vineri, 1 februarie 2013

Zonele transfrontaliere si rolul acestora in formarea euroregiunilor. Tipuri de euroregiuni de cooperare transfrontaliera

Zonele transfrontaliere si rolul acestora in formarea euroregiunilor. Tipuri de euroregiuni de cooperare transfrontaliera Apariţia euroregiunilor este legată de intensa colaborare transfrontalieră din spaţiul vest-european, nucleele urbane de polarizare transfrontalieră şi configuraţia graniţelor de stat constituind principalii lor factori generatori. Prima euroregiune este considerată a fi Regio Basiliensis, constituită în 1963[1], pe baza ariei de polarizare a oraşului Basel. Dezvoltarea rapidă a industriei în perioada postbelică şi liberalizarea regimului vamal au contribuit la creşterea rapidă a aglomerării urbane care s-a extins peste limitele teritoriului naţional. Aceasta a fost favorizată de relaţiile economice, formate de-a lungul timpului, de nivelul relativ ridicat al gradului de industrializare şi urbanizare a regiunilor frontaliere din Franţa şi Germania. Tot la frontiera dintre Elveţia şi Franţa funcţionează Regio Genevensis, dezvoltată pe baza ariei de polarizare a Genevei. Populaţia care îşi desfăşura activitatea în această zonă a rezolvat problema preţurilor foarte ridicate ale locuinţelor, generată de lipsa de spaţiu din jurul Genevei prin construirea de locuinţe pe teritoriul francez, în apropierea graniţei, unde preţurile terenurilor erau mai mici. În plus, o parte din populaţia franceză din zona de frontieră îşi desfăşoară activitatea în regiunea Genevei, unde salariile sunt mai mari. Aceste fenomene au avut ca efect difuzarea urbanizării în regiune, transformând practic zona frontalieră franceză într-un hinterland al Genevei.                                                                      Germania, prin poziţia sa geografică în interiorul continentului şi prin numărul mare de state învecinate (9) a atras de-a lungul frontierelor sale cea mai mare concentrare a euroregiunilor, atât în perimetrul zonei transfrontaliere estice, cu Olanda, Belgia, Luxemburg şi Franţa, cât şi în lungul fostei „Cortine de Fier”, la graniţa cu Polonia şi Cehia. În legislaţia germană, sunt prezente 6 caracteristici distincte ale euroregiunilor:

- euroregiunile reprezintă formele cele mai eficiente ale cooperării din zonele de frontieră;
- euroregiunile ajută la echilibrarea nivelelor de dezvoltare diferită a zonelor de frontieră;
- euroregiunile consolidează încrederea şi spiritul de cooperare a locuitorilor;
- euroregiunile constituie terenul de exersare a bunei vecinătăţi şi a integrării;
- euroregiunile ajută la depăşirea moştenirilor negative ale trecutului;
- euroregiunile constituie elemente importante ale atenuării discrepanţelor dintre statele dezvoltate economic din UE şi noile membre.
Dintre euroregiunile cu participare germană, una dintre cele mai reprezentative este considerată a fi Euroregiunea Maas-Rhin, care include provinciile Limburg, Liege şi comunitatea germană din jurul oraşului Liege (Belgia), partea nordică a provinciei Limburg din Olanda şi câteva kreize din jurul oraşului german Aachen. Principalele elemente unificatoare sunt cel lingvistic (populaţie de limbă germană) şi cel al convergenţei fluxurilor de populaţie şi bunuri, euroregiunea fiind situată pe traseul celor mai importante axe de transport feroviar, rutier, aerian şi fluvial. Dotată cu o infrastructură dezvoltată, euroregiunea se caracterizează printr-un deosebit potenţial economic, datorat forţei de muncă înalt calificată, ramurilor industriale cu tehnologii de vârf şi unui sistem instituţional de învăţământ şi cercetare.                                                                                                  Între Elveţia şi Italia funcţionează Regio Insubrica, poziţionată între cantonul elveţian de limbă italiană Tessin şi zona metropolitană a oraşului Milano. Şi în acest caz, unitatea lingvistică a populaţiei este evidentă. În anii ’60, cantonul Tessin a înregistrat o puternică terţiarizare a economiei. Multe segmente productive ale industriei elveţiene au fost mutate în sudul cantonului, în apropierea graniţei cu Italia, cu scopul de a beneficia de forţa de muncă mai ieftină de origine italiană. Pe de altă parte, relaţia a funcţionat si invers, dinspre Italia spre Elveţia. Provinciile italiene Como, Varesse şi Lecco dispuneau de o industrie performantă si bine structurată, constituind una dintre cele mai dezvoltate zone din Italia. În a doua parte a deceniului ’70 însă, marile unităţi industriale au fost închise, începând un proces de delocalizare şi reconversie industrială. Acesta a reuşit fără prea mari costuri sociale, datorită absorbţiei forţei de muncă disponibilizată de întreprinderile italiene de către piaţa forţei de muncă a cantonului Tessin.                                                Pentru locuitorii euroregiunilor din Uniunea Europeană, graniţele au dispărut deja din hărţile mentale ale locuitorilor frontalieri, astfel că activităţile umane anticipează în multe cazuri schimbările instituţionale.                                      În spaţiul central şi est-european, colaborarea transfrontalieră, grefată pe graniţe noi, apărute în cea mai mare parte a lor după 1945[2], are la bază în principal argumentul politic şi nu realităţile din teren.
Au rezultat structuri teritoriale supradimensionate (Comunitatea Alpi-Adria, Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, Euroregiunea Bug etc) care nu îndeplinesc multe dintre criteriile necesare pentru a le asigura viabilitatea, existând puţine elemente de complementaritate sau de schimburi directe. Totodată, spre deosebire de situaţiile din vestul Europei, euroregiunile est-europene cuprind state mai puţin dezvoltate sub raport economic şi cu un grad mare de eterogenitate, multe dintre aceste structuri de colaborare transfrontalieră fiind grefate pe fosta Cortină de Fier (mai ales în lungul graniţelor germano-poloneze şi germano-cehe, unde funcţionează 8 euroregiuni. Graniţele Poloniei, Cehiei, Slovaciei şi Ungariei sunt practic în întregime acoperite de euroregiuni.                                                                                                   O altă categorie de euroregiuni, constituite în general după 1990, reprezintă structuri macroteritoriale, rezultate prin agregarea unităţilor administrativ-teritoriale de prim rang, structurate în general în lungul marilor coridoare de trafic paneuropean. Exemple tipice în acest sens sunt Euroregiunea Nord, constituită pe baza cooperării dintre Belgia, regiunea franceză Nord-Pas de Calais şi comitatul englez Kent; Euroregiunea Mediterana Transpirineeană, ce grupează regiunile Catalonia, Languedoc-Rousillon şi Midi Pyrénées, sau Euroregiunea Saar-Lor-Lux (Saar-Lorena-Luxemburg).     Euroregiunile constituie deci, structuri teritoriale create în scopul intensificării cooperării interregionale şi transfrontaliere, pentru realizarea unui spaţiu coerent de dezvoltare economică, ştiinţifică, socială şi culturală.
În prezent, la nivel european are loc o intensă dispută între adepţii statului-naţiune şi cei ai regionalizării, pe principii federaliste. Conceptul statului naţional este supus atacului din două direcţii: pe de o parte ca urmare a globalizării, care prin internaţionalizarea şi interdependenta economiei mondiale şi a mijloacelor de comunicaţie (internet şi mass-media) creează structuri suprastatale, iar pe de altă parte, la nivel sub-statal, unde regiunile reprezintă o ameninţare pentru legitimitatea statului-naţiune atât în sfera economiei, cât şi în cea administrativă şi politică. Acest cadru general a favorizat intensificarea colaborărilor transfrontaliere şi proliferarea euroregiunilor, mai întâi în Europa centrală şi de vest, iar ulterior, în anii ’90, şi în estul continentului.  
Euroregiunile reprezintă „structuri teritoriale care rezultă din cooperări transfrontaliere între mai multe comunităţi teritoriale, care are un anumit grad de autonomie locală, adică un consiliu de conducere, grupuri de lucru şi un secretariat”[3].
Criteriile de clasificare a acestora, pe care le propunem sunt:
            1. Factorii ce au determinat formarea euroregiunilor:
ü        Euroregiuni formate pe baza aglomeraţiilor urbane transfrontaliere: Regio Basiliensis, Regio Genevensis, Regio Insubrica (Milano);
ü        Euroregiuni formate pe baza oraşelor dublete: euroregiunile de la graniţa germano-poloneză, cele de la graniţa germano-cehă tec; 
ü        Euroregiuni formate pe baza structurii etnice unitare: Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Prutul Superior, Euroregiunea Dunărea de Jos;
ü        Euroregiuni formate pe baza axelor de comunicaţie transfrontaliere: Euroregiunea Nord, Euroregiunea Saar-Lor-Lux etc;
ü        Euroregiuni formate pe baza unor bazine marine sau lacustre exploatate în comun: Euroregiunea Pomerania.
ü        Euroregiuni formate pe baza omogenităţii potenţialului natural: Euroregiunea Barents.
2. Gradul de simetrie al dezvoltării economico-sociale a regiunilor frontaliere ce le compun:
ü        Euroregiuni simetrice: formate din regiuni frontaliere cu grad de dezvoltare economico-social şi tehnico-edilitar relativ similar (euroregiunile formate între statele dezvoltate ale UE şi noile membre): Euroregiunea Dunărea 21; Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar; Euroregiunea Prutul Superior; Euroregiunea Dunărea de Jos etc;
ü        Euroregiuni asimetrice: formate prin asocierea unor regiuni frontaliere cu grad diferit de dezvoltare: euroregiunile de la graniţa germano-poloneză, germano-cehă etc;
3. Numărul de state ce le formează:
ü        Euroregiuni formate la graniţele a două state (formate pe baza extinderii a două regiuni transfrontaliere): Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar, Euroregiunea Giurgiu – Ruse etc;
ü        Euroregiuni formate la graniţele a trei state: Euroregiunea Dunăre – Mureş – Tisa, Euroregiunile Prutul Superior şi Dunărea de Jos etc;
ü        Euroregiuni formate la graniţele a patru sau mai multe state (macro-euroregiuni): Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Pomerania etc.
4. Continuitatea elementului etnic:
ü        Euroregiuni omogene etnic;
ü        Euroregiuni eterogene etnic.



[1]Euroregiunea a căpătat statut oficial în anul 1976.
[2]Reprezentativ în acest sens este cazul Poloniei, 80% din lungimea totală a frontierelor sale datând din 1945-47, ceea ce face din această ţară una dintre cele mai noi din Europa, chiar dacă naţiunea poloneză este una dintre cele mai vechi. Frontiera sa vestică este strâns legată de cea estică, impusă de sovietici.
[3]Deică P., Dobraca L., Guran Liliana, Săgeată R., Urucu Veselina (2000), România şi colaborarea transfrontalieră în contextul integrării europene, Grant ANSTI 6207/2000, p. 1.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva