Оплаченная реклама

sâmbătă, 10 august 2013

Actul Unic European

Necesitatea unei reforme instituţionale care să corespundă evoluţiilor politice, economice şi sociale înregistrate în Europa se făcuse puternic resimţită. În iulie 1984, la Consiliul European de la Fontainbleau, s-a constituit, sub preşedinţia senatorului irlandez J. Dooge — fost ministru de externe al Irlandei — Comitetul pentru problemele instituţionale, după modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma. Raportul Comitetului, numit Raportul Dooge, afirma nevoia unui salt calitativ în sensul creării "între statele europene a unei entităţi politice adevărate, adică a unei Uniuni Europene". Sarcina Comitetului era de a prezenta sugestii în vederea îmbunătăţirii funcţionării cooperării europene în domeniul comunitar, ca şi în cel al cooperării politice. În vederea realizării acestui obiectiv, Comitetul preconiza convocarea unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre care să negocieze un proiect de tratat asupra Uniunii Europene.
Proiectul unui tratat asupra acestei chestiuni prezentat Parlamentului European, aşa-numitul Proiect Spinelli, fusese elaborat în februarie 1984, moment care a determinat relansarea dezbaterilor asupra reformelor instituţionale.
Raportul Dooge cuprindea patru părţi:
Prima parte preciza spiritul reformelor propuse.
Cea de-a doua parte enunţa obiectivele prioritare: un spaţiu economic interior omogen, promovarea valorilor comune ale civilizaţiei europene, găsirea unei identităţi externe. Spaţiul economic urma să fie obţinut prin desăvârşirea Tratatului de la Roma, respectiv prin realizarea unei adevărate pieţe interioare, libera circulaţie a cetăţenilor, coordonarea politicilor economice, recunoaşterea reciprocă a normelor, simplificarea procedurilor vamale etc. Acestora urma să li se adauge crearea unei comunităţi tehnologice, consolidarea Sistemului Monetar European. Promovarea valorilor comune implica dezvoltarea politicilor în domeniul mediului, în domeniul social, cultural, în crearea unui spaţiu juridic european omogen. Găsirea unei identităţi externe însemna, înainte de toate, dezvoltarea cooperării politice. Structurile trebuiau consolidate prin crearea unui secretariat permanent.
Cea de-a treia parte a Raportului se referea la mijloacele de realizare a acestora, mijloace ce trebuiau obţinute prin instituţiile existente cărora trebuiau însă să li se dezvolte eficacitatea şi legitimitatea democratică.
Cea de-a patra parte se referea la convocarea conferinţei.
După multe luări de poziţie pro şi contra, Conferinţa s-a deschis la 9 septembrie 1985 la Luxemburg şi s-a încheiat prin semnarea Actului Unic European, în două etape, de către miniştrii de externe ai ţărilor membre — 17 februarie şi 28 februarie 1986, (această ultimă dată după referendumurile naţionale din Danemarca, Italia şi Grecia. Actul Unic a intrat în vigoare la 1 iulie 1987).
Actul Unic European cuprinde două părţi: o primă parte consacrată modificărilor aduse tratatelor comunitare şi lărgirii domeniilor de competenţe, cealaltă consacrată cooperării europene în materie de politică externă.
Actul apare astfel ca un adevărat instrument de relansare instituţională şi de perfecţionare a pieţei interne cu un impact psihologic important şi, totodată, ca suport juridic al Europei ultimului deceniu. Este şi motivul pentru care Actului i se spune "unic", deoarece reuneşte dispoziţii referitoare la modificarea şi completarea celor trei tratate constitutive într-un singur act juridic şi, în acelaşi timp, reuneşte dispoziţii privind unele reforme instituţionale şi competenţe comunitare, creează noi politici şi pune bazele unei cooperări europene în materie de politică externă.
Prima parte a Actului aduce modificări tratatelor, cele mai importante privind Tratatul CEE, urmărindu-se creşterea eficacităţii procesului decizional, a perfecţionării Pieţei Comune. Actul Unic înseamnă efortul de a suprima ultimele obstacole din calea liberei circulaţii, lărgirea câmpului de intervenţii comunitare, cu deosebire în domeniul social, în cel al mediului, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. În intenţia de a uşura adoptarea propunerilor Comisiei, Actul Unic a extins votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului.
Actul Unic European, printre alte obiective pe care le înscrie în domeniul lărgirii competenţelor comunitare, a relansat şi a ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe cele de protecţie a mediului. Preocupări în această privinţă datau de mai mult timp. Se adoptaseră mai multe "programe de acţiune în materie de mediu" — în fapt cinci astfel de programe: în 1973, 1977, 1983, 1987 şi 1993 — care vizau îmbunătăţirea calităţii şi a modului de viaţă prin prevenirea degradării mediului.
Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat "Mediul", politica de mediu a devenit o componentă a politicilor comunitare. În speţă, această politică are în vedere coordonarea acţiunilor de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii mediului, de protecţie a sănătăţii oamenilor, de utilizare raţională a resurselor naturale.[1]
Pe plan instituţional, Actul Unic a recunoscut oficial Consiliul European, a acordat puteri legislative Parlamentului European în cadrul procedurii de cooperare şi a fixat principiul creării Tribunalului de Primă Instanţă.
Cea de-a doua parte a Actului Unic se referă la cooperarea europeană în domeniul politicii externe. Este continuarea procesului început prin Acordul Davignon din 1970. Raportul a fost întocmit de directorii politici din ministerele afacerilor externe ale celor şase ţări membre, însărcinaţi "să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice în perspectivele lărgirii". El poartă numele preşedintelui Comisiei, Etienne Davignon (Belgia) şi a fost supus Consiliului de Miniştri la 20 iulie 1970 şi adoptat la 27 octombrie din acelaşi an. Se indică în acest document că trebuie depuse eforturi maxime pentru realizarea obiectivului dorit în domeniul organizării în comun a politicilor externe ale ţărilor membre. În acest fel, cooperarea în domeniu apare ca fază preliminară a unificării politicii europene, la început prin organizarea informărilor reciproce în materie de politică externă.
Ca urmare a deciziilor adoptate, statele membre au dezvoltat în mod sensibil cooperarea lor în domeniul politicii externe. Încă nu se poate vorbi însă de o adevărată politică extern a Comunităţilor, ci mai mult de o coordonare a politicilor externe naţionale printr-un ansamblu de mecanisme care formează ceea ce se numeşte Cooperarea Politică Europeană (CPE). Această cooperare era limitată însă prin absenţa unui temei juridic, neexistând un cadru juridic şi nici obligaţii în consecinţă; nimic din toate acestea nu făceau obiectul unui tratat.
Un al doilea Raport Davignon, adoptat la 23 iulie 1973, a depăşit stadiul unei simple declaraţii de intenţii a guvernelor; el a înscris că "asupra problemelor de politică externă, fiecare stat se angajează, ca regulă generală, să nu fixeze în mod definitiv propria sa poziţie fără să-şi fi consultat partenerii ... ."
Mai târziu, la 29 decembrie 1975, în raportul său asupra Uniunii Europene prezentat Consiliului European, Leo Tindemans, fost prim-ministru al Belgiei şi preşedinte al Partidului Popular European, preconiza transformarea angajamentului politic în obligaţia juridică a statelor membre de a se consulta în scopul luării unor decizii naţionale şi de a adopta principiul majorităţii pentru luarea deciziilor comune. Se cerea astfel elaborarea unei politici externe comune, ceea ce însemna un pas înainte în construcţia unei Europe federale. În Raport se accentua necesitatea sporirii eficacităţii printr-o mai bună coordonare a organelor interguvernamentale şi a celor specializate, prin întărirea instituţiilor comunitare, a organismelor independente, prin lărgirea puterilor de execuţie ale Comisiei, prin întărirea autorităţii preşedintelui şi învestirea acestuia de către Parlament, prin extinderea competenţelor Curţii de Justiţie la noi domenii de activitate comunitară, prin participarea activă a Parlamentului ales prin vot universal la procesul legislativ.
Actul Unic European, prin Titlul III, reprezintă un acord de drept internaţional, o codificare a cooperării în politica externă. El a permis integrarea în tratate a unor evoluţii instituţionale şi politici în vederea consolidării procesului comunitar.
În concluzie, Actul Unic a marcat întoarcerea la votul cu majoritate calificată, a consolidat puterile Parlamentului, Comisiei şi Consiliului, a extins competenţele Curţii de Justiţie, a oficializat Consiliul European, a deschis noi domenii de activitate în cercetare, economie, finanţe, politică socială, mediu.
Actul Unic conferă Comisiei dreptul exclusiv de iniţiativă pentru toate problemele comune care necesită legiferare şi îi atribuie competenţe executive lărgite; Parlamentul trebuie să coopereze şi nu numai să se consulte cu Consiliul; Piaţa Comună, unică, extinsă, trebuia să intre în funcţiune până la 31 decembrie 1992.





[1] Ioana Marinache, Politica Uniunii Europene în domeniul mediului, în revista "Drepturile omului" (an VII, nr. 2/1997), IRDO, Bucureşti, pp. 32-34.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva