Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

Reconstructia radicala in SUA

Reconstructia radicala in SUA Republicanii din Congres au preluat controlul politicilor de Reconstrucție după alegerile din 1866. Johnson a încurajat fățiș statele din Sud să refuze ratificarea Amendamentului al 14-lea. (toate fostele state confederate cu excepția Tennessee, și statele de graniță Delaware, Maryland and Kentucky s-au conformat.) Thaddeus Stevens și Charles Sumner, împreună cu gruparea republicană autointitulată radicalii au fost în fruntea eforturilor de a acorda negrilor dreptul de vot. Ei au fost în general în control, deși a trebuit să ajungă la compromis cu republicanii moderați. (democrații din Congres nu aveau aproape nicio putere.) Istoricii au denumit această perioadă Reconstrucția radicală.[36]
Lideri albi din Sud, care au recâștigat puterea imediat după război și înainte de acordarea dreptului la vot negrilor, au renunțat la secesiune și au acceptat abolirea sclaviei, dar nu au renunțat la supremația albilor. Cei care deținuseră puterea s-au înfuriat când s-au ținut noi alegeri în 1867. Noii congressmeni republicani au fost aleși de o coaliție de unioniști albi, sclavi eliberați și nordiști stabiliți în Sud. Unii lideri din Sud au încercat să se adapteze la noua situație.

[modificare]Amendamentele constituționale

Au fost adoptate trei noi amendamente constituționale. Amendmentul al 13-lea a abolit sclavia și a fost ratificat în 1865. Amendamentul al 14-lea a fost respins în 1866 dar a fost ratificat în 1868, și a garantat cetățenie tuturor persoanelor născute sau naturalizate în Statele Unite, cu excepția indienilor si femeilor, acordându-le drepturi civile federale. Amendamentul al 15-lea a fost adoptat în 1870, și specifica faptul că dreptul de vot nu putea fi refuzat nimănui pe criterii de rasă, culoare sau starea anterioară de sclavie. Amendamentul nu declara că dreptul la vot este un drept necondiționat și a interzis doar acele tipuri de discriminare, politicile electorale specifice urmând să fie elaborate la nivelul fiecărui stat.

[modificare]Statute

Congresul a clarificat modul de aplicare a principiului de habeas corpus prin aceea că a permis instanțelor federale să anuleze condamnările și sentințele ilegale ale instanțelor statele, în 1867 (28 U.S.C. § 2254).

[modificare]Reconstrucția militară

Cu radicalii majoritari în Congres, acesta a adoptat Legea Reconstrucției în 1867. Prima Lege a Reconstrucției a plasat zece state confederate sub control militar, grupându-le în cinci districte militare:[37]
§                    Primul District Militar: Virginia, administrat de generalul John Schofield
§                    Al Doilea District Militar: Carolinele, administrat de generalul Daniel Sickles
§                    Al Treilea District Militar: Georgia, Alabama și Florida, administrat de generalul John Pope
§                    Al Patrulea District Militar: Arkansas și Mississippi, administrat de generalul Edward Ord
§                    Al Cincilea District Militar: Texas și Louisiana, administrat de generalii Philip Sheridan și Winfield Scott Hancock
Tennessee nu a făcut parte din niciun district militar, fiind deja readmis în Uniune.
Cele zece guverne statale din Sud au fost reconstituite sub controlul direct al Armatei Statelor Unite. Unul din scopurile principale era recunoașterea și protecția dreptului de vot al afroamericanilor.[38] Nu au apărut lupte, ci doar s-a instituit legea marțială prin care armata a supervizat guvernul local și alegerile, încercând să protejeze aleșii și sclavii eliberați de violențe.[39] Negrii au fost înscriși ca alegători; foștilor lideri confederați li s-a interzis candidatura pentru o perioadă limitată.[40] Niciun stat nu a fost complet reprezentativ. Randolph Campbell descrie ce s-a întâmplat în Texas:[41]
Primul pas critic … l-a reprezentat înregistrarea alegătorilor conform îndrumărilor trasate de Congres și interpretate de generalii Sheridan și Griffin. Legea reconstrucției a cerut înregistrarea tuturor bărbaților adulți, albi și negri, cu excepția celor care își încălcaseră jurământul de a apăra Constituția Statelor Unite prin rebeliune.… Sheridan a interpretat aceste restricții la modul dur, interzicând înregistrarea nu doar a tuturor oficialilor dinainte de 1861 din guvernele locale și care susținuseră Confederația, ci și a persoanelor din administrația locală și a funcționarilor mărunți, cum ar fi clopotarii din cimitire. În mai, Griffin … a numit câte un consiliu al înregistrării format din trei oameni pentru fiecare district, alegând membrii acestora în urma consultărilor cu loialiști și cu agenții Biroului pentru Eliberați. În fiecare district, pe cât posibil, un fost sclav era membru al acestor consilii.… La final, s-au înregistrat aproximativ 59.633 albi și 49.479 negri. Este imposibil de spus câți albi au fost respinși sau refuzați la înregistrare (se estimează că ar fi fost între 7.500 și 12.000), dar negrii, care reprezentau aproximativ 30% din populație, erau suprareprezentați, fiind 45% din numărul total de alegători. [42]
Toate statele din Sud au fost readmise în Congres până la finele lui 1870, ultimul fiind Georgia. Doar 500 de lideri confederați nu au fost grațiați în urma semnării de președintele Grant a Legii Amnistiei din 1872.

[modificare]Aleși afroamericani

Republicanii au numit toți guvernatorii statelor din Sud și au preluat controlul legislativelor acestora, ceea ce a condus la alegerea a numeroși afroamericani în funcții la nivel de stat și la nivel federal, precum și preluarea de către afroamericani și a altor posturi. Aproximativ 137 de oficiali negri trăiseră în afara statelor din Sud înainte de războiul civil. Unii fugiseră din sclavie în Nord și s-au întors pentru a contribui la progresul Sudului în perioada de după război. Mulți dintre ei au primit educație și au ocupat poziții de conducere acolo unde au ajuns. Alți afroamericani aleși erau lideri ai comunităților lor, și printre ei se numărau și câțiva predicatori. Ca și în cazul comunităților albilor, nu toate pozițiile de putere depindeau de avere și gradul de educație.[43]
Rasa delegaților de la
conven
țiile constituționale din 1867[44]
Stat
Albi
Negri
Albi (%)
Populația
albă
(% în 1870)[45]
Virginia
80
25
76%
58
Carolina de Nord
107
13
89%
63
Carolina de Sud
48
76
39%
41
Georgia
133
33
80%
54
Florida
28
18
61%
51
Alabama
92
16
85%
52
Mississippi
68
17
80%
46
Louisiana
25
44
36%
50
Texas
81
9
90%
69
Puțini afroamericani au fost aleși sau numiți în funcții la nivel național. Alegătorii afroamericani au votat candidați atât albi cât și negri. Amendamentul al 15-lea garanta dreptul de vot, dar nu și că votul avea să fie numărat sau că colegiile vor fi trasate egal. Ca rezultat, chiar și statele cu populație majoritar afroamericană aveau adesea doar unul sau doi reprezentanți afroamericani în Congres, cu excepția Carolinei de Sud. La sfârșitul Reconstrucției, patru din cei cinci congressmani sud-carolinezi erau afroamericani.
Afroamericani aleși între 1870-1876[46]
Stat
În legislativul statului
Senatori federali
Congressmani federali
Alabama
69
0
4
Arkansas
8
0
0
Florida
30
0
Georgia
41
0
1
Louisiana
87
0
Mississippi
112
2
1
Carolina de Nord
30
0
1
Carolina de Sud
190
0
6
Tennessee
1
0
0
Texas
19
0
0
Virginia
46
0
0
Total
633
2
15

[modificare]Școlile publice

W.E.B. Du Bois a fost unul dintre primii istorici care au ilustrat profundul angajament al sclavilor eliberați pentru educație și au demonstrat că afroamericanii au jucat un rol critic în transformarea învățământului public universal într-o componentă fundamentală a constituțiilor statelor din Sud în perioada Reconstrucției Congresului.[47] Mulți sclavi își asumaseră riscuri pentru a învăța să citească în ciuda legilor care le interziceau acest lucru; afroamericanii au înființat școli ale lor înainte de terminarea războiului; școlile sabatice erau și ele un mijloc pe care foștii sclavi și l-au creat pentru a învăța să citească.[48] Când au primit dreptul de vot, politicienii negri au transpus acest angajament în constituțiile statelor.
Afroamericanii și republicanii albi și-au dat mâna pentru a construi un sistem educațional la nivel de stat. Ei au înființat un sistem de școli publice, separate după rasă în toate statele în afară de New Orleans. În general, s-au înființat școli primare și câteva gimnazii în orașele din Sud, puține la număr.
În zonele rurale, cursurile școlilor publice se țineau într-o singură încăpere, și erau frecventate de aproximativ jumătate dintre copiii mai mici. Profesorii erau slab remunerați, iar salariul le venea adesea cu întârziere.[49] Conservatorii au susținut că școlile rurale sunt prea costisitoare și inutile pentru o regiune în care marea majoritate a oamenilor erau agricultori care creșteau bumbac sau tutun. Un istoric a descoperit că școlile erau mai puțin eficiente decât ar fi putut fi din cauză că „sărăcia, inacapacitatea statelor de a colecta taxele, și ineficiența și corupția în multe locuri a împiedicat funcționarea cu succes a școlilor."[50]
Caricatură republicană din 1868 care identifică pe candidatul democrat Horatio Seymour cu violența KKK (dreapta) și cu armata confederată (stânga)
Numeroase academii și colegii private pentru foștii sclavi au fost înființate de misionari din Nord. Toate statele au înființat colegii de stat pentru foștii sclavi, cum ar fi Universitatea de Stat Alcorn din Mississippi. Colegiile de stat au format generații de profesori care au jucat un rol critic în educația copiilor afroamericani.
În 1890, colegiile de stat pentru negri au început să primească fonduri federale.[51] Ele au primit subvenții de la stat după sfârșitul Reconstrucției deoarece, după cum explică Lynch, „existau mulți democrați drepți, liberali și influenți în instituțiile statului, și aceștia erau pentru furnizarea de către stat a unei educații liberale pentru ambele rase.”[52]

[modificare]Subvenționarea căilor ferate și despăgubirile

Toate statele din Sud au subvenționat căile ferate, despre care se credea că ar putea scoate Sudul din izolare și sărăcie. Milioane de dolari în bonuri și subvenții au fost deturnate fraudulos. Un cartel din Carolina de Nord a cheltuit 200.000 de dolari mituind parlamentari și obținând milioane de dolari din banii de subvenții pentru căile ferate. În loc de a construi căi ferate, aceștia au folosit banii pentru a face speculații cu titluri de stat, pentru a răsplăti prieteni, și pentru a face călătorii în Europa.[53]Impozitele s-au mărit de patru ori în Sud pentru a răscumpăra titlurile de stat și pentru a nu reduce finanțele școlilor. Mulți plătitori de taxe au fost nemulțumiți, deoarece impozitele fuseseră înainte foarte scăzute, pe vremea când nu se efectuau cheltuieli publice pentru infrastructură sau educație. În Sud, impozitele fuseseră mult mai mici decât în Nord, ceea ce reflecta lipsa investițiilor publice.[54] Totuși, s-au construit sute de mii de kilometri de linii ferate și sistemul feroviar din Sud s-a extins de la 17.700 km în 1870 la 46.700 km în 1890. Liniile se aflau în mare parte în proprietatea nordicilor, care le și administrau. Ele au ajutat la crearea unui grup de muncitori calificați în domeniile necesare căii ferate și a scos din izolare mare parte din regiune. Totuși, pasagerii transportați erau puțini la număr, și, în afară de transportul bumbacului în perioada recoltării, la început transportul de marfă era și el restrâns.[55] După cum explică și Franklin, „numeroase căi ferate au contribuit la pierderile din finanțele publice prin mituirea parlamentarilor...și prin utilizarea frauduloasă a fondurilor de stat.” Conform unui om de afaceri, efectul a fost „decapitalizarea Statului, paralizarea industriei, și demoralizarea forței de muncă.”[56]

[modificare]Politica fiscală în timpul Reconstrucției

Reconstrucția a schimbat politicile fiscale din Sud. Încă de la începutul Statelor Unite și până astăzi, o sursă majoră de venit a statului a reprezentat-o impozitul pe proprietăți. În Sud, proprietarii înstăriți de pământuri aveau dreptul să își evelueze singuri pământul, stabilindu-și astfel singuri taxele. Aproape toate proprietățile erau astfel subevaluate și impozitele dinainte de război erau aproape nule. Înainte de război statele din Sud nu investeau în educație și nu dezvoltau și nu întrețineau infrastructura. Veniturile statului proveneau din taxe de la licitațiile de sclavi. [57] Unele state evaluau proprietățile printr-o combinație de valoare a bunului imobiliar și o taxă pentru fiecare muncitor angajat. Aceasta era adesea evaluată în așa fel încât să descurajeze o piață liberă a forței de muncă, un sclav fiind evaluat la 75 de cenți, iar un muncitor alb salariat la peste un dolar, și un afroamerican salariat la cel puțin 3 dolari. O parte din venit provenea din taxele pe vot, care era cenzitar. Oamenii săraci nu-și permiteau aceste taxe, și astfel nu puteau vota.
În timpul Reconstrucției, noile cheltuieli bugetare pe școli și infrastructură, combinate cu deturnările de fonduri și prăbușirea creditelor de stat din cauza deficitului uriaș, au forțat statele să crească drastic impozitele pe terenuri. În unele locuri, ratele impozitelor au crescut chiar și de zece ori—în pofida sărăciei regiunii. Infrastructura din mare parte din Sud—drumuri, poduri, căi ferate—și așa insuficientă—fusese distrusă de război. Parțial, noul sistem fiscal a fost gândit pentru a obliga proprietarii de terenuri mari și care nu cultivau decât o mică parte din acestea fie să-l vândă, fie să le fie confiscat pentru neplata impozitelor.[58] Impozitele urmau să servească drept sistem de redistribuire a marilor proprietăți funciare spre albii săracii și sclavii eliberați.
În tabelul de mai jos sunt prezentate cotele de impozitare pentru statele Carolina de Sud și Mississippi. Se observă că multe evaluări locale și la nivel de district s-au dublat. Aceste taxe se bazau tot pe mărturia proprietarilor, sistem ce a rămas în uz chiar și în secolul al XX-lea.
Impozite pe proprietate în timpul Reconstrucției (milioane de dolari)
An
Carolina de Sud
Mississippi
1869
5 (0.5 %)
1 (0.1 %) (cea mai mică rată dintre 1822 și 1898)
1870
9
5
1871
7
4
1872
12
8.5
1873
12
12.5
1874
10.3-8
14 (1.4%) (cea mai mare rată dintre 1822 și 1898)
1875
11

1876
7

Surse
Acum că trebuia să plătească impozite pe proprietăți, marii proprietari s-au revoltat, iar conservatorii și-au centrat atenția pe impozite.[59] Fostul congressman John Lynch, un lider republican al negrilor din Mississippi, a concluzionat: „argumentul plătitorilor de taxe, însă era plauzibil și se poate admite că, per total, aveau oarecum dreptate; fără îndoială că ar fi fost mult mai ușor pentru ei să se mărească, momentan, datoria publică, cu dobândă, a statului, decât impozitele. Dar s-a ales să se mărească acestea din urmă și aceasta nu se mai putea schimba.”[52]

[modificare]Vederile conservatorilor din Sud

Albii din Sud care au pierdut puterea s-au reformat și au format partide conservatoare care au intrat în conflicte cu republicani în tot Sudul. Numele acestor partide erau diverse, dar până spre sfârșitul anilor 1870, ei se autointitulau „Democrați”. Istoricul Walter Lynwood Fleming descrie escaladarea revoltei albilor din Sud: „trupele de negri, chiar și cele mai bune, erau considerate peste tot o jignire la adresa localnicilor albi... Soldatul negru, mândru de libertatea nou-obținută, de uniformă, și de armă, era mai mult decât puteau să suporte sudiștii, iar conflictele rasiale erau frecvente.” [60]
Deși atât proprietarii înstăriți de terenuri cât și țăranii de rând din Sud se opuneau acordării dreptului la vot negrilor, poziția lor era motivată diferit. Țăranii de rând erau acum în concurență economică cu negrii eliberați și căutau să-i țină la un nivel inferior lor. Pe de altă parte, proprietarii de terenuri se opuneau deoarece, în condițiile votului universal, orice clasă muncitoare ar putea ataca proprietățile care reprezentau sursa bogăției acestei clase. Acești conservatori credeau că interesele lor erau acum în pericol fiindcă negrii ar fi votat pentru o creștere semnificativă a impozitelor. În fața acestor tae, proprietarii de pământuri au considerat că, aliindu-se cu negrii, ar putea elimina taxele. Democrați iau nominalizat negri pentru funcții politice și au încercat să recruteze republicani negri. Dar când aceste tentative de colabrare cu negrii au eșuat, ei s-au alăturat țăranilor de rând în încercarea de a înlătura guvernele republicane.”[61]
Interpretarea lui Fleming este un exemplu tipic de interpretare conservatoare a Reconstrucției. În lucrarea sa, el a apărat unele din rolurile Ku Klux Kan, și a denunțat doar violența acestei organizații; Fleming a acceptat că este necesară restrângerea drepturilor afroamericanilor, deoarece credea că voturile lor sunt vândute și cumpărate. Fleming a descris primele rezultate ale mișcării ca fiind „bune” și pe cele ulterioare ca fiind „și bune și rele”. Conform Fleming (1907), KKK „i-a liniștit pe negri, a adus siguranța vieții și a proprietății, a protejat femeile, a oprit arderile, a forțat liderii radicali să fie mai moderați, i-a făcut pe negri să muncească mai bine, i-a izgonit pe cei mai răi radicali din țară și i-a pus pe albi pe calea spre câștigarea supremației politice”. Rezultatele negative, după cum spunea Fleming, au fost elementele nelegiuite care „s-au folosit de organizație ca mantie de protecție pentru faptele lor rele... linșajele din ziua de astăzi [1907] sunt cauzate mai ales de condiții sociale și legale rezultate din Reconstrucție.”[62]
Ellis Oberholtzer (un istoric din Nord) a explicat în 1917:[63]
Nemulțumiri privind foștii sclavi din Sud erau numeroase. Ei au suferit mult. Dar și albii au căzut victime unor fărădelegi și violențe și în toate părțile Nordului, dar și în statele foste «rebele». Nicio campanie politică nu trecea fără focuri de armă, fără capete sparte cu pietre și bâte, fără incendierea caselor de întruniri ale rivalilor. Cluburile republicane mărșăluiau pe străzile orașului Philadelphia, printre focuri de revolver și pietre aruncate, pentru a salva negrii de sălbaticii rebeli din Alabama... Proiectul de a-i transforma pe negri în alegători nu era atât pentru înălțarea lor socială ât pentru a pedepsi mai mult pe albii din Sud—pentru capturarea posturilor pentru radicali și pentru întărirea pozițiilor de putere ale radicalilor în Sud și în toată țara.”
Printre reacțiile conservatorilor s-au numărat înființarea de societăți secrete violente, de exemplu Ku Klux Klan. Actele de violență aveau loc în orașe și în zonele rurale între foștii confederați, republicani, afroamericani, representanți ai guvernului federal, și Ligile Loiale înarmate ale republicanilor. Victimele erau mai ales afroamericani, deși și albii erau deseori ținte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva