Оплаченная реклама

sâmbătă, 10 august 2013

Abordarea sistemica a politicilor publice

      O sferă extinsă în cercetarea  elaborării politicilor este reprezentată de relaţia dintre  teoriei politicii şi eficacitatea  acesteia în contextul specific complexităţii şi incertitudinii problemelor  şi nivelul consensului realiazat de politica stabilită.
       Pentru elaboratorii politicilor  includerea în acest set de relaţii şi a altor  factori  (presiunea timpului, gradul de ameninţare sau de ostilitate al unei probleme, structura şi cultura organizaţiei şi a sistemului în care se dezvoltă un anumit proiect politic) completează lista provocărilor cărora trebuie să le facă faţă.. Regulile posibilelor acţiuni strategice, în contexte politice diverse, sunt incluse în diferitele modele de elaborare, ce fac subiectul acestui capitol.

    Conceptul de sistem constituie, în prezent, partea centrală a cercetărilor legate de autorităţile şi administraţia publică. 
     Sistemul ca noţiune universală reprezintă totalitatea elementelor componente ( ca părţi sau subsisteme) aflate în interacţiune, fiecare dintre acestea formând o entitate distinctă. De exemplu, economia mondială este un sistem constituit din subsistemele economiilor naţionale. La rândul lor, acestea din urmă, ca sisteme sunt formate din subectoare sau ramuri economice formând elementele sau subsistemele: agricultură, industrie, construcţii, servicii ş.a. În continuare, serviciile pot constitui un sistem compus din: transporturi, comerţ, turism, cultură, învăţământ, sănătate, administraţie publică ş.a.m.d.
     Sistemului îi este proprie proclamarea priorităţii ansamblului asupra părţilor componente ( subsisteme, sectoare etc.) şi are următoarele caracteristici proprii:
§         integralitatea  componentelor ( elementele sistemului sunt văzute ca adevărate cutii  negre);
§         conexiunea inversă sau autocorectarea (feedback), prin care se asigură funcţionarea stabilă într-un mediu perturbant, în schimbare;
§         auto-organizarea, datorită căreia se asigură supravieţuirea sistemului  la schimbările impuse de mediu;
§         autoregenerarea elementelor componenete, prin învăţarea din performanţele trecute, dar şi din aplicaţii inovaţionale;
§         dezvoltarea conştientă şi, implicit,  evoluţia spre starea dorită, pe baza punerii în valoare a capacităţii actorilor sistemului, în scopul atingerii obiectivelor fixate..
Pe baza  acestor  menţiuni se poate concluziona că un sistem nu poate exista în absenţa unei structuri proprii, care să ofere garanţia menţinerii, progresului  (regresului)  în faţa vicisitudinilor mediului în care sistemul supravieţuieşte.
Conceptul de structură este o trăsătură comună, universală atît a lumii fizice şi biologice, cât şi a celei sociale. În contextul actual, acest concept se extinde în domeniile subcuantice şi a celor din universul supermetagalactic.
Structura  reprezintă suma elementelor componente ale unui sistem şi interrelaţiile dintre acestea, împreună asigurând  coerenţa interioară a sistemului şi configurând frontiera de manifestare a proprietăţilor specifice (unui sistem, domeniu, sector, activitate). În cazul  sistemului economic, de exemplu, componentele structurale sunt reprezentate de  sectoarele economice amintite anterior care au „actori proprii” ( unităţile economice, instituţiile guvernamentale , sindicate, patronate etc.).
Structuralismul studiază în plus legăturile ( relaţiile) sistemice  materiale, energetice, financiare şi informaţionale existente între aceşti actori, schimbarea spaţio-temporală a acestor legături, cauzele şi consecinţele schimbăriloe respective.
Trăsăturile  definitorii ale structurilor economico-sociale se diferenţiază de cele ale sistemelor prin următoarele caracteristici specifice:
a)                  complexitatea structurilor de natură economico-socială;
b)                  ordonarea elementelor structurii se face după principii abstracte, validate de realităţile vieţii economico-sociale;
c)                  siguranţa sistemului scade pe măsură ce numărul elementelor de structură creşte;
d)                   perturbaţiile produse la nivelul unei (sau a mai multor ) componente structurale se transmite în întregul sistem;
e)                  echilibrul şi stabilitatea structurală este o excepţie, regula fiind mobilitatea şi adaptabilitatea la exigenţele de mediu.
Aducerea sau menţinerea  unui sistem într-o stare de qvasi-echilibru se realizeză prin concentrarea eforturilor  tuturor  actorilor sistemului, convergenţa intereselor fiind, în acest caz,  liantul comun.
Considerentele expuse îşi găsesc aplicabilitatea în domeniul  particular al politicilor publice,  domeniu în care abordarea sistemică a politicilor este un loc comun.  
În literatura de specialitate  este acceptată  ideea conform căreia politica publică  nu este o simplă reflexie a unor acţiuni generate de o teorie, ci  un sistem care dispune de propria sa teorie şi care se desfăşoară în contextul unei culturii şi structurii politico-administrative specifice.
        Iniţial, atenţia a fost concentrată asupra două subsisteme componente ale sistemului reprezentat de o politică publică sectorială  şi anume  elaborarea şi implementarea. În prezent, cercetătorii şi specialiştii în politici publice  au determinat un număr mult mai mare de subsisteme: stabilirea obiectivelor, proiectarea, planificarea şi, implementarea, menţinerea şi evaluarea politicii publice respective.
       Având în vedere faptul că studierea fiecărui subsistem este mult mai facilă decât cea a sistemului politicii în ansamblu, acceptarea acestor clasificări, în fond formală, este perfect justificată.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva