Оплаченная реклама

sâmbătă, 10 august 2013

Antichitatea greco-romana

Termenul "Europa", în viziunea unor istorici, este probabil de origine semită, el apărând într-o primă formă în documentele asiriene în opoziţie cu Asia (acu = răsărit). Se pare că prin intermediul fenicienilor termenul este apoi transmis grecilor. În poemele homerice "Europa" desemna Grecia centrală sau Tesalia, extinzându-se apoi asupra întregului uscat. La sfârşitul secolului 6 î.Hr., Hecateu din Milet distingea două continente - Asia şi Europa, iar Herodot menţionează trei continente, adăugând Africa2.
În antichitatea greco-romană Europa însemna "lumea civilizată" din zona mai mare a bazinului mediteranean — restul erau "barbarii"3, adică lumea exterioară.
Istoria Europei, adică istoria acoperită de izvoare scrise, a reţinut manifestări de organizare politică la început pe spaţii mai restrânse, dar şi unele de mai mare întindere.
Un prim exemplu de organizare politică apare în lumea vechii Elade, când statele-cetăţi greceşti au format o uniune cu caracter militar pentru a-şi uni forţele în faţa pericolului extern, în speţă pentru a rezista atacurilor persane. Sunt aşa numitele amficţionii (în limbajul modern ar corespunde ligilor) care confederau aceste state-cetăţi, nu numai sub aspect militar şi religios, ci şi juridic. Amficţioniile au jucat un rol important prin arbitrajele pe care au trebuit să le asigure între cetăţi. Se prevăzuse un tribunal obligatoriu în caz că principiile stabilite ar fi fost încălcate.
Legătura pe care ele o menţineau era mai mult de ordin religios; grecii se întâlneau la sanctuarele aceloraşi zei, religia împărtăşită de toţi constituind un element de identitate comună. Trimişi din toate cetăţile elene se reuneau periodic — primăvara le Delphi sau toamna în templul lui Ceres, lângă Termopyle — în cele două locuri de adunare (panegiri) în care se dezbăteau probleme de interes comun, religios, militar, se judecau diferendele dintre ele, aveau loc concursuri atletice dedicate zeilor. Liga de la Delos, de pildă, avea un tezaur comun depus în sanctuarul lui Apolo. Cetăţile asociate vărsau un tribut sau furnizau contingente militare şi nave. Tezaurul confederat era administrat de Atena şi de un consiliu în care era reprezentată fiecare din cetăţile asociate (Argos, Atena, Chios, Corint, Delos, Delphi, Epidaur, Eubeea, Naxos, Olimpia, Samos, Tasos, Teba). Nu a existat însă ideea de alienare a unei cât de mici părţi din suveranitatea statelor-cetăţi şi nici a unor sancţiuni pentru nerespectarea înţelegerilor stabilite.
Consiliul amficţioniilor îşi avea originea într-o epocă foarte îndepărtată, fapt susţinut de străvechile nume a celor douăsprezece triburi fondatoare care au aparţinut primei civilizaţii greceşti4. Fiecare din aceste triburi trimiteau câte doi delegaţi5 cu drept de vot care împreună deliberau asupra unor probleme de interes comun de natură religioasă, militară, juridică, financiară, de protecţie reciprocă prin acordare de garanţii cum ar fi încheierea de armistiţii în anumite situaţii, obligaţia de a nu opri apa în cetăţile asediate, schimbul de răniţi şi altele. Consiliul putea chema locuitorii liberi care făceau parte din confederaţie pentru executarea hotărârilor sale.
2 Enciclopedia antichităţii, Horia C. Matei, Edit. Meronia, 1995, pag.128-129
3 Din grecescul barbaros, adică străin; derivat din sanscrită, unde avea înţelesul de prost, stupid.
4 Dorieni, Ionieni, Tesalieni, Aheeni, Beoţieni etc.
5 Hieromemnon şi pylagore.


Dacă s-ar fi dezvoltat această instituţie, cu aspiraţiile ei individualiste şi universaliste în acelaşi timp, ar fi putut constitui germenul unităţii Greciei, iar Consiliul ar fi putut lua caracterul unei diete naţionale. Liga de la Delos, amficţioniile statelor-cetăţi nu au durat decât atâta timp cât a ţinut primejdia. Războiul peloponesiac (431-404 î. Chr.) a dovedit-o: fiecare stat-cetate şi-a continuat existenţa separat, independent.
Un alt exemplu de organizare politică îl găsim în Roma antică. De la o comunitate restrânsă la dimensiunea unui stat, Roma a realizat într-o primă fază unitatea peninsulei stabilind, încetul cu încetul, autoritatea romană în jurul întregii Mediterane şi mai apoi până la "marginile lumii", de la Atlantic la Marea Neagră şi Caspică. De la politica cetăţii la politica dominaţiei mondiale — ab urbe ad orbem — s-a ajuns la mundus romanus creat ca acţiune militară ce a intrat într-o ordine geografică bine determinată, pentru că spaţiul de mişcare al Romei cuprindea în accepţia înţelesului din epocă "toată Europa".
Mundus romanus a adus securitatea externă şi internă a locuitorilor imperiului, favorizate de o reţea densă de drumuri propice atât comerţului cât şi deplasărilor rapide a unităţilor militare, dezvoltării economice, cu toate avantajele din care în primul rând relativa stabilitate a monedei romane.
Instalată, pax romana însemna organizarea imperiului cu toate implicaţiile sale militare şi civilizatorii şi nu în ultimul rând pe planul dreptului. Pax romana însemna acceptarea legii sub o autoritate unică în beneficiul convieţuirii comune a tuturor cetăţenilor liberi. Prin Edictul din 212 al împăratului Caracalla toţi oamenii liberi din imperiu au devenit cetăţeni romani, cu un statut juridic, o armată şi o administraţie comune, cu un teritoriu economic şi monedă unice şi cu unele excepţii cu o cultură şi limbă comună. Civis romanus erau toţi cetăţenii imperiului din metropolă, din regiunile ocupate, anexate sau chiar federate şi astfel noţiunea de roman echivala cu cea de "universal".
Transpusă în planul ideilor, filozofia stoicilor — şi nu numai a lor — pleda pentru existenţa unei esenţe unice a universului, în care raţiunea este supremă, oamenii posedă demnitate şi sunt egali în drepturi, concepţii susţinute şi de jurisconsulţii dreptului roman.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva