Оплаченная реклама

luni, 25 februarie 2013

Regulile definiţiei

Regulile definiţiei a) 
Подпись: Reguli F  Regula adecvării: definitorul trebuie să fie adecvat definitului şi numai lui, cu alte cuvinte, între definitor şi definit trebuie să existe un raport de identitate. Erorile cele mai frecvente sunt definiţiile prea largi, când definitorul este gen pentru definit, definiţiile prea înguste, când definitorul este specie pentru definit şi definiţiile deopotrivă prea largi şi prea înguste, în cazul în care între definit şi definitor există un raport de încrucişare. De pildă definiţia: Medic = df. Orice persoană împuternicită prin lege să practice medicina, este prea largă, în timp ce definiţia: Matematica este ştiinţa numerelor şi a operaţiilor cu numere este prea îngustă. Definiţia: Cadru didactic este orice persoană împuternicită prin lege să îşi desfăşoare activitatea în învăţământul de stat este şi prea largă şi prea îngustă.
Această regulă nu vizează şi definiţiile stipulative care, precizând un anumit sens al termenului, se adresează doar acelui sens.
b) Подпись: Definiţia este o enunţare care exprimă esenţa unui lucru. Aristotel, Topica, I,5,102a, Organon, II, ed. cit, p.306  Regula exprimării esenţei: definitorul trebuie să exprime proprietăţile esenţiale ale obiectului definit. Este citată deseori, cu referire la această cerinţă, definiţia dată de sofişti omului ca fiind “fiinţă bipedă, fără pene şi cu unghii late”. Evident, definiţia nu surprinde esenţa omului, deşi, se pare, identifică note care, luate împreună, constituie o diferenţă specifică, dar neesenţială; la fel se întâmplă lucrurile cu definiţia antică a omului ca “fiinţa care poate să râdă”.
Această regulă nu se referă la definiţiile denotative. În cazul acestora cerinţa ar putea fi ca definitorul să enumere elemente reprezentative pentru întreaga clasă a definitului.
c) Regula clarităţii: exprimă cerinţa ca definiţia să nu conţină termeni vagi, ambiguităţi, limbaj echivoc sau metaforic. Expresiile care conţin figuri de stil se numesc enunţuri retorice şi pot fi acceptate ca elemente ale argumentării dar nu ca definiţii.
d) Regula conciziei: solicită ca definiţia să fie cât mai scurtă cu putinţă, fără însă a încălca celelalte reguli; abaterea de la această regulă face definiţia stufoasă, greu de înţeles şi reţinut.
e) Regula afirmării: exprimă cerinţa ca definitorul să arate ce este definitul nu ce nu este el. Cazurile în care definiţiile negative sunt satisfăcătoare sunt rare şi se referă la termenii negativi care pot fi definiţi prin negaţie (ex. amoral = om lipsit de morală, leneş= lipsit de silinţă).
f)  Regula noncircularităţii: definitorul nu trebuie să-l conţină pe definit şi nici să se definească la rândul lui prin definit. Excepţie de la această regulă fac termenii corelativi, care se definesc numai unul prin celălalt. Această regulă ne interzice să definim pe A prin B şi pe B prin A, dar circularitatea nu poate fi evitată la nesfârşit, căci avem totuşi un număr limitate de cuvinte, chiar dacă acesta este mare. Prin urmare este acceptată procedura (A=df.B)(B=df.C) şi (C=df. A).
g) Regula contextualizării: solicită clarificarea contextului în care termenul definit poate fi utilizat. Această regulă vizează îndeosebi termenii polisemantici, caz în care trebuie precizat contextul utilizării sensului respectiv.
Regresie= în psihologie, tendinţă a comportamentului unui individ de a reveni la stadii primare
h) Regula consistenţei[1]: exprimă o cerinţă ce vizează sistemul de cunoştinţe în care este integrată definiţia cerând ca ea să nu intre în opoziţie cu alte definiţii sau cunoştinţe acceptate în sistem.

*  
 Definiţia încheie gama operaţiilor constructive cu noţiuni.

         Revenim cu o exigenţă (didactică): definiţia este necesară pentru înţelegerea termenilor, dar nu este suficientă; recomandăm utilizarea în bloc a operaţiilor constructive pentru a putea “manipula“ termenul, specificându-l, generalizându-l, clasificându-l sau divizându-l. De asemenea, este utilă şi precizarea raporturilor cu alţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs, după schema pe care o vom prezenta în continuare.                                                                       






[1] Două opinii sunt consistente dacă pot fi ambele adevărate şi inconsistente dacă numai una dintre ele poate fi adevărată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva