Оплаченная реклама

sâmbătă, 10 august 2013

Comisia Europeana

Normele care reglementează funcţionarea Comisiei au fost înscrise iniţial în art. 8-19 din Tratatul CECO care se referă la Înalta Autoritate, în art. 4, 155-163 din Tratatul CEE, art. 124-135 din Tratatul CEEA, în art. 9-11 din Tratatul de Fuziune.
Comisia Comunităţilor Europene reprezintă instituţia cea mai originală a sistemului comunitar îndeplinind atribuţiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranaţional.
În Tratatul CECO era denumită Înalta Autoritate şi a devenit Comisie în Tratatele CEE şi CEEA. Fuziunea executivelor realizată prin Tratatul de la Bruxelles (8 aprilie 1965) a făcut din Comisii (Înalta Autoritate şi cele două Comisii CEE şi CEEA) o Comisie Unică, cu competenţele rezultate din fiecare tratat.
Actul Unic precum şi Tratatul de la Maastricht au confirmat mecanismul fundamental al Comisiei în ansamblul instituţional al Comunităţilor.
Comisia este un organ colegial compus numai din cetăţeni naţionali ai statelor membre cu rangul de comisari.
Comisia este condusă de un preşedinte asistat de unul sau doi vicepreşedinţi.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt desemnaţi dintre membrii Comisiei, conform aceleiaşi proceduri după care sunt aleşi şi membrii Comisiei. Mandatul preşedintelui se aliniază de obicei pe durata de existenţă a unei Comisii, respectiv pe cinci ani, preşedintele fiind reales din doi în doi ani, durata de doi ani fiind cea reglementară.
Tratatul asupra Uniunii Europene a prelungit mandatul preşedintelui de la doi ani la cinci ani, acelaşi mandat fiind al întregii Comisii.
Potrivit prevederilor înscrise în art. 10 par. 2 din Tratatul de la Bruxelles "membrii Comisiei îşi exercită funcţiunile în deplină independenţă în interesul general al Comunităţii. În îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern, de la nici un organism     Este una din caracteristicile Comisiei: independenţa comisarilor35.
Numirea acestora (art. 11) se face printr-un "comun acord" de către guvernele statelor membre, ceea ce ar însemna tocmai sublinierea independenţei lor prin faptul că reprezentând interesul comun nu depind de nici unul dintre guverne. Acordul tuturor asupra numirii unui comisar îi determină deci independenţa chiar faţă de statul căruia comisarul respectiv îi este cetăţean.
35 I.M. Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituţional european, Edit. Olimp, Bucureşti, 1999, p. 107.


Comisarii sunt recrutaţi dintre tehnicieni, înalţi funcţionari, profesori, experţi şi, în ultimul timp din ce în ce mai frecvent, din rândurile oamenilor politici. Avantajul este evident în sensul că se întăreşte autoritatea Comisiei în raport cu Parlamentul şi Consiliul, dar şi un dezavantaj, întrucât periclitează caracterul de independenţă al comisarului faţă de guvernul ţării căreia îi aparţine.
Membrii Comisiei trebuie să primească învestitura Parlamentului European. După numirea membrilor Comisiei de către guvernele statelor, Comisia îşi prezintă programul în faţa Parlamentului European pentru a fi dezbătut şi a obţine aprobarea acestuia. Deşi operaţiunea în sine echivalează cu o învestitură, Tratatul asupra Uniunii Europene nu a utilizat acest termen. Articolul 158 dispune că "Guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultarea cu Parlamentul European, personalitatea pe care o ia în considerare să o numească preşedintele Comisiei ... Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei ... sunt supuşi, ca organ colegial, la un vot şi la aprobarea Parlamentului European ...".
Organizarea Comisiei este dominată de principiul colegialităţii. Articolul 17 al Tratatului de la Bruxelles înscrie că deliberările Comisiei sunt aprobate cu majoritatea numărului membrilor săi, Comisia neputând delibera decât dacă cvorumul prevăzut prin regulamentul său intern este satisfăcut.
Comisia se reuneşte cel puţin o dată pe săptămână în şedinţe care nu sunt publice. Şedinţele se desfăşoară în trei modalităţi: în primul sistem, în şedinţe plenare; apoi, în şedinţe săptămânale ale şefilor de cabinete (fiecare comisar dispune de câţiva colaboratori, aleşi sau nu, dintre funcţionarii Comisiei; al treilea procedeu este "procedura scrisă (orice comisar poate prezenta o propunere scrisă colegilor săi, care poate fi considerată acceptată dacă într-un anumit timp nu se cere o dezbatere sau nu se exprimă o rezervă).
Deşi colegialitatea implică neîmpărţirea competenţelor atribuite Comisiei, nevoia sporirii eficacităţii acesteia a condus în practică la dotarea fiecărui comisar cu o responsabilitate specială asupra unuia sau mai multor sectoare de activitate, colegialitatea rămânând însă o realitate, întrucât orice comisar poate interveni în orice problemă, şi nu numai asupra aceea sau acelora din domeniul său de competenţă.
Serviciile Comisiei sunt compuse dintr-un număr de direcţii generale şi servicii orizontale, situate în majoritate la Bruxelles şi câteva la Luxemburg (de pildă: Oficiul statistic, Oficiul publicaţiilor oficiale) sau un număr mare de funcţionari (cca. 17000) recrutaţi prin concurs pe o cât mai largă bază geografică posibilă.
Comisia şi-a creat şi un număr de organe subsidiare (aproximativ 250, fără a număra şi diversele grupuri de experţi), care se pot grupa în două mari categorii: cele care sunt pur consultative şi cele care într-un anumit fel participă la procesul decizional.
Competenţele Comisiei sunt înscrise în art. 155 al Tratatului CEE, şi anume Comisia are: o putere de iniţiativă, de execuţie şi de reprezentare. Tratatul de la Roma a definit Comisia ca fiind mai întâi un organ de propuneri, deci, un organ de iniţiativă. Numai Comisia poate formula propuneri Consiliului, acesta neputând lua nici o decizie fără a fi propusă de Comisie. Puterea de iniţiativă este exercitată prin intermediul unei propuneri adresate Consiliului, nu neapărat sub forma unui proiect de act, ci şi prin enunţarea principiilor generale sau a unui text de tipul memorandumului, programului sau cartei albe.
Puterea de execuţie înseamnă că, odată decizia fiind luată (indiferent de forma sa juridică) de către Consiliu, Comisia are ca misiune să vegheze la îndeplinirea ei.
Tot Comisiei îi revine şi sarcina de a face să fie respectate obligaţiile comunitare şi, pentru aceasta, ea dispune de posibilitatea de a culege informaţii, de a proceda la verificări, de a aplica sancţiuni pecuniare. Este ceea ce s-a numit "păzitoarea Tratatelor", ea veghind la aplicarea Tratatelor şi a dreptului derivat.
36 Fondurile structurale sunt principalele instrumente financiare ale politicii regionale. Ele sunt: FEDR, FEOGA, FSE, SFOP.


Comisia are competenţe şi în ceea ce priveşte gestionarea fondurilor structurale36 comunitare, cum sunt Fondul european de orientare şi garanţie agricolă (FEOGA)37, Fondul european de dezvoltare regională (FEDR)38, Fondul social european (FSE)39. Fondul european de coeziune (FEC)40 este un alt fond în care Comisia este implicată.
Comunitatea dispunând de personalitate juridică (art. 210 din Tratatul CEE) este reprezentată de Comisie. Funcţia de reprezentare a Comisiei este şi mai evidentă pe plan internaţional prin aceea că are o putere specifică proprie în negocieri, cu deosebire în domeniul politicii comerciale şi în relaţiile cu terţe ţări.
În concluzie, este păzitoarea Tratatelor, deţine în multe domenii iniţiativa, este organul executiv al Comunităţii, negociază tratate internaţionale. În schimb, în noii "piloni" ai Uniunii, în politica externă şi de securitate comună, de justiţie şi afaceri interne, Comisia deţine un rol secundar faţă de Consiliu.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva