Оплаченная реклама

sâmbătă, 10 august 2013

Analiza alternativelor

Alegerea unei politici presupune examinarea alternativelor, compararea lor. E necesar să distingem între mai multe procese care sunt implicate în acest loc: 1) generarea alternativelor; 2) acceptarea şi respingerea alternativelor; şi c) formularea unei "liste scurte" de alternative.
Generarea alternativelor. Atunci când o problemă intră pe agendă, ea se situează undeva între următoarele două cazuri:
1)       Problema intră pe agendă odată cu soluţii concrete, bine specificate ale ei: odată cu problema se cunosc precis şi politici care să o soluţioneze. De multe ori politicile fără public sunt astfel; dar acelaşi lucru se întâmplă şi când - în situaţii particulare - un grup implicat sau o coaliţie de susţinere reuşeşte să impună o anumită modalitate de abordare a problemei şi avansează o politică clară.
2)       Problema intră pe agendă mai degrabă ca un ideal general, puţin specificată (de exemplu: înlăturarea abandonului şcolar; reducerea sărăciei; reducerea şomajului).
În acest caz ea trebuie să fie elaborată astfel încât să fie produse obiective şi alternative concrete.
Procesul de specificare a problemei în vederea generării de alternative are două aspecte: 1) identificarea tipurilor de politici admisibile; 2) în interiorul fiecărui tip, specificarea alternativelor. De exemplu, în problema abandonului şcolar un tip de alternative e cel care se concentrează pe sprijinirea familiilor cu probleme; alt tip se concentrează pe activitatea şcolilor de atragere a elevilor; un altul, pe politicile "celei de a doua şanse" pentru cei care au abandonat şcoala şi doresc să îşi completeze educaţia. Fiecare din aceste tipuri sugerează anumite politici specifice, care vor putea fi apoi elaborare şi specificate adecvat. Unii autori numesc tipurile de alternative - înţelese ca politici schiţate în mare, mai curând decât ca politici elaborate în detaliu -"protoalternative" (Weimer, 1993).
Cum ajunge o alternativă să fie considerată ca o opţiune posibilă? Cum ajung actorii implicaţi în elaborarea unei politici să ia în considerare o alternativă? Trei surse sunt cele mai comune: a) alternativa este "dată"; b) alternativa apare în procesul de analiză a problemei aflate pe agendă; c) alternativa apare într-un proces specific de producere creativă.
Unele alternative sunt "date": atunci când o problemă apare pe agendă este posibil, aşa cum am văzut, ca o opţiune de politică în vederea soluţionării ei să existe deja. Dar şi un alt caz este foarte important: acela în care problema respectivă este veche; ea a mai primit o soluţionare şi deci există o politică practicată efectiv până în acel moment. Această opţiune de a continua să faci ceea ce ai mai făcut este indicată adesea ca una dintre cele mai demne de considerat alternative: chiar dacă ea nu este cea mai bună - iar reintrarea problemei pe agendă probează acest lucru - ea s-a dovedit în mare măsură satisfăcătoare; ea nu este optimă, însă asigură o anumită soluţionare a problemei. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, în care vom discuta modelul incremental al deciziei, alternativa practicată deja are încă un rol important: ea face ca multe dintre celelalte alternative luate în considerare să difere numai într-o mică măsură, "incremental" de aceasta. O nouă opţiune, conform acestui model al deciziei, are şanse mai mari să fie aleasă dacă promovează numai schimbări mici faţă de situaţia existentă. Există şi un alt mecanism prin care o alternativă poate să apară ca fiind „dată": ea este sau a fost practicată în alt loc, în alte instituţii sau societăţi, în situaţii similare. Vom discuta mai pe larg acest caz în paragraful următor.
Analiza sistematică a problemei ajunse pe agenda publică duce la cunoaşterea mai în amănunţime a caracteristicilor acesteia. Cauzele unor fenomene precum şomajul, veniturile mai reduse ale femeilor în raport cu cele ale bărbaţilor, abandonul şcolar etc. pot să fie astfel studiate mai atent. Evidenţierea unor astfel de caracteristici ale problemei nu înseamnă însă că au fost formulate şi alternative de soluţionare a ei; generarea politicilor prin care ea va fi modificată este e etapă care abia începe. Să presupunem că analiza abandonului şcolar duce la concluzia că acesta afectează cel mai mult fetele din comunităţile rrome. Desigur că atunci suntem numai în faţa unei corelaţii, care ne indică o direcţie în care ar trebui să se îndrepte politicile care urmăresc reducerea abandonului şcolar, dar nu şi o politică efectivă. Să accentuăm însă că aceste rezultate ale analizei (cel mai adesea realizate de experţi) deschid drumul formulării alternativelor de un anumit tip.
Nu de puţine ori alternativele apar într-un proces specific de producere creativă. De aceea, încurajarea cercetării creative a problemei este o cale importantă de generare a alternativelor. Într-adevăr, activităţile pe care cei mai mulţi le desfăşurăm sunt rutiniere: organizaţiile în care lucrăm dezvoltă procedurile lor clare de acţiune, din care e greu să ieşim (iar adesea nu avem nici un stimulent în acest sens - dimpotrivă!); soluţiile practicate deja ne fac să vedem realitatea din perspectiva lor. Or, generarea unor alternative noi este un proces creativ, care rupe şabloane şi ne face să vedem lucrurile într-o altă perspectivă. Un exemplu care se dă adesea este următorul (MacRae, Whittington, 1997: p. 118): până în anii '50, se considera că principalele cauze ale accidentelor de maşină erau legate de şofer - neatenţia, necunoaşterea regulilor, nerespectarea lor, consumul de băuturi alcoolice etc. Începând cu anii '50 o nouă abordare a început să câştige teren: nu numai şoferul, ci şi autovehiculul poate fi de vină. Ca urmare, guvernele au început să dea reglementări privind siguranţa acestuia. Astăzi, când această abordare este comună, pare ciudat că nimeni nu se gândise înainte la măsuri în acest sens: dar, aşa cum am văzut, modurile dominante de a vedea lucrurile pot să ne orbească într-atât încât să fie nevoie de o abordare creativă pentru a produce o alternativă nouă.
Există patru surse ale soluţiilor noi, obţinute creativ (Hogwood, Gunn, 1984, 2000: §10.2): i)persoanele creative: o persoană aflată într-o instituţie guvernamentală pe o poziţie de decizie ar proceda înţelept dacă ar avea grijă ca persoanele angajate pe poziţii de pe care participă la formularea politicilor să fie creative; ii) transferul de politici este o cale importantă (o vom discuta mai pe larg în paragraful următor); iii) progresul tehnic: să ne gândim numai la tehnologia informaţională care a deschis oportunităţi, de nebănuit în urmă cu câţiva ani, privind obţinerea şi prelucrarea datelor sau modelări folositoare în generarea de noi soluţii; iv) se apelează la tehnici sistematice, organizaţionale de încurajare a creativităţii. Vom menţiona doar două astfel de mecanisme: brainstormingul şi metoda Delphi.
Brainstormingul ("furtună de idei") constă în organizarea unor sesiuni în care un număr de participanţi (între cinci şi doisprezece membri) sunt stimulaţi să producă noi puncte de vedere cu privire la o problemă. Critica şi evaluarea acestor puncte de vedere este ţinută la minim, tocmai pentru a nu inhiba orice fel de idee nouă. Abia într-o etapă ulterioară aceste idei sunt evaluate, cele mai interesante urmând să fie elaborate mai departe. De bună seamă, nu există nici o certitudine că printr-un brainstorming se vor produce numai idei bune (şi nici măcar că se va produce vreo singură idee bună); însă el poate evidenţia alternative noi de abordare a unei probleme.
Prin metoda Delphi este stimulată creativitatea individuală. Atunci când mai multe persoane se strâng într-un grup (aşa cum e cazul în brainstorming) e posibil ca unele să nu reuşească să îşi formuleze punctele de vedere (cele care sunt mai introvertite sau cele care au un status mai jos); ca urmare, se vor obţine numai idei care exprimă poziţiilor acelor membri ai grupului care sunt extrovertiţi ori au un status mai ridicat. Metoda Delphi încearcă să depăşească această limitare. Ea constă în selecţionarea unui număr de experţi cărora li se trimit individual chestionare privitoare la situaţia dintr-un anumit domeniu. De obicei li se cere să îşi exprime argumentat punctul de vedere cu privire la mai multe posibilităţi de atingere a unui anumit obiectiv, într-un anumit timp. Răspunsurile sunt analizate de organizatori, iar experţilor li se trimite rezumatul analizei; ei pot să îşi revizuiască estimările în funcţie de argumentele formulate (uneori există mai multe runde de analiză). Avantajul metodei constă în obţinerea unor predicţii exacte, necesare atunci când sunt luate decizii privind politici pe termen mai lung.
Acceptarea alternativelor. De cele mai multe ori, procesul de căutare a alternativelor nu se poate întinde pe o perioadă foarte îndelungată: contrângeri de timp, necesitatea alegerii unei alternative fac ca el să fie stopat la un moment dat. Cât de multe alternative sunt la dispoziţia analiştilor şi decidenţilor? În practică, numărul lor este redus (iar de multe ori, aşa cum susţin incrementaliştii, alternativele relevante disponibile diferă doar puţin de cea practicată efectiv). Mai mult, dintre toate alternativele care au fost produse, numai unele sunt supuse unei analize mai atente.
Pare să existe o supoziţie larg răspândită potrivit căreia aria soluţiilor alternative avute în vedere de autorii politicilor este în mod obişnuit una foarte restrânsă. Singurele opţiuni care ajung pe agendă pot fi doar cele care au susţinători influenţi în interiorul organizaţiei. De asemenea, majoritatea organizaţiilor îşi dezvoltă ceea ce s-ar numi propria lor înţelepciune convenţională şi de aceea multe dintre opţiuni sunt literalmente de neconceput. Anumite opţiuni vor asociate cu anumite personalităţi. Grupuri atât din interiorul cât şi din exteriorul organizaţiei pot căuta să-şi impună propria poziţie, eliminând astfel anumite opţiuni. În ultimă instanţă, membrii-cheie vor desconsidera pur şi simplu unele dintre opţiuni. (Hogwood, Gunn, 1984; 2000: pp. 185 - 186) Aşadar, dintre alternativele formulate, numai unele supravieţuiesc. Ce face ca acestea să rămână pe lista celor care nu vor fi desconsiderate? După J. Kingdon (1995: pp. 129 - 137) trei sunt condiţiile minimale pentru ca o alternativă să supravieţuiască:
a)       fezabilitatea tehnică;
b)       congruenţa cu valorile membrilor grupurilor implicate;
c)       anticiparea constrângerilor viitoare (constrângeri de buget, acceptarea de către public, acceptarea de către politicieni).
Multe idei sunt respinse nu pentru că nu sunt bune, ci pentru că politicile construite pe baza lor nu sunt îndeajuns de bine elaborate sau nu par să fie aplicabile. De asemenea, atunci când o alternativă nu este concordantă cu valorile susţinute de membrii grupurilor interesate, ea nu are şanse ridicate să supravieţuiască. Desigur, uneori membrii acestor grupuri au valori diferite. Adesea există un consens general asupra unei valori, în timp ce în cazuri concrete ea este interpretată diferit de aceştia. De exemplu, ideea reducerii mărimii sectorului public pare să exprime o valoare împărtăşită în societatea noastră de cele mai importante grupuri care se manifestă public. Dar în cazuri particulare ea este respinsă cu putere: de exemplu, în privinţa privatizării unor mari regii autonome, sindicatele şi mulţi oameni politici s-au opus cu forţă. Al treilea set de teste pe care trebuie să le treacă o alternativă pentru a supravieţui este acela de a satisface constrângeri viitoare. În primul rând, dacă ea implică cheltuieli ridicate, mai mari decât cele pe care decidenţii pot să le asigure, alternativa are mici şanse de a fi promovată. Multe dintre alternativele considerate ca bune sau chiar ca necesare în învăţământ sau în sănătate nu au putut fi menţinute datorită costurilor ridicate pe care le impuneau. În al doilea rând, alternativa trebuie să se poată impune ca acceptabilă public, deci ca acceptabilă pentru cele mai importante grupuri implicate. Uneori acest lucru nu e posibil: orice politică afectează negativ unele grupuri; de aceea, este necesar să se atragă un sprijin puternic din partea celorlalte. În sfârşit, o alternativă trebuie să poată fi acceptată de către politicieni: multe alternative bune sunt eliminate pentru că specialiştii nu găsesc căile de a le face acceptabile de public sau de politicienii aleşi sau de cei numiţi. Altele sunt ţinute în viaţă în speranţa că în viitor climatul politic se va schimba. Alegerea unei alternative depinde mult de capacitatea de a convinge conducerea unui minister, a unei primării sau jumătate plus unu din membrii unei comisii a parlamentului.
Lista scurtă de alternative. Procesul de acceptare a unor alternative şi, corelat, cel de respingere a altora, duce la producerea unei liste scurte de alternative, care vor fi apoi supuse unei analize mai atente, comparării şi, în final, selecţiei dintre ele a politicii urmate. Nu este nevoie ca în urma acestui proces de formulare a listei scurte toţi specialiştii să fi căzut de acord asupra unei singure alternative; mai curând, ei propun decidenţilor un set de alternative care satisfac, mai mult sau mai puţin, criteriile pe care ei le consideră relevante. Odată cu această listă de alternative, sunt propuse şi anumite moduri de a gândi politicile într-un anumit domeniu. Aşa cum subliniază Kingdon (1995: p. 144), această listă nu indică însă şi un consens asupra unei anumite politici: mai curând, ea subliniază că se poate cădea de acord asupra câtorva propuneri, dintre care se va putea apoi alege politica promovată.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva