Оплаченная реклама

sâmbătă, 10 august 2013

Apararea drepturilor personale extrapatrimoniale

Apărarea acestor drepturi se poate face atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace specifi­ce altor ramuri ale dreptului (constituţional, administrativ, penal etc.).
Din punct de vedere al dreptului civil, orice drept subiectiv este apărat, în principal, printr-o acţiune în justiţie. Şi drepturile personale nepatrimoniale sunt apărate prin acţiuni în justiţie corespunzătoare. În acest sens, există dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 54 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căreia "Persoana care a suferit o atingere a dreptului său la nume, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi, va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a se ajunge la restabilirea dreptului atins".
Prin urmare, în concepţia legiuitorului de la 1954, ocrotirea drepturilor extrapatrimoniale trebuie făcută prin mijloace, de asemenea, nepatrimoniale: ordonarea, de către instanţă, a "încetării" săvârşirii faptului care aduce atingere dreptului, precum şi ordonarea oricăror "măsuri socotite necesare" pentru restabilirea dreptului încălcat, ca, de ex: publicarea în presă a hotărârii judecătoreşti de condamnare a autorului faptei pentru infracţiunea de injurie, calomnie, plagiat etc. (după caz); obligarea lui de a publica o dezminţire a unor afirmaţii calomnioase făcute prin presă; etc. Dacă cel obligat nu îndeplineşte măsurile ordonate de instanţă, potrivit art. 55 din acelaşi decret el urmează a fi obligat să plătească o amendă în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a măsurii ordonate.
Bineînţeles, dacă prin încălcarea dreptului personal extrapatrimonial s-a cauzat titularului dreptului încălcat o pagubă materială (de ex., în urma calomnierii, persoana şi-a pierdut slujba, ori a fost respinsă la un concurs; în urma plagierii operei sale, autorul a pierdut drepturile de autor pe care le-ar fi încasat dacă opera era publicată sub numele său; etc.), titularul dreptului încălcat va putea cere şi obţine, potrivit dreptului comun al răspunderii civile delictuale, despăgubiri băneşti pentru repararea integrală a prejudiciului pecuniar suferit.
Este adevărat că o despăgubire bănească nu este de natură să ducă, prin ea însăşi, la restabilirea onoarei lezate, a integrităţii corporale vătămate, a drepturilor personale încălcate, în general. Dar nu este mai puţin adevărat că pierderea suferită prin încălcarea unui asemenea drept nepatrimonial poate fi compensată, fie şi numai într-o oarecare măsură, prin acordarea unei despăgubiri băneşti menite să ofere victimei alte satisfacţii în locul celor de care a fost lipsită prin fapta ilicită de încălcare a drepturilor sale nepatrimoniale. De pildă, cel ce a suferit o vătămare corporală care i-a redus capacitatea de muncă primeşte, firesc, o despăgubire bănească reprezentând diferenţa dintre câştigul din muncă pe care-l obţinea înainte şi pe care l-ar putea obţine în continuare, dacă n-ar fi suferit vătămarea, de o parte, şi câştigul redus pe care-l obţine după diminuarea capacităţii de muncă, sau pensia de invaliditate pe care o primeşte după pierderea acestei capacităţi, de altă parte. Dar, în urma vătămării corporale suferite, victima n-a pierdut numai această diferenţă de venituri, ci a pierdut şi o serie de alte posibilităţi şi satisfacţii de care nu se mai poate bucura: practicarea unor sporturi de agrement, frecventarea unui club sau a unei discoteci, o viaţă socială sau chiar mondenă firească, etc. Este adevărat că pierderea acestor facilităţi nu poate fi evaluată şi cuantificată în bani, spre a se acorda despăgubiri. În schimb, ea poate fi, măcar în parte, compensată prin acordarea unei despăgubiri băneşti care să-i permită victimei accesul la alte facilităţi şi satisfacţii echivalente: cumpărarea unui televizor sau video-player cu ajutorul căruia să "participe" la excursii sau la manifestări sportive; cumpărarea unui autoturism adaptat invalidităţii sale, care să-i permită deplasarea la locul de muncă sau la locurile de agrement; etc.
Resimţind acut insuficienţa reglementării aduse de art. 54 din Decr. nr. 31/1954 şi nedreptatea impusă victimelor prin refuzul acordării de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciile "morale" (nepatrimoniale), practica judiciară, sprijinită de doctrină, a căutat şi găsit posibilitatea de a acorda, totuşi, asemenea despăgubiri. De pildă, s-a argumentat că despăgubirea acordată pentru pierderea unui ochi ar reprezenta acoperirea cheltuielilor de "supraalimentaţie" sau medicaţie, necesare datorită "efortului suplimentar" făcut de ochiul sănătos, "uzurii" şi obosirii lui suplimentare şi premature, controalelor medicale mai frecvente şi mai costisitoare, procurării unor ochelari speciali care să "mascheze" infirmitatea, etc. etc.)[1].
În ultimii ani - post-totalitari - deşi unele instanţe manifestă încă reticenţă în abandonarea tezei "imoralităţii" reparării băneşti a prejudiciilor nepatrimoniale, nu numai doctrina şi o parte a jurisprudenţei, dar însuşi legiuitorul pare să tindă spre o orientare mai realistă, în concordanţă cu orientările din ţările avansate, admiţând că pot fi reparate în bani nu numai pagubele materiale, dar şi prejudiciile morale, extrapatrimoniale.
Astfel, de pildă, în Legea contenciosului admi­nis­tra­tiv, nr. 554/2004 (publicată în M. Of. partea I, nr. 1154/7 dec. 2004) se prevede că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale...” (art. 8 alin. 1). Desigur, în această materie atât de delicată, a compensării suferinţelor psihice sau fizice, a reparării daunelor nepatrimoniale în general, trebuie acţionat şi decis cu multă prudenţă, pentru a se ajunge la soluţii cu adevărat drepte şi echitabile, fără a se abuza nici într-un sens şi nici în celălalt. Astfel este important de reţinut că, în principiu, şi în cazul încălcării unor drepturi personale, extrapatrimo­ni­ale, este admisibilă şi posibilă acordarea de despăgubiri (compensaţii) băneşti, în măsura în care împrejurările concrete ale speţei o justifică sau o impun.




[1] Cu privire la întreaga evoluţie a legislaţiei, doctrinei şi jurispru­denţei în materia acordării de despăgubiri băneşti pentru prejudicii extra­patrimoniale, cu interesante argumentări "pro" şi "contra", autorii Mureşan, M., Boar Ana şi Diaconescu, Ş., în op. cit., p. 39, fac trimitere la: A l b u, I., U r s a, V.,  Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979; Boar, M., Răspunderea pentru prejudiciile extrapatrimoniale (Problema daunelor morale), teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1998; Urs, I., Repararea daunelor morale, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1999; Jugastru Călina, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale,  teză de doctorat, 2000.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva