O mare importantă pentru americani a avut-o lupta navală de la Chesapeake. În S.U.A. a sosit un corpexpediţionar de 33 000 de francezi, care lupta alături de soldaţii şi partizanii americani contra englezilor. Cu aceleaşi scopuri au intrat în război împotriva Angliei rivalii ei Spania (1779) şi Olanda (1781). Un rol pozitiv pentru americani l-a jucat poziţia Rusiei ţariste în anul 1780 ea s-a situat în fruntea Ligii ţărilor" neutre ce au proclamat neutralitatea maritimă armată, la care au aderat mai multe ţări europene. Această neutralitate maritimă a spart blocada engleză a ţărmurilor S.U.A., uşurînd cu mult situaţia americanilor. De partea patrioţilor americani a fost şi solidaritatea forţelor progresiste din Europa. Francezii La Fayette, Saint-Simon, polonezul Kosciuszko şi alţii au luat parte directă la Războiul de Independenţă. Au eşuat manevrele diplomatice ate Angliei de a aplana conflictul cu americanii prin concesii neesenţiale din partea ei, precum şi de a implica Rusia în război contra S.U.A. De partea englezilor au luptat numai mercenari din trei principate germane, mai ales din Hessa. Astfel. Marea Britanie a fost de fapt izolată şi lipsită de supremaţia absolută pe mare. In asemenea condiţii, soarta războiului a fost hotărîtă. La începutul anului 1781, armata americană, comandată de generalul Greene, sprijinită de detaşamentele de partizani, a obţinut la sudul S.U.A. cîteva victorii asupra armatei engleze, iar la 19 octombrie,1781, această armată, comandată de generalul Cornwallis, fiind încercuită de armatele americano-franceze, a capitulat la Yorktown. Sub influenta partizanilor încetării războiului şi în primul rînd a opiniei engleze progresiste, guvernul englez a fost de acord să înceapă tratative de pace cu S.U.A. Ele au avut loc în decursul anilor1782-1783 la Versailles. La 30 noiembrie 1782 a fost semnată pacea preliminară, iar la 3 septembrie 1783 - pacea definitivă, conform căreia Anglia recunoştea independenţa S.U.A. cedîndu-le teritoriul de la munţii Alleghany pînă la rîul Mississippi. Frontiera de nord a noului stat era Canada, iar cea de sud - Florida. La rîndul său Congresul american se obliga să recomande celor 13 state să achite comercianţilor englezi datoriile antebelice şi să compenseze proprietatea confiscată de la tory - loialişti. Anglia restituia Spaniei Minorca şi Florida. Franţei - Saint-Pierre şi Miguelon, Santa-Lucia, Tobago, Goreea şi Senegalul. Pentru Anglia această pace a fost umilitoare, iar pentru Franţa o revanşă pentru tratatul de la Parisdin 1763.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva