miercuri, 6 februarie 2013

Sonetul CLXXXIII

Sonetul CLXXXIII "SONETUL CLXXXIII" - comentariu literar -

Volumul intitulat "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu", apărut postum (1964), include şi "Sonetul CLXXXIII". Acest volum cuprinde 90 de sonete, numerotate în continuarea celor 154 ale lui Shakespeare, apărute cu circa 350 de ani în urmă (1609), de aceea acest sonet poartă numărul 183. De Ia Danie încoace, literatura a relevat ideea că sentimentul de iubire este o cale spirituală superioara spre cosmos şi divinitate, concepţie preluată şi de Vasile Voiculescu în sonetele sale, adăugându-i însă o nelinişte modernă, aceea a izbăvirii prin artă.
Elementele formale sunt asemănătoare cu cele shakespeariene, numai că la Voiculescu tensiunea spirituală este amplificată de alegorii solemne prin care se exprima ideea plenitudinii, a eliberării spirituale prin intermediul unei pasiuni. Idealul celui care iubeşte este desăvârşirea cului prin "puterea gânditoare" (Eugen Simion), care ordonează dar şi amplifică trăirile interioare.
"Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire, Ne răsvralim, ne plângem de piericiunea noastră, Şi încă nu-nţelegcm că fără de iubire Se vestejeşte Timpul în noi ca iloarea-n glastră; Rupi din elernilale. el vrea tărâm asemeni Din care-alloiul şubred să-şi tragă seva nouă; Noi îl primim cu gheaţă şi-1 răsădim în cremeni Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
C'i-n van acum le mânii pe mine şi m-arunci, Minunile iubirii n-au stavile pe lume; Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, Oricând şi ori de unde- , mă vei striga pe nume,
Chiar de*aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Toi in-aş scula din moarte ca să alerg la tine.
Tema o constituie revelaţia celor două concepte esenţiale pentru .existenţa umană, Timpul şi Dragostea, singurele care determină condiţia omului în Univers, conlerindii-i eternizare. Ideea exprimă drama efemcrilăţii omului, poetul având două alitudini_distincte: răzvrătirea şi resemnarea în viziunea filozofieă ă morţii.
Structura poeziei. Poezia este alcătuită din două fragmente lirice, după accentele ideatice ale sonetului.
Partea I se organizează în jurul a două concepte filozofice fundamentale ule existenţei umane, Timpul şi Dragostea, scrise cu majusculă de poet.
Ca şi la Lucian Blaga în-"Poemele luminii", existenţa este văzuta aici ca o "mare trecere" către moarte, omul trăieşte drama efemerităţii sale, având doua atitudini distincte în fala vieţii: răzvrătirea şi resemnarea. Lupta omului cu destinul implacabil transpare încă din debutul poeziei, "Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,/ Ne răzvrătim, ne plângem depiericiunea noastră".
Poetul găseşte singura soluţie de supravieţuire spirituală care să învingă timpul şi să eternizeze simţirea umană: "Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire/ Se vestejeşte Timpul în noi ea fioarea-n glastră".
Accesul la iubire are valoare supremă, conferind sens profund existenţei umane, dragostea având puteri dettiiurgice "Dragostea-i unica vecie dată nouă", sugerând ideea că numai iubirea poate eterniza sufletul omului, pe când absenţa ei l-ar vesteji "în noi ca floarea-n glastră", comparaţiile care sugerează uscăciunea interioară a omului lipsit de dragoste fiind de natură vegetala. Viaţa efemeră a omului este sugerată prin simboluri semnificative pentru trecerea implacabilă a timpului: "piericiunea noastră", "se vestejeşte Timpul", "floarea-n glastră", "altoiul şubred', "răsădim în cremeni".
Partea a doua transferă iubirea în planul concretului, poetul imaginând o ceartă între îndrăgostiţi ("Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-alungi"), accentuând prin acest pretext trăinicia sentimentului de dragoste ("Minunile iubirii n-au stavile pe lume"). Iubirea capătă dimensiuni sacre, energia şi Torţa acestui sentiment pot face minuni, asemenea celei bilbiice, a scoaterii din moarte a lui Lazăr: "Ga Lazăr la auzul duioaselor porunci,/ Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,/ Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,/ Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.". Iubita capătă, aşadar, şi ea dimensiuni sacre, este Iubita Christ şi are puteri demiurgice.
în concluzie, sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii, dâruindu-l eu eternizare.
"Sonetul CLXXXII1" are tendinţa de a depăşi teluricul, aspirând spre zonă esenţelor pure, spre sacru. Iubirea devine un proces iniţiatic prin intermediul căruia omul accede spre marile taine cosmice, o tentativă dramatică a individului de a-şi depăşi condiţia umană.
Limbajul artistic, în acest sonet, Vasile Voieulescu foloseşte figuri de stil tradiţionale pentru a sugera efemeritatea fiinţei umane ori esenţializarea sentimentului de iubire: comparaţii ("Se vestejeşte Timpul în noi ca Hoarca-n glastră"; "Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,/ (...) Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine."), metafore ("rupi din eternitate", "răsădim în cremeni"), epitete ("altoiul şubred", '.'seva nouă").
Starea de degradare şi suferinţa pentru efemeritatea omului sunt ilustrate prin verbe cu o puternică forţa de sugestie: "cerşim", "ne răzvrătim", "ne plângem", "m-aş scula din moarte".
Partea a doua este dominată de termeni biblici ("Lazâr", "duioasele porunci", "lespedea"), iar şirul de metafore organizează o alegorie de inspiraţie mitologică.
Iubirea determină condiţia omului în Univers, având valoare supremă pentru existenţa umană, "iubirea văzută ca un concept deschis spre semnificaţiile universului" (Eugen Simion).

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva