Оплаченная реклама

duminică, 11 august 2013

Bazele marketingului

Bazele marketingului


Esenţa marketingului


Marketingul de bază se ocupă de piaţă, de schimb. Primul şoc al vechilor relaţii comerciale (târguri) îl reprezintă era industrială când producţia a atins cote imense. Astfel, s-a ridicat problema distribuţiei de masă datorită creşterii mărimii pieţei. Acest lucru a semnalat necesitatea apariţiei marketingului.
În privinţa apariţiei marketingului există numeroase controverse. Marketing înseamnă vânzare şi publicitate (promovare). Chiar dacă revoluţia industrială a avut loc în U.K., marketingul nu a apărut aici, ci în sec XX în SUA pentru că societatea americană nu a copiat pe nimeni, au dispus de numeroşi întreprinzători şi au pus un mare accent pe progresul tehnic. Progresele din sfera producţiei au apărut şi în sfera distribuţiei.
Marketingul a apărut sub aspectul unor numeroşi factori: apariţia stării de abundenţă; apariţia producţiei de masă; procesele sociale (urbanizare, creşterea gradului de risc); dinamismul economico-social contemporan. Marketingul a apărut mai întâi pe planul practic şi apoi s-a început teoretizarea acestuia.

Conceptul de marketing


„Marketing”=substantivul market-piaţă economică, verbul „to market”=a desfăşura tranzacţii, a comercializa.
Primii care s-au întrebat ce este marketingul sunt americanii. Prima definiţie a fost dată în 1937 de A.M.A. (American Marketing Asociation). Astfel, marketingul vizează realizarea activităţii economice care generează fluxul de bunuri şi servicii de la producător la consumatorul final.
Trebuie reţinute 4 aspecte:
-marketingul se referă la un complex câmp de activităţi
-are sub incidenţa sa atât bunuri cât şi servicii
-urmăreşte să orienteze fluxul de mărfuri până la purtătorii cererii
-se referă atât la destinatarii mărfurilor cât şi la expeditorii mărfurilor
S-a încercat apoi să se formuleze definiţii mult mai complexe. Astfel, avem de reţinut 3 definiţii:
1. -elaborată în 1960 de William Stanton din SUA : marketingul este un întreg sistem de activităţi economice referitoare la programare, stabilire preţuri, promovare menite să satisfacă cerinţele consumatorilor actuali.
Acum activităţile economice sunt privite ca un sistem înlănţuit; arată obiectivul final al marketingului, însă nu este arătat obiectivul economic al marketingului.
2.-Mc Carthy (SUA)
3.-Philip Kotler-părintele marketingului modern a dat 2 definiţii marketingului:
I -marketingul se referă la activitatea umană, făcut pentru satisfacerea cerinţelor şi nevoilor prin intermediul schimbului
II -marketingul este un proces social şi managerial prin care indivizi şi grupuri de indivizi obţin ceea ce le este necesar prin crearea, oferirea şi schimbul de produse. Prin acest proces organizaţiile se racordează la piaţă în mod creativ, productiv şi profitabil.
Au urmat şi alţi autori, precum şi englezul Michael Baker care a continuat ideea lui Kotler : marketingul are atât o funcţie managerială cât şi o funcţie economică. Tot el a introdus marketingul real care are 4 trăsături :
Porneşte de la consumator; are o viziune de perspectivă, face necesară utilizarea deplină a tuturor resurselor întreprinderii; implică eforturi continue de inovaţie.
Pot fi reţinute şi opiniile lui: Denner (marketingul presupune analiza permanentă a cererii cât şi stabilirea şi punerea în funcţiune a mijoacelor de satisfacere ale acesteia cu un profit cât mai rezonabil) şi ale lui Adăscăliţei (ştiinţa luptei pentru reuşita în afaceri=marketing).
Marketingul în esenţă are 3 aspecte:
1. o concepţie modernă vis-a-vis de problemele pieţei.
2. reprezintă o activitate practică (de fapt un complex de activităţi practice)
3. presupune utilizarea unor metode şi tehnici specifice

1.
-orice demers al unui întreprinzător trebuie să pornească cu cercetarea pieţei.
-marketingul trebuie văzut ca o stare de spirit.
2.
-aceste activităţi se pot împărţi în 2 categorii: activităţi comune; activităţi specifice marketingului
3.
-trebuie ca firma să se racordeze cu mediul extern.

Consumatorul: elementul central al marketingului


Orice întreprinzător trebuie în prealabil să cerceteze potenţialul viitorului consumator. Consumatorul trebuie să-şi definească cât mai bine ţinta: ceea ce doreşte. Astfel,ţinta acestuia trebuie să fie cunoscută dinainte de producător.
Segmentul de piaţă reprezintă o divizare omogenă a consumatorilor prin prisma unor caracteristici vaste (sex, vârstă, profesie, venit, etc.). Segmentând piaţa, putem găsi mult mai uşor segmentul de piaţă ţintă.
Urmează poziţionarea, care constă în stabilirea unor trăsături proprii ale produsului nostru pentru ca acesta să fie uşor distins faţă de concurenţă.
Trebuie cunoscute şi anumite aspecte de natură comportamentală a cumpărătorului (cât este dispus să cumpere, motivele, intenţiile de cumpărare, imaginea (despre un produs, etc.). Este necesară studierea altor agenţi economici (concurenţa), în special a comportamentului acestora (ex: prescriptori, cei care recomandă folosirea unui produs, lideri de opinie, capii familiei).
Comportamentul consumatorului este dinamic şi de aceea presupune o cercetare continuă.
Una din ultimele orientări ale marketingului este fidelizarea clienţilor, lucru ce a dus la „marketingul relaţional”. Un astfel de mecanism este M.L.M. (multi level marketing),folosit pentru atragerea de noi clienţi de către actualii clienţi.
Kotler spunea că conform marketingului modern clientul va deveni REGE.

Funcţiile marketingului

1.investigarea pieţei şi a nevoilor de consum (mediul marketingului).
2.conectarea dinamică a întreprinderii în mediul economico-social.
3.satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum.
4.maximizarea eficienţei economice, respectiv a profitului.
În unele lucrări marketingul apare pe ansamblu ca o funcţie, situată la nivelul întreprinderii:
1.funcţie premisă
2.funcţie mijloc
3.funcţie obiectiv
Pătrunderea marketingului în cadrul firmei nu este uşor acceptată de actualele compartimente tradiţionale.

Locul marketingului în familia ştiinţelor economice


Cel care a ridicat această problemă a fost Converse pe la 1946-1947.
Marketingul face parte din familia ştiinţelor economice, fiind o ştiinţă tânără,  în dezvoltare. Kotler a spus că marketingul este mai întâi o ştiinţă descriptivă şi apoi o ştiinţă normativă. Marketingul face apel la o serie de instrumente şi concepţii ştiinţifice de la alte ştiinţe (economie politică)  pe care le dezvoltă şi le dă o tentă practică.
De la apariţia sa marketingul a cunoscut o dezvoltare lentă.

Dezvoltarea marketingului, domeniile de aplicare şi specializarea sa

Etapele dezvoltării marketingului


Dezvoltarea marketingului s-a rezolvat ca urmare a :
-exemplului pozitiv dat de firmele americane
-profesorul de marketing
-instituţii şi organizaţii de marketing
De la apariţie şi până în prezent, marketingul a înregistrat o creştere continuă, etapizată:
1.
a.etapa vechiului marketing(apariţie-WW2)
b.etapa marketingului modern
Vechiul marketing era mai limitat în conţinut şi avea o sferă mai restrânsă de aplicare.
2.
a.dezvoltare extensivă
b.dezvoltare intensivă
La început a avut loc o dezvoltare extensivă, mai precis marketingul a pătruns în tot mai multe firme. Cea de-a doua etapă este una de consolidare, de folosire a unor metode complexe. Stanton spunea:„marketingul în SUA a traversat perioada copilăriei în primele 2 decenii ale sec.XX, ajungând la maturitate după WW2”
3.etapizarea făcută de Bartels
a.1900-1910 – descoperirea marketingului;
b.1910-1920 – conceptualizarea marketingului;
c.1920-1930 – integrarea marketingului în firmă;
d.1930-1940 – dezvoltarea marketingului;
e.1950-1960 – reevaluarea marketingului;
f.1960-1970 – reconceptualizarea marketingului;
4.Robert King
a.1900-1930 – orientarea spre producţie;
-o etapă de orientare spre modalităţile de distribuţie
b.1930-1950 – orientarea spre vânzări
c.1950-prezent – orientarea către conceptul de marketing
Ultima orientare, un produs al sec.XX, este marketingul relaţional, socotit a fi o nouă paradigmă a gândirii economice. La dezvoltarea acestei gândiri au contribuit şcoala nordică europeană-Gronroos.
S-a ajuns să se sublinieze că marketingul relaţional ar fi tipic modelului germano-alpin. Marketingul relaţional prezintă diferenţieri faţă de marketingul tranzacţional. Cel care a încercat să sintetizeze aceste diferenţe este Cristofer.
Marketing tranzacţional
-accentul se pune pe o singură tranzacţie
-se face pe baza caracteristicilor produsului
-orizontul este pe termen scurt
-se pune accent redus pe serviciile pentru clienţi
-contactul cu clienţii:moderat
-calitatea-preocuparea de bază a producţiei
Marketing relaţional
-se pune accentul pe gradul de păstrare al clientului
-pe baza beneficiilor clienţilor
-orizontul este pe termen lung
-se pune mare accent pe serviciile pentru clienţi
-contact:ridicat
-preocupare a întregului personal

Instituţii şi organisme de marketing


Este vorba de firme non-profit, la nivel naţional sau internaţional. Prima instituţie naţională este AMA (1937) iar unele ţări au chiar 2 astfel de instituţii (Germania, Franţa, Elveţia).
Ele publică periodice şi organizează manifestări ştiinţifice. Astfel, AMA publică „Journal of Marketing”, iar în Franţa ADETEM publică „Revue Francais de Marketing”. În România AROMAR a organizat numeroase conferinţe şi publică „Management marketing”.
Există şi organizaţii internaţionale precum:
-ESOMAR – societate europeană de opinie şi cercetare în marketing
-Federaţia Internaţională de Marketing (I.M.F.)
-WAPOR – organizaţie mondială
Există şi organizaţii limitate pe anumite domenii:
-în domeniul distribuţiei:AIDA(România este membră)
-în domeniul publicităţii:I.A.A.(peste 3000 de membri)

Valenţele şi universalitatea marketingului


Valenţe economice:absorbţia forţei de muncă de către marketing; contribuie la diminuarea gradului de risc; contribuie la satisfacerea cerinţelor şi a profitului; constituie un important factor de progres al economiei naţionale.
Universalitatea se referă la lărgirea câmpului de aplicare al marketingului. Această trăsătură poate fi susţinută prin 3 argumente:
-a pătruns în toate sectoarele economiei treptat;
-a pătruns în economiile aflate pe trepte diferite de dezvoltare;
-s-a afirmat în orice tip de economie
Nu se pune problema unui impozit de marketing.

Specializarea marketingului


Specializarea este un proces început în anii 60, fiind o caracteristică a marketingului contemporan. Au avut loc o serie de adaptări ale marketingului în diferite ramuri, domenii, sectoare şi zone. În prezent există o sumedenie de specializări ale marketingului.
Există 3 criterii ce stau la baza specializărilor marketingului:
1-profilul activităţii economice (cel mai important criteriu)
2-aria de activitate
3-nivelul de organizare

1.Profilul activităţii economice

Sunt consemnate 3 specializări:
a.marketingul bunurilor de consum (cea mai mare întindere)
-bunuri de uz curent
-bunuri de uz îndelungat
b.marketingul industrial (marketingul bunurilor de capital, sau marketingul între întreprinzători-SUA; marketing organizaţional-Ph.Kotler)
c.marketingul serviciilor
-se bucură de o mare atenţie pentru că populaţia apelează tot mai mult la servicii
-serviciile au anumite particularităţi: eterogenitate (nu pot fi măsurate cu o unitate anume), perisabilitate(nu pot fi stocate), inseparabilitate de prestatori, etc.
-piaţa serviciilor este foarte dinamică în ţările dezvoltate
-poate fi : marketing turistic, bancar, al transporturilor, etc.

Aria de activitate


S-au conturat 2 specializări:
a.marketing intern
b.marketing internaţional

a.la nivel naţional, pe pieţe interne
b.la nivel mondial, pe pieţe externe; a apărut datorită dinamismului
-marketingul exportului, importului, multi-naţional
c.marketing global
-marile firme multi-naţionale ce abordează propria piaţă ca o înlănţuire de pieţe naţionale pe care aplică strategii de marketing cu un grad ridicat de standardizare.
d.marketing european („euro-market”)

Nivelul de organizare

a.micromarketing-aplicarea marketingului la nivelul firmei
-din interiorul/exteriorul firmei
b.macromarketing-aplicarea marketingului la nivel economic naţional sau al unei ramuri a economiei naţionale; în ţările dezvoltate se pune accent pe micromarketing datorită nivelului înalt de autonomie

Marketingul în domenii non-economice


Marketingul a pătruns şi în sfera socială;astfel s-a conturat „marketingul social”, enunţat prima oară de Kotler şi Zaltman în 1971 în „Journal of Marketing”. Ca urmare au avut loc 2 evenimente ştiinţifice:
-1972 „Congres naţional de marketing social”-Universitatea Illinois
-1975 „Congres internaţional de marketing social”-Bruxelles
Organizaţiile non-profit întreprind activitatea de marketing direcţionată către 4 arii:
1.marketing comercial (nu se referă la marketingul practicat de comercianţi)
2.marketing social
3.marketing către donatori-menit să atragă resurse, altfel decât prin vânzarea de bunuri şi servicii
4.marketing către deţinătorii de fonduri-se se adresează organelor naţionale locale (ex.: organizaţii ecologice care cer ajutorul statului).
Dacă obţinerea profitului nu mai e dorită, de ce marketingul există în sfera socialului -marketingul e „cheia reuşitei” diferitelor organizaţii în lupta în care se angajează.
Există de asemenea : marketing politic cu marketing electoral, marketingul sănătăţii publice, marketingul cultural, marketingul sportiv, marketingul educaţional, marketingul securităţii rutiere, marketingul ecleziastic (răspândirea unei religii, atragerea de adepţi şi păstrarea acestora), marketingul verde (ecologic).

Mediul de marketing


Mediul de marketing este foarte dinamic şi trebuie mereu urmărit. Mediul de marketing poate fi: intern sau extern.
Mediul intern=totalitatea resurselor unei firme (potenţialul firmei), cadrul organizatoric, calitatea conducerii şi instrumentele cu care orice întreprinzător poate să acţioneze pe piaţă: produsul, preţul, distribuţie şi promovare.
Mediul extern este foarte dinamic şi trebuie urmărit mereu. Sub aspectul stării sale, mediul extern se poate regăsi în 3 forme:
-mediu stabil-perioade liniştite pe piaţă; evoluţia fenomenelor este lentă; nu ridică probleme de adaptare pentru o firmă; este tot mai rar întâlnit.
-mediu instabil-frecvente modificări; tipul obişnuit de mediu cu care se confruntă firma;este necesară o atitudine prospectivă.
-mediu turbulent-este un mediu ostil firmei; se caracterizează prin schimbări bruşte, imprevizibile; este caracteristic firmelor româneşti; generează un grad ridicat de risc.
În raport de natura componentelor sale,mediul extern (ambiant) se poate structura în:
a.mediu natural-sol,climă,resurse naturale
b.mediu artificial-construcţii,drumuri
c.mediu social-ansamblul elementelor de ordin economic, instituţional, politic, juridic, cultural, moral.
După modul de influenţare a activităţii firmei şi după intensitate, mediul extern poate fi:
a.micromediu
-în cadrul acestuia fac parte acele elemente cu care firma are relaţii directe şi pe care le poate influenţa; aceste componete sunt:
-amonte-
1.furnizori de mărfuri: anrosişti, agenţi de import, fabrici
2.prestatori de servicii-transportatori, bănci, agenţi de publicitate
3.furnizorii forţei de muncă-oficii de plasare, intermediari
-aval-
4.clienţii
5.concurenţii
6.organisme publice(direcţii financiare,poliţia economică,poliţia sanitară, (O.P.C.)
b.macromediu
-submediile macromediului sunt: mediul social-demografic; mediul economic;
mediul tehnologic; mediul cultural; mediul instituţional; mediul politic; mediul natural.
-a crescut ponderea populaţiei adolescente şi populaţia de vârsta a treia;
-cadrul general economic include activitatea tuturor firmelor;aceasta poate fi urmărită cu o serie de indicatori;
-gradul atins de tehnologie este foarte ridicat în ţările dezvoltate;
-mediul cultural este foarte complex: educaţie, religie, tabuurile (interdicţii precum cifra 13, culoarea alb, vaca în India);
-reglementările juridice referitoare la piaţă pot fi mai elastice sau mai restrictive;
-regimul politic, formele de guvernământ, stabilitatea politică pot influenţa o economie;
-cadrul natural de funcţionare a unei firme se referă la mediul înconjurător;
Firma are mai multe tipuri de relaţii cu mediul extern, precum : de piaţă; de concurenţă; de cooperare; de parteneriat; preferenţiale.
a.Relaţii de piaţă
-au ca obiect vânzarea-cumpărarea de bunuri şi servicii, împrumuturi de capital şi acapararea forţei de muncă.
-natura relaţiilor de piaţă este bilaterală: vânzarea este în acelaşi timp o cumpărare.
-fizionomia relaţiilor de piaţă este dată de 3 categorii de factori: cadrul economico-social; specificul pieţei; caracteristicile firmei.
După obiect, relaţiile de piaţă sunt : de vânzare-cumpărare; de transmitere-recepţie de informaţii.
După profilul agenţilor de piaţă:relaţii de cumpărare; de vânzare;cu instituţii publice.
După frecvenţa lor, relaţiile de piaţă sunt: permanente; periodice; ocazionale.
b.Relaţii de concurenţă
Concurenţa are 3 efecte:
-conduce la stimularea creşterii ofertei
-duce la stabilirea unor niveluri reale a preţurilor
-elimină de pe piaţă firmele neadaptate
Concurenţa se desfăşoară pe 2 planuri: disputarea furnizorilor; competiţia pentru clienţi (pentru cucerirea pieţei).
Concurenţa are 2 forme : directă şi indirectă. Cea directă are loc între firmele care au produse similare ,identice-diferenţierea între firmele concurente se face prin calitate. Cea indirectă are loc între firmele care se adresează aceloraşi nevoi,sau nevoi diferite prin oferirea de produse/serviciu diferite.
Concurenţa mai poate fi : loială şi neloială.Cadrul legal din România este foarte bine pus la punct. Sunt 4 forme de concurenţă neloială : denigrarea (zvonuri); confuzia de marcă; frauda fiscală; dumping-ul.

Piaţa întreprinderii


Piaţa reprezintă terenul de confruntare a ofertei cu cererea. Piaţa este spaţiul economico-geografic de confruntare a cererii cu oferta. Piaţa firmei poate fi efectivă (reală) sau potenţială (viitoare). O piaţă potenţială exprimă dimensiunile posibile ale pieţei.
Piaţa întreprinderii reprezintă gradul efectiv sau potenţialul de pătrundere în consum a produselor/serviciilor unei firme.
Piaţa produdului reprezintă gradul de solicitare a unui produs pe piaţă. Pot exista 3 situaţii:
-piaţa întreprinderii identică cu piaţa produsului – când o firmă realizează un singur produs şi este unica ofertantă pe acea piaţă;
-piaţa produsului > piaţa întreprinderii – când există mai mulţi ofertanţi pe o piaţă;
-piaţa întreprinderii > piaţa produsului – poziţia de monopol;
Piaţa întreprinderii poate fi analizată prin prisma a 3 dimensiuni:
1.structură
-cel mai important criteriu de diferenţiere în cadrul structurii pieţei; pot fi :
piaţa bunurilor materiale (piaţa bunurilor de capital şi piaţa bunurilor de consum final) şi piaţa serviciilor.
-delimitarea structurii poate ajunge până la piaţa produsului
-piaţa produsului nu este omogenă, cuprinzând numeroase segmente.
2.aria(localizarea)
-piaţa se poate structura, în funcţie de locul desfăşurării în internă şi externă;
-suma pieţelor externe formează piaţa internaţională.;
-după modul de locuit : urbană şi rurală.
William Reilly a făcut numeroase studii asupra migraţiei cererii de la sat la oraş şi astfel el a formulat o teorie privind această atracţie(miraj);
Converse a luat următorul exemplu cu 2 oraşe:
………………………
Huff a spus că atracţia oraşului depinde de aparatul comercial şi de accesibilitatea la oraş – model probabilist.
3.capacitatea
Capacitatea poate fi exprimată cu ajutorul mai multor indicatori : volumul ofertei,volumul cererii,cota de piaţă,numărul consumatorilor, volumul vânzărilor (cel mai utilizat),etc.
Cota de piaţă reprezintă cât la sută îi revine unei firme din piaţă; poate fi o cotă de piaţă absolută sau relativă.
Piaţa întreprinderii este dinamică, fiind influenţată de numeroşi factori, precum : categoria de nevoi,gradul de accesibilitate(nivelul preţului), vârsta produsului, calitatea, raportul dintre resurse şi nevoi,politica economică a statului.
Între piaţa unui produs şi piaţa altor produse pot exista:
a.raport de asociere-piaţa unui produs duce la extinderea pieţei altor produse;
b.raport de concurenţă-creşterea unei pieţe duce la scăderea altei pieţe;
c.raport de indiferenţă
Există 2 căi concrete de extindere a pieţei:
-calea extensivă-se sporeşte numărul clienţilor;
-calea intensivă-se sporeşte frecvenţa de cumpărare;

Conjunctura pieţei


Conjunctura pieţei poate fi favorabilă pentru unii şi nefavorabilă pentru alţii.conjunctura pieţei este dată de starea economiei naţionale sau a economiei mondiale. Cercetarea conjuncturii constituie un element important al cercetării de marketing. Conjunctura pieţei este determinată de un complex de factori:
1.factori de durată (de tendinţă) – acţionează permanent şi contribuie la modificări previzibile. În cadrul lor intră: progresul tehnic, resursele naturale, măsurile de politică economică ale statului;
2.factori cu acţiune ciclică – apar la intervale neregulate de timp; apar datorită modului de evoluţie a economiei naţionale;
3.factori sezonieri – determină oscilaţii periodice, de obicei anuale ai principalilor indicatori;se manifestă cu intensităţi diferite; sunt rezultatul sezonalităţii producţiei/consumului;
4.factori accidentali – nu pot fi prevăzuţi (ex. conflictele între state, calamităţi);
pot acţiona pe plan naţional, local sau mondial.

Indicatorii utilizaţi la analiza conjuncturii pieţei


Ei pot fi grupaţi în : indicatori generali (comuni): P.N.B.,inflaţia şi în indicatori specifici-surprind conjunctura unor pieţe particulare;
D.p.d.v. al plasării în timp a evoluţiei fenomenelor, indicatorii se pot împărţi de asemenea în : indicatori avansaţi, concomitenţi, întârziaţi.
Indicatorii avansaţi caracterizează evoluţia mai rapidă a unor sectoare,decât ansamblul economiei naţionale;  
Indicatorii concomitenţi evidenţiază evoluţia concomitentă a unor sectoare cu ritmul de ansamblu al economiei (P.N.B.,indicele producţiei industriale, gradul de utilizare a capacităţii de producţie, rata şomajului).
Indicatorii întârziaţi caracterizează fenomene ce sunt precedate de anumite manifestări din economia naţională; pot atinge nivelul max. sau min. după ce, per ansamblu economiei, acest nivel a fost atins (rata inflaţiei, cursul de schimb,
dobânzi).

/span>�&^!n Д 0� S style='font-size:12.0pt;font-family:"Times New Roman";mso-fareast-font-family: "Times New Roman"'>1 ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

Comisia Comunităților Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de țară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât și criteriul unei economii de piață funcționale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabila să-și îndeplinească obligațiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei.

Scurt istoric al relatiilor dintre Romania si Uniunea Europeana

La 1 ianuarie 2007, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în 1951 între şase state europene: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. După şase valuri de aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: România şi Bulgaria), UE are acum 27 State Membre.
România a fost una din primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a iniţiat demersuri pe lângă CEE şi Comisia CE pentru dezvoltarea de relaţii comerciale încă din anii ‘70. Din ianuarie 1974 România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), după care a semnat o serie de acorduri cu Comunitatea pentru facilitarea schimburilor comerciale.

            La 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul European de Asociere între Uniunea Europeană şi Statele Membre, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, acord care a intrat în vigoare în februarie 1995. În data de 22 iunie 1995 a fost înaintată cererea oficiala de aderare a României la Uniunea Europeană.

            Conform Acordului European, părţile îşi asumă o serie de obligaţii şi recunosc că o condiţie importantă a aderării la Comunitate o reprezintă armonizarea legislativă. România, ca şi celelalte state candidate la aderare, a depus eforturi pentru asigurarea compatibilitaţii legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar, prin încheierea celor 31 de capitole de negociere. Fiecare capitol de negociere (cu exceptia capitolului 31) a acoperit un sector sau mai multe sectoare de activitate, cărora le-a corespuns o parte din acquis-ul ce a trebuit adoptat şi implementat de către România, pentru a deveni membru al Uniunii Europene.


Criterii de aderare

Consiliul de la Copenhaga din anul 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare ţară candidată trebuie să le îndeplinească pentru a putea deveni membră UE:
  1. Instituţii stabile garantând democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul şi protectia minoritatilor;
  2. Economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din Piaţa Internă;
  3. Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, în special de a subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.











                                                                Scurt istoric


1993
- 1 februarie - România semnează Acordul European (Acordul european instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de alta parte);
- Mai - se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul unui Acord Interimar;

1995
- 1 febuarie - intră în vigoare Acordul European;
- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;

1997
- Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;

1998
- Martie - Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere;
- Noiembrie - Comisia Europeană publică primele Raporturi de Ţară privind procesul de aderare al României (şi al tuturor celorlalte ţări candidate) la Uniunea Europeană;

1999
- Iunie - România adoptă Planul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană;
- Noiembrie - Comisia Europeană publică cel de-al doilea Raport de Ţară privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană;
- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România;

2000
- Februarie - în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României;
- Martie - România adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) şi o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România - Uniunea Europeană;
- În primul semestru al anului (în timpul Preşedinţiei Portugheze a UE) se deschid spre negociere 5 capitole: Întreprinderi mici şi mijlocii (Cap 16), Ştiinţă şi cercetare (Cap 17), Educaţie şi formare profesională (Cap 18), Relaţii externe (Cap 26) şi Politica externă şi de securitate comună (Cap 27), care sunt şi închise provizoriu;
- Mai - Guvernul României adoptă Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană (actualizat), precum şi Planul de Acţiune şi Cadrul Macroeconomic, complementare SETM;
- 24 octombrie - în timpul Preşedinţiei Franceze a UE - au fost deschise 2 capitole de negociere Statistică (Cap 12) şi Cultură şi audiovizual (Cap 20);
- 8 noiembrie - se publică al treilea Raport de Ţară asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;
- 14 noiembrie - sunt deschise încă 2 noi capitole de negociere: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei (cap. 19) şi Politica în domeniul concurenţei (cap. 6). Până la sfârşitul anului este închis un singur capitol - Statistica;
- Decembrie - Consiliul European de la Nisa adoptă poziţia comună a Uniunii Europene privind reformele instituţionale necesare extinderii. Consiliul evidentiază că, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa şi cu reforma instituţională aferentă, Uniunea Europeană va putea primi ca noi state membre acelea dintre ţările candidate care vor fi pregătite la sfârşitul anului 2002.

2001
- Ianuarie - iunie: în timpul Preşedinţiei suedeze a UE sunt deschise spre negociere 5 noi capitole: Dreptul societăţilor comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamală (Cap 25); Libera circulaţie a capitalului (Cap 4) şi Politica în domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur capitol este inchis pe durata acestei presedintii: Pescuitul;
- 13 noiembrie - al patrulea Raport de Ţară este publicat;
- noiembrie - Comisie prezintă o ediţie revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România; - 14-15 decembrie - Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru prima dată, ţările candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârşitul anului 2002. Zece dintre ţările candidate sunt nominalizate, cu excepţia României şi Bulgariei;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Belgiene a UE) - alte trei capitole sunt deschise: Cap 10 - Impozitare, Cap 13 - Politici sociale şi de ocupare a forţei de muncă şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii. Două capitole sunt închise: Cap 5 - Dreptul societăţilor comerciale şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii;
- Decembrie - numărul capitolelor de negociere închise de către România ajunge la 9.

2002
- ianuarie - mai (în timpul Preşedintiei Spaniole a UE) - sunt dechise 9 capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară, Cap 14 - Energie, Cap 21 - Politica regională şi de coordonare a instrumentelor structurale, Cap 22 - Protecţia mediului, Cap 24 - Justiţie şi afaceri interne, Cap 28 - Control financiar şi Cap 30 - Instituţii. Trei capitole sunt închise: Cap 13 - Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară şi Cap 30 - Instituţii;
- 9 octombrie - Comisia Europeană publică al cincilea Raport de Ţară;
- 13 noiembrie - Comisia adoptă câte o "Foaie de parcurs" pentru România şi Bulgaria;
- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca data ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
- 12 - 13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedintiei Daneze a UE) - sunt deschise ultimele 4 capitole de negociere: Cap 15 - Politica industrială, Cap 7 - Agricultură, Cap 3 - Libera circulaţie a serviciilor şi Cap 29 - Prevederi financiar-bugetare. Tot în cursul acestei preşedinţii sunt închise 4 capitole: Cap 15 - Politica industrială, Cap 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, Cap 20 - Cultură şi audiovizual şi Cap 25 - Uniunea vamală.

2003
- 26 martie - Comisia Europeanăa prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România;
- ianuarie - mai (în timpul Preşedinţiei Elene a UE) - sunt închise trei capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 4 - Libera circulaţie a capitalurilor şi Cap 10 - Impozitarea;
- 5 noiembrie - este dat publicităţii Raportul de Ţară privind progresele României în procesul de aderare;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedintiei Italiene a UE) - sunt închise încă trei capitole: Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 9 - Politica în domeniul transporturilor şi Cap 28 - Control financiar;
- decembrie - din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.

2004
- ianuarie-iunie - (în timpul Preşedinţiei Irlandeze a UE) alte trei capitole de negociere au fost închise: Cap 7 - Agricultura, Cap 14 - Energie şi Cap 29 - Prevederi financiare şi bugetare.
- 30 iunie - la finalul Preşedinţiei Irlandeze a UE, 25 din 30 de capitole de negociere au fost închise.
- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. României i se recomandă să continue reformele şi să implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justiţie şi afaceri interne, Concurenţa şi Mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea pregătirilor de aderare şi consideră că România va fi capabilă să-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European recomandă semnarea Tratatului de aderare comun pentru România şi Bulgaria în aprilie 2005, după primirea avizului Parlamentului European, şi aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.

2005
- 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
- 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg, Preşedintele României, Traian Basescu, semneazâ Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană.

2007
- România devine Stat Membru al Uniunii Europene
Tratatul de aderare prevede ca, dacă exista deficienţe grave în transpunerea şi punerea în aplicare a acquis-ului în domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv, justitie şi afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un termen de până la trei ani de la data aderării.

            Aderarea României a fost însoţită şi de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficientele în domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei.
Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a îmbunătăţi funcţionarea sistemului legislativ, administrativ şi judiciar şi de a remedia deficientele grave în lupta împotriva corupţiei.



                                                       CONCLUZIE

Amplasarea geopolitică a României va influența politica UE cu privire la relațiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia și Asia. Prin Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), România are o oportunitate de a-și demonstra supremația în regiune.
Integrarea în Uniunea Europeană a influențat și relațiile regionale ale României. În consecință, România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus și Turcia.
Oficialii consideră că țara face parte atât din Europa Centrală cât și din Balcani. Acest lucru reflectă ambițiile dualiste ale guvernului român, care dorește îmbunătățirea integrării euro-atlantice a țării, concomitent cu crearea unei zone de stabilitate la Marea Neagră.








BIBLIOGRAFIE

3.      http://www.adevarul.ro/adevarul_europa/Evolutia_Romaniei_in_UE-o_-legenda_neagra_0_502150149.html

if !sup; �6F o 0� �?_ span class=MsoFootnoteReference>[15] in 1982, 5o % din nevoia de fond de rulment din exploatare era acoperita din credite bancare curente, iar in 1988 acest procent era de 34 %, stabilitatea financiara a intreprinderilor fiind asigurata prin reinnoirea automata a imprumuturilor bancare curente. Desi este incontestabil ca o acoperire corespunzatoare a nevoii de fond de rulment limiteaza riscul de faliment, nu se poate insa conchide ca o incalcare a regulii functionale de echilibru amintite maximizeaza automat riscul.

Pornind de la aceste neajunsuri, anumite organisme bancare occidentale au introdus un prag critic, fundamentat pe importanta creditelor bancare curente. Pragurile cele mei utilizate sunt:
a)    creditele bancare curente (C.B.C.) nu trebuie sa depaseasca doua luni cifra de afaceri: C.B.C.< 2 luni CA;
b)    creditele bancare curente sa nu fie superioare a ½ NFR.
Recunoasterea caracterului de reinnoire sistematica a anumitor credite bancare curente a condus la definirea notiunii de fond de rulment bancar.
Fondul de rulment bancar reprezinta fondul de rulment functional necesar acoperirii nevoii de fond de rulment din exploatare, diminuat cu creditele bancare curente (ce se reinnoiesc automat).[16]
Se apreciaza ca echilibrul financiar e respectat daca:
FR functional > FR bancar.

3.4.CALCULUL SI ANALIZA NEVOII DE FOND DE RULMENT PENTRU EXPLOATARE CU AJUTORUL RATELOR DE GESTIUNE

Calculul nevoii de fond de rulment din exploatare se poate face si prin folosirea ratelor de gestiune, stabilite ca raport intre un stoc si un flux de aceeasi natura. Aceste rate se calculeaza pentru elementele de activ si pasiv care definesc continutul nevoii de rulment.
a)    Rata globala a nevoii de fond de rulment:
RgNFR = NFR x 360 / CA

Aceasta rata[17] permite aprecierea globala a nevoii de fond de rulment in raport cu volumul de activitate.
b)    Ratele de gestiune de activ:
Ratele de gestiune a stocurilor se calculeaza, in masura in care este posibil, pe fiecare categorie de stoc in parte, astfel:
Ø     Rata stocului de marfuri:
Rmf = Stoc de marfuri x 360/ Costul de cumparare al marfurilor vandute
Ø     Rata produselor finite:
Rpf = Stoc de produse finite x 360 / Costul de productie
Ø     Rata creditului – clienti:
Rcc = Clienti x 360 / CA
          c)Rate de gestiune de pasiv:
Rata creditului furnizori:
Rcf = Furnizori din exploatare x 360/ Intrari (cumparari) de marfuri
Aceasta metoda de determinare a nevoii de fond de rulment e cunoscuta in teoria economica sub denumirea de “metoda expertilor contabili”[18].







[1] .M.Niculescu, Analiza economico-financiara, Bucuresti, 1993, pag.279
[2] .M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992
[3] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.283
[4]   D. Margulescu si colectivul, Analiza economico – financiara a societatilor comerciale, Supliment la Revista Tribuna economica, Bucuresti, 1994
[5] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii,Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 2000
[6] . M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.
[7] www.contab – audit. ro
[8] . A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990
[9] . J. P. Thibaut, Le diagnostic d’entreprise, Paris, 1989
[10] D. M. Paraschivescu, W. Pavaloaia, Modele de contabilitate si analiza financiara, Editura Neuron, Focsani, 1994
[11] . A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990
[12] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
[13] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
[14] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
[15] . G. Charreaux, Gestion financiere, Ed. Litec, Paris, 1991, pag. 371
[16] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.298
[17] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993
[18] . J. P. Rayband, Analyse financiere, Paris, 1989

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva