Оплаченная реклама

duminică, 11 august 2013

Banca Nationala Romana

Infiinţarea B.N.R.



Cuprins:


Cap.1 Precursorii Băncii Centrale de Emisiune … pag. 2


Cap.2 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi emisiunea de bancnote … pag. 4


Cap. 3 BNR şi interesele ce au determinat politica sa bancară  …pag. 6


Bibliografie … pag. 7























Cap.1 Precursorii Băncii Centrale de Emisiune



         Principala cale de punere în circulaţie a bancnotelor era acordarea creditelor de reescontare. Existenţa Băncii de Emisiune presupunea existenţa unei reţele de bănci comerciale care să preia bancnotele emise de Banca de Emisiune şi să le repartizeze sub forma unor credite de scont.
         În capitalism, între sistemul bănesc şi sistemul de credit, între Banca de Emisiune şi băncile comerciale există o legătură organică. Prin credit, capitaliştii utilizează banii ca mărfuri pentru producerea profitului[1]. Banii capătă astfel, în afară de valoarea de întrebuinţare pe care o au ca bani, o valoare de întrebuinţare suplimentară, anume aceea de a funcţiona în calitate de capital. Valoarea lor de întrebuinţare constă în profitul pe care-l produc atunci când sunt transformaţi în capital, banii devenind astfel o marfă.
         Caracteristic pentru această marfă este faptul că în anumite cazuri ea nu se cedează definitiv, ci numai se împrumută, reîntorcându-se la proprietar, după ce s-a realizat valoarea ei de întrebuinţare, adică după ce s-a produs plusvaloarea. Dezvoltarea sistemului de credit capitalist, deci posibilitatea comercianţilor şi industriaşilor de a dispune, prin intermediul bancherilor, de economiile băneşti ale tuturor claselor societăţii, constituie o cerinţă legată de dezvoltarea comerţului cu mărfuri.
         În ţara noastră, sistemul de credit capitalist s-a format pe două căi:
1)     transformarea zarafilor şi cămătarilor în bancheri capitalişti; aceştia împrumutau mai puţin burghezia industrială şi comercială şi mai mult pe domnitori şi boieri.
Ex. la Bucureşti – Ştefan Băltăreţu, Ştefan Meitani, Hagi Moscu; la Iaşi – Andrei Pavli, Kirkor Adamachi, Spiro, Acatu, etc.; Michel Daniel (Iaşi) împrumuta pe domnitorul Mihail Sturdza şi pe boieri.
         Riscul bancherilor de a rămâne neachitaţi la scadenţă era mare, deci aceştia practicau dobânzi foarte ridicate (18, 24, 30, 40% pe an). Dobânzile nu conveneau burgheziei, deoarece reduceau plusprodusul însuşit de acesta, iar capitalul bancherilor era redus (aveau doar capitaluri proprii).
2)     crearea unor bănci pe acţiuni, cu ajutorul statului
Moşierii cereau înfiinţarea unei bănci de credit funciar, negustorii doreau bănci de scont şi circulaţiune.
·        Obşteasca Adunare exprima în 1832 dorinţa de a crea o bancă naţională.
·        La 1850, domnitorul Ştirbey tratează cu doi capitalişti din Prusia înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie.
·        În Moldova se cunoaşte, până în 1859, existenţa unor proiecte de bănci, din care trei întocmite de economistul N. Şuţu, iar altul (1852) întocmit de Grigore Alex Ghica.
·        În 1856 ia fiinţă Banca Naţională a Moldovei.
·        Între 1859-1880 mai apar încă 18 proiecte, din care 8 elaborate de miniştrii de finanţe sub presiunea burgheziei interesate. Numai două dintre acestea se înfăptuiesc: sucursala din Bucureşti a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol şi Creditul financiar rural.

Iniţiativa înfiinţării băncii capitaliste a fost susţinută de burghezia

industrială şi comercială, care urmărea ca aceste bănci să beneficieze de privilegiul emisiunii de bancnote. Problema acoperirii marilor nevoi de bani pentru satisfacerea cerinţelor comerciale şi industriale nu s-a rezolvat prin creşterea producţiei de aur şi argint şi prin adoptarea bimetalismului, ultima soluţe rămânând banii de credit, în special bancnotele.
         O altă categorie de interesaţi în crearea unei bănci de emisiune era moşierimea, care ar fi dorit un credit pe termen lung şi cu dobândă mică. Iniţial, moşierimea a manifestat o rezervă faţă de crearea Băncii de Emisiune, deoarece aceasta trebuia să acopere, în primul rând, nevoile de credit ale comercianţilor şi industriaşilor.
         Contribuţia statului la crearea băncilor capitaliste a fost proporţională cu interesul pe care cele două clase care-l conduceau (moşierimea şi burghezia) îl aveau în înfiinţarea unui sistem bancar, menit să acopere deficitul prin împrumuturi în sume mari, cu dobândă mică.
         Şi capitaliştii străini aveau interes în constituirea băncilor pentru a înlesni pătrunderea capitalului străin în Ţările Române şi transformarea capitalului inactiv autohton în capital activ, aducător de profit pentru capitaliştii străini.
         Banca Naţională a Moldovei şi-a început activitatea la 12/24 martie 1857, la Iaşi. Capitalul băncii aşa-zis “naţionale” nu putea fi exprimat, pe vremea aceea, decât în bani străini: în speţă 10 mil. de taleri de Prusia, împărţiţi în 50.000 de acţiuni a câte 200 de taleri fiecare. Capitaliştii din Moldova deţineau doar 10% din numărul total de acţiuni.
         Banca Naţională a Moldovei avea privilegiul să emită bancnote convertibile al vedere, cu valori de la 40 de sorocoveţi în sus, cu acoperire în aur şi argint de cel puţin 1/3 din volumul bancnotelor în circulaţie. Pentru rest, banca trebuia să dispună de cambii şi alte valori cu scadenţe până la 90 de zile. Pe lângă emisiunea de bancnote, banca mai avea dreptul să facă oricare alte operaţii mai mult sau mai puţin bancare: scont, împrumut pe ipotecă, amanet, etc.
         Din cauza opoziţiei Turciei, banca a început să funcţioneze abia la 24 martie 1857, neajungând să emită bancnote. La 14 iunie 1858 banca a fost declarată în stare de faliment, cauza principală fiind politica de credite (credite neachitate datorită împrumuturilor acordate în sume foarte mari).
         În ce priveşte creditul funciar destinat moşierimii, eforturile s-au concretizat într-o vastă acţiune de propagandă şi într-o serie de proiecte care s-au succedat la intervale foarte scurte în anii 1872-1873. În cele dinn urmă, după dezbateri aprinse în parlament, care scoteau la iveală diferitele interese de grup din sânul burgheziei şi moşierimii, proiectul marilor proprietari funciari a devenit în aprilie 1873 legea pentru creditul funciar român.
         Pentru constituirea “Primei societăţi de credit funciar român din Bucureşti” s-au asociat 136 moşieri, ale căror moşii, înscrise la ipotecă şi cuprinzând terenuri arabile, vii, păduri şi munţi aveau o valoare declarată după venit de 26 156 434 lei. Societatea a fost înfiinţată în iunie 1873, iar creditele, acordate pe bază de scrisuri funciare şi pe termene între 10 şi 60 de ani, au totalizat până în anul 1915 suma considerabilă de 725 113 900 lei aur.
         Pe baza aceloraşi principii organizatorice a fost înfiinţat în 1875 Creditul funciar urban Bucureşti, iar în 1881 Creditul funciar urban Iaşi, în vederea sprijinirii marilor proprietari de imobile urbane. Ca şi Creditul funciar rural, aceste institute au contribuit la accentuarea contradicţiilor care în economia ţării, în stadiul ei de atunci existau, firesc.
         Succesul obţinut de moşierime prin înfiinţarea creditului funciar era incomplet fără înfiinţarea băncii de emisiune.


Cap. 2 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi emisiunea de bancnote

         Proiectele anterioare în acest sens prevedeau înfiinţarea de bănci mixte, comerciale şi de emisiune, deoarece în ţară nu existau suficiente capitaluri, băncile comerciale urmând să-şi procure fondurile pe baza emisiunii de bancnote.
         Tendinţa care se contura era crearea unei bănci de emisiune şi a unor bănci comerciale care să atragă depunerile populaţiei şi să acorde credite capitaliştilor. Banca de emisiune urma să relizeze emisiunea de bancnote, să atragă depunerile tezaurului ş ale băncilor comerciale şi să acorde credite statului şi celorlalte bănci.
         La 28 februarie 1880 s-a adus palamentului proiectul de lege pentru înfiinţarea BNR. Pretextul vehuculat pentru înfiinţarea ei era dezvoltarea tranzacţiilor comerciale şi industriale. Legea a stârnit numeroase dispute, moşierimea temându-se că banca va neglija interesele ei. Astfel, ea ar fi preferat crearea unei instituţii de credit funciar, banca urmând a fi înfiinţată atunci când comerţul avea să se mai dezvolte.
         Proiectul a devenit lege la 17 aprilie 1880, şi cuprindea 30 de articole. Forma juridică a băncii era societatea anonimă pe acţiuni, statul subscriind 1/3 din capital. S-a adoptat sistemul mixt de colaborare a statului cu particularii. Drept de vot aveau acţinarii care deţineau cel puţin 4 acţiuni.
         Operaţiunile pe care le putea efectua banca:
ü      sconta/cumpăra efectele de comerţ ale capitaliştilor (poliţe, bilete la ordin)
ü      făcea comerţ cu aur şi argint
ü      acorda avansuri de gaj pe aur şi argint, precum şi pe baza depozitelor de efecte publice (adica pe bază de obligaţii ale împrumuturilor de stat) ~ “lombard”
ü      emisiunea de bancnote (fiind singura bancă din ţara noastră care deţinea privilegiul de emisiune).
Legea prevedea, pe lângă dreptul de emisiune al băncii şi obligaţiile
care derivau: existenţa unui portofoliu de scont lesne de realizat; a anumită mărime a stocului metalic de acoperire; libera convertibilitate a bancnotelor. Pentru stabilirea mărimii stocului de acoperire, autorii legii au avut în vedere două metode: şcoala monetară şi şcoala bancară.
         Şcoala monetară, reprezentată prin bancherul englez Lloyd, apăra înteresele bancherilor. Susţinea că emisiunea de bancnote trebuie făcută în două tranşe: prima reprezentând cantitatea minimă de bancnote de care are nevoie economia naturală în orice moment, a doua reprezentând cantitatea suplimentară la care economia naţională poate recurge în perioadele de vârf şi poate renunţa în perioadele de acalmie. Prima se poate emite fără acoperire metalică, a doua trebuie acoperită în întregime.
          Şcoala bancară, reprezentată de Tooke, Newmarch, Fullarton, apăra interesele burgheziei comerciale şi industriale. Susţinea că circulaţia bancnotelor poate fi asigurată şi fără impunerea unor norme rigide de acoperire. Emisiunea bancnotelor nu trebuie să fie orientată asupra cantităţii de aur pe care o poate procura banca.
         Banca Angliei a adoptat, prin legea Peel din 1844, ideile şcolii monetare. Băncile de emisiune de pe continentul european au adoptat principiile şcolii bancare, totuşi au menţinut un stoc de metal preţios de circa 1/3 din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiuni de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a făcut pe baza cambiilor comerciale reescontate.
         În comparaţie cu şcoala monetară, şcoala bancară a avut o ncredere prea mare în rolul reglator pe care creditul bancar îl joacă în determinarea cantităţii de bancnote necesare unei ţări.
         Apariţia BNR a constituit un pas înainte în ceea ce priveşte organizarea finanţelor capitaliste ale României.

Cap. 3 BNR şi interesele ce au determinat politica sa bancară

         Politica bancară a BNR avea un profund caracter de clasă. Emisiunea de bancnote era un instrument pentru sprijinirea financiară a guvernului şi pentru acoperirea nevoilor de credit ale burgheziei comerciale şi industriale, ale moşierimii. Relaţia dintre bancă şi guvern se concretiza in acoperirea de către BNR a deficitului bugetar.
         Un alt scop al politicii bancare şi de credit a Băncii Naţionale era sprijinirea burgheziei, moşierimii prin intermediul creditelor pe scont de portofoliu comercial şi al avansurilor pe titluri. Faptul că banca acorda mai multe avansuri pe titluri decât pe credite dovedeşte:
ü      că burghezia subscria diponibilităţile băneşti în obligaţii ale împrumuturilor de stat, iar banii obţinuţi îi utiliza pentru cumpărarea de aur şi alte obligaţii
ü      în relaţiile de credit dominau moravurile “patriarhale”, capitaliştii nerespectând condiţiile necesare pentru obţinerea unui credit de scont
ü      punând emisiunea de bancnote la dispoziţia deţinătorilor de rente, BNR sprijinea statul burghezo-moşieresc.
Cu timpul, preponderenţa avansurilor pe titluri faţă de creditele de
scont a încetat. Portofoliul de reescont a crescut mai mult decât avansurile pe titluri.
         Apariţia BNR ca instituţie de credit a determinat o scădere a dobânzilor la credite (înainte de 1880, dobânda nu era mai mică de 15%, iar după 1880, a variat între 5-9%).
         Folosirea privilegiilor obţinute de la stat ca mijloc de stoarcere a unor profituri cât mai mari a făcut din activitatea băncii de emisiune o sursă excepţională de îmbogăţire pentru un mănunchi de profitori. Acţionarii Băncii Naţionale au obţinut an de an, din operaţiile care valorificau aceste privilegii, profituri de o mărime nemaiîntâlnită în România.
         Astfel, câştigurile obţinute prin creşerea cursului acţiunilor Băncii Naţionale, la baza cărei creşteri se aflau privilegiile băncii, au fost uriaşe. Este ştiut că acţiunile BNR aveau o valoare nominală de 500 lei, din care acţionarii vărsaseră numai 25% (125 lei). În 1911, acţiunea Băncii Naţionale ajunsese să coteze 5900 – 6000 lei. Rata anuală a profitului a fost deasemenea neobişnuit de ridicată: în primii 20 de ani de activitate, ea a variat între 15,4 – 38,3 %.
         Beneficiarii principali ai câştigurilor realizate de banca de emisiune au fost vârfurile Partidului Liberal, care, printr-o organizare adecvată a subscrierii capitalului băncii, au acaparat de la început majoritatea acţiunilor.
         La caracterizarea în ansamblu a activităţii băncii de emisiune trebuie adăugate şi unele trăsături pozitive:
Ø      banca a pus la dispoziţia economiei un mijloc comod şi ieftin de circulaţie şi plată, al cărui volum – în principiu – era adaptabil nevoilor efective
Ø      BNR împreună cu reţeaua de sedii în provincie a mobilizat o mare parte din disponibilităţile băneşti ale economiei, precum şi ale tezaurului, folosindu-le pentru acordarea de credite industriei, comerţului şi agriculturii; dezvoltarea economiei, creşterea continuă a producţie în ultimele două decenii ale sec. XIX sunt strâns legate de activitatea Băncii Naţionale
Ø      prin acordarea de credite capitaliştilor autohtoni a mai sprijinit creşterea, într-o oarecare măsură, a rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei.
        
                                                                            
 




















Bibliografie:

Costin C. Kiriţescu – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui

Aurel Vijoli – Sistemul bănesc în slujba claselor exploatatoare din România

Victor Slăvescu – Istoricul BNR 1880 – 1924


[1] A. Vijoli – Sistemul bănesc în slujba claselor exploatatoare din România
font-f +� y Д 0� ew Roman";mso-ansi-language:IT'>, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarului european pentru extindere, Günter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorința Uniunii de a vedea România cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia.


Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare s-a desfăşurat pe 25 aprilie 2005 în Luxemburg.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două țări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).
Comisia Comunităților Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de țară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât și criteriul unei economii de piață funcționale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabila să-și îndeplinească obligațiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei.

Scurt istoric al relatiilor dintre Romania si Uniunea Europeana

La 1 ianuarie 2007, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în 1951 între şase state europene: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. După şase valuri de aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: România şi Bulgaria), UE are acum 27 State Membre.
România a fost una din primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a iniţiat demersuri pe lângă CEE şi Comisia CE pentru dezvoltarea de relaţii comerciale încă din anii ‘70. Din ianuarie 1974 România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), după care a semnat o serie de acorduri cu Comunitatea pentru facilitarea schimburilor comerciale.

            La 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul European de Asociere între Uniunea Europeană şi Statele Membre, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, acord care a intrat în vigoare în februarie 1995. În data de 22 iunie 1995 a fost înaintată cererea oficiala de aderare a României la Uniunea Europeană.

            Conform Acordului European, părţile îşi asumă o serie de obligaţii şi recunosc că o condiţie importantă a aderării la Comunitate o reprezintă armonizarea legislativă. România, ca şi celelalte state candidate la aderare, a depus eforturi pentru asigurarea compatibilitaţii legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar, prin încheierea celor 31 de capitole de negociere. Fiecare capitol de negociere (cu exceptia capitolului 31) a acoperit un sector sau mai multe sectoare de activitate, cărora le-a corespuns o parte din acquis-ul ce a trebuit adoptat şi implementat de către România, pentru a deveni membru al Uniunii Europene.


Criterii de aderare

Consiliul de la Copenhaga din anul 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare ţară candidată trebuie să le îndeplinească pentru a putea deveni membră UE:
  1. Instituţii stabile garantând democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul şi protectia minoritatilor;
  2. Economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din Piaţa Internă;
  3. Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, în special de a subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.











                                                                Scurt istoric


1993
- 1 februarie - România semnează Acordul European (Acordul european instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de alta parte);
- Mai - se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul unui Acord Interimar;

1995
- 1 febuarie - intră în vigoare Acordul European;
- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;

1997
- Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;

1998
- Martie - Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere;
- Noiembrie - Comisia Europeană publică primele Raporturi de Ţară privind procesul de aderare al României (şi al tuturor celorlalte ţări candidate) la Uniunea Europeană;

1999
- Iunie - România adoptă Planul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană;
- Noiembrie - Comisia Europeană publică cel de-al doilea Raport de Ţară privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană;
- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România;

2000
- Februarie - în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României;
- Martie - România adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) şi o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România - Uniunea Europeană;
- În primul semestru al anului (în timpul Preşedinţiei Portugheze a UE) se deschid spre negociere 5 capitole: Întreprinderi mici şi mijlocii (Cap 16), Ştiinţă şi cercetare (Cap 17), Educaţie şi formare profesională (Cap 18), Relaţii externe (Cap 26) şi Politica externă şi de securitate comună (Cap 27), care sunt şi închise provizoriu;
- Mai - Guvernul României adoptă Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană (actualizat), precum şi Planul de Acţiune şi Cadrul Macroeconomic, complementare SETM;
- 24 octombrie - în timpul Preşedinţiei Franceze a UE - au fost deschise 2 capitole de negociere Statistică (Cap 12) şi Cultură şi audiovizual (Cap 20);
- 8 noiembrie - se publică al treilea Raport de Ţară asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;
- 14 noiembrie - sunt deschise încă 2 noi capitole de negociere: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei (cap. 19) şi Politica în domeniul concurenţei (cap. 6). Până la sfârşitul anului este închis un singur capitol - Statistica;
- Decembrie - Consiliul European de la Nisa adoptă poziţia comună a Uniunii Europene privind reformele instituţionale necesare extinderii. Consiliul evidentiază că, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa şi cu reforma instituţională aferentă, Uniunea Europeană va putea primi ca noi state membre acelea dintre ţările candidate care vor fi pregătite la sfârşitul anului 2002.

2001
- Ianuarie - iunie: în timpul Preşedinţiei suedeze a UE sunt deschise spre negociere 5 noi capitole: Dreptul societăţilor comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamală (Cap 25); Libera circulaţie a capitalului (Cap 4) şi Politica în domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur capitol este inchis pe durata acestei presedintii: Pescuitul;
- 13 noiembrie - al patrulea Raport de Ţară este publicat;
- noiembrie - Comisie prezintă o ediţie revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România; - 14-15 decembrie - Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru prima dată, ţările candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârşitul anului 2002. Zece dintre ţările candidate sunt nominalizate, cu excepţia României şi Bulgariei;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Belgiene a UE) - alte trei capitole sunt deschise: Cap 10 - Impozitare, Cap 13 - Politici sociale şi de ocupare a forţei de muncă şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii. Două capitole sunt închise: Cap 5 - Dreptul societăţilor comerciale şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii;
- Decembrie - numărul capitolelor de negociere închise de către România ajunge la 9.

2002
- ianuarie - mai (în timpul Preşedintiei Spaniole a UE) - sunt dechise 9 capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară, Cap 14 - Energie, Cap 21 - Politica regională şi de coordonare a instrumentelor structurale, Cap 22 - Protecţia mediului, Cap 24 - Justiţie şi afaceri interne, Cap 28 - Control financiar şi Cap 30 - Instituţii. Trei capitole sunt închise: Cap 13 - Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară şi Cap 30 - Instituţii;
- 9 octombrie - Comisia Europeană publică al cincilea Raport de Ţară;
- 13 noiembrie - Comisia adoptă câte o "Foaie de parcurs" pentru România şi Bulgaria;
- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca data ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
- 12 - 13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedintiei Daneze a UE) - sunt deschise ultimele 4 capitole de negociere: Cap 15 - Politica industrială, Cap 7 - Agricultură, Cap 3 - Libera circulaţie a serviciilor şi Cap 29 - Prevederi financiar-bugetare. Tot în cursul acestei preşedinţii sunt închise 4 capitole: Cap 15 - Politica industrială, Cap 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, Cap 20 - Cultură şi audiovizual şi Cap 25 - Uniunea vamală.

2003
- 26 martie - Comisia Europeanăa prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România;
- ianuarie - mai (în timpul Preşedinţiei Elene a UE) - sunt închise trei capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 4 - Libera circulaţie a capitalurilor şi Cap 10 - Impozitarea;
- 5 noiembrie - este dat publicităţii Raportul de Ţară privind progresele României în procesul de aderare;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedintiei Italiene a UE) - sunt închise încă trei capitole: Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 9 - Politica în domeniul transporturilor şi Cap 28 - Control financiar;
- decembrie - din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.

2004
- ianuarie-iunie - (în timpul Preşedinţiei Irlandeze a UE) alte trei capitole de negociere au fost închise: Cap 7 - Agricultura, Cap 14 - Energie şi Cap 29 - Prevederi financiare şi bugetare.
- 30 iunie - la finalul Preşedinţiei Irlandeze a UE, 25 din 30 de capitole de negociere au fost închise.
- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. României i se recomandă să continue reformele şi să implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justiţie şi afaceri interne, Concurenţa şi Mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea pregătirilor de aderare şi consideră că România va fi capabilă să-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European recomandă semnarea Tratatului de aderare comun pentru România şi Bulgaria în aprilie 2005, după primirea avizului Parlamentului European, şi aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.

2005
- 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
- 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg, Preşedintele României, Traian Basescu, semneazâ Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană.

2007
- România devine Stat Membru al Uniunii Europene
Tratatul de aderare prevede ca, dacă exista deficienţe grave în transpunerea şi punerea în aplicare a acquis-ului în domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv, justitie şi afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un termen de până la trei ani de la data aderării.

            Aderarea României a fost însoţită şi de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficientele în domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei.
Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a îmbunătăţi funcţionarea sistemului legislativ, administrativ şi judiciar şi de a remedia deficientele grave în lupta împotriva corupţiei.



                                                       CONCLUZIE

Amplasarea geopolitică a României va influența politica UE cu privire la relațiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia și Asia. Prin Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), România are o oportunitate de a-și demonstra supremația în regiune.
Integrarea în Uniunea Europeană a influențat și relațiile regionale ale României. În consecință, România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus și Turcia.
Oficialii consideră că țara face parte atât din Europa Centrală cât și din Balcani. Acest lucru reflectă ambițiile dualiste ale guvernului român, care dorește îmbunătățirea integrării euro-atlantice a țării, concomitent cu crearea unei zone de stabilitate la Marea Neagră.








BIBLIOGRAFIE

3.      http://www.adevarul.ro/adevarul_europa/Evolutia_Romaniei_in_UE-o_-legenda_neagra_0_502150149.html

if !sup; �6F o 0� �?_ span class=MsoFootnoteReference>[15] in 1982, 5o % din nevoia de fond de rulment din exploatare era acoperita din credite bancare curente, iar in 1988 acest procent era de 34 %, stabilitatea financiara a intreprinderilor fiind asigurata prin reinnoirea automata a imprumuturilor bancare curente. Desi este incontestabil ca o acoperire corespunzatoare a nevoii de fond de rulment limiteaza riscul de faliment, nu se poate insa conchide ca o incalcare a regulii functionale de echilibru amintite maximizeaza automat riscul.

Pornind de la aceste neajunsuri, anumite organisme bancare occidentale au introdus un prag critic, fundamentat pe importanta creditelor bancare curente. Pragurile cele mei utilizate sunt:
a)    creditele bancare curente (C.B.C.) nu trebuie sa depaseasca doua luni cifra de afaceri: C.B.C.< 2 luni CA;
b)    creditele bancare curente sa nu fie superioare a ½ NFR.
Recunoasterea caracterului de reinnoire sistematica a anumitor credite bancare curente a condus la definirea notiunii de fond de rulment bancar.
Fondul de rulment bancar reprezinta fondul de rulment functional necesar acoperirii nevoii de fond de rulment din exploatare, diminuat cu creditele bancare curente (ce se reinnoiesc automat).[16]
Se apreciaza ca echilibrul financiar e respectat daca:
FR functional > FR bancar.

3.4.CALCULUL SI ANALIZA NEVOII DE FOND DE RULMENT PENTRU EXPLOATARE CU AJUTORUL RATELOR DE GESTIUNE

Calculul nevoii de fond de rulment din exploatare se poate face si prin folosirea ratelor de gestiune, stabilite ca raport intre un stoc si un flux de aceeasi natura. Aceste rate se calculeaza pentru elementele de activ si pasiv care definesc continutul nevoii de rulment.
a)    Rata globala a nevoii de fond de rulment:
RgNFR = NFR x 360 / CA

Aceasta rata[17] permite aprecierea globala a nevoii de fond de rulment in raport cu volumul de activitate.
b)    Ratele de gestiune de activ:
Ratele de gestiune a stocurilor se calculeaza, in masura in care este posibil, pe fiecare categorie de stoc in parte, astfel:
Ø     Rata stocului de marfuri:
Rmf = Stoc de marfuri x 360/ Costul de cumparare al marfurilor vandute
Ø     Rata produselor finite:
Rpf = Stoc de produse finite x 360 / Costul de productie
Ø     Rata creditului – clienti:
Rcc = Clienti x 360 / CA
          c)Rate de gestiune de pasiv:
Rata creditului furnizori:
Rcf = Furnizori din exploatare x 360/ Intrari (cumparari) de marfuri
Aceasta metoda de determinare a nevoii de fond de rulment e cunoscuta in teoria economica sub denumirea de “metoda expertilor contabili”[18].







[1] .M.Niculescu, Analiza economico-financiara, Bucuresti, 1993, pag.279
[2] .M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992
[3] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.283
[4]   D. Margulescu si colectivul, Analiza economico – financiara a societatilor comerciale, Supliment la Revista Tribuna economica, Bucuresti, 1994
[5] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii,Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 2000
[6] . M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.
[7] www.contab – audit. ro
[8] . A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990
[9] . J. P. Thibaut, Le diagnostic d’entreprise, Paris, 1989
[10] D. M. Paraschivescu, W. Pavaloaia, Modele de contabilitate si analiza financiara, Editura Neuron, Focsani, 1994
[11] . A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990
[12] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
[13] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
[14] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
[15] . G. Charreaux, Gestion financiere, Ed. Litec, Paris, 1991, pag. 371
[16] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.298
[17] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993
[18] . J. P. Rayband, Analyse financiere, Paris, 1989

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva