Оплаченная реклама

sâmbătă, 10 august 2013

Comunitatea Economica Europeana CEE

Eşecul Comunităţii Europene a Apărării a marcat şi sfârşitul acestei tentative de înfăptuire a unităţii politice a Europei. Devenise clar că o astfel de unitate nu putea fi încă realizată, că eforturile de creare a unor autorităţi supranaţionale eşuaseră în toate domeniile, cu excepţia cărbunelui şi oţelului, că drumul unei Europe militare se închisese, ca de altfel şi al unei Europe politice şi că deci integrarea europeană trebuia urmărită pe cale economică prin integrarea tuturor sectoarelor economice.
Mai mult, prin integrarea Germaniei Federale în structurile Europei Occidentale şi ale Alianţei Atlantice, fusese rezolvată şi mult discutata problemă a reînarmării acestui stat şi, ca urmare, construirea unei Europe integrate era posibilă prin menţinerea Germaniei Federale în cadrul unei Europe democratice şi liberale, în familia ţărilor occidentale.
Era o schimbare de optică asupra procesului de relansare europeană: Europa va fi a producătorilor şi a schimburilor comerciale, fără o politică externă şi de securitate comune, acestea din urmă rămânând a fi realizate într-un viitor la acea oră încă nedefinit. Relansarea procesului european susţinută de o "minoritate care ştie ce vrea"24 s-a efectuat în aceste condiţii cu mare rapiditate şi amploare.
Declaraţia de la Messina (Sicilia), adoptată de miniştrii de externe ai "Celor 6" (1-6 iunie 1955), a confirmat decizia de unificare. Rezoluţia adoptată exprima mai întâi voinţa politică de a se păşi într-o nouă etapă pe calea construirii europene. S-a apreciat că numai planul economic este cel care o poate asigura, că pentru aceasta trebuie dezvoltate instituţii comune, trebuie asigurată fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune, armonizarea treptată a politicilor sociale naţionale. Rezoluţia adoptată de "cei 6" viza o politică comună în domeniul transporturilor, cu deosebire în ceea ce privea infrastructura lor, o politică a energiei schiţându-se astfel şi proiectul unei organizaţii privind energia atomică.
Era anunţat în acest fel esenţialul ce trebuia realizat. În discuţie rămăseseră modalităţile pin care aceste obiective urmau să fie îndeplinite. Unii susţineau (Franţa) ca integrarea să aibă caracter sectorial: energia nucleară, transporturile, poşta, telecomunicaţiile, electricitatea; alţii adoptaseră poziţii mai rezervate faţă de piaţa comună generalizată (Germania Federală, Italia, ţările Benelux). Un Comitet de experţi sub preşedinţia lui P. H. Spaak, reunit la Bruxelles, aşa-numitul Comitet Spaak, a întocmit un raport la 12 aprilie 1956 în care fără a îndepărta diversele propuneri exprimate reţinea în principal două proiecte: unul pentru piaţa comună generalizată, unul pentru energia atomică.
În raport se constatau dificultăţile unei integrări sectoriale, cu excepţia celei din domeniul energiei atomice şi se punea în evidenţă natura şi mijloacele de realizare a unei pieţe comune. Se preconiza un sistem de uniune vamală cu un tarif exterior comun mai larg decât o simplă liberalizare a schimburilor şi mai apt pentru a conduce la o integrare economică.
Toate acestea au fost susţinute şi de Jean Monnet care a creat Comitetul de acţiune pentru Statele Unite ale Europei. Comitetul era un organism conceput ca un instrument menit să impulsioneze planurile de integrare europeană prin câştigarea sprijinului responsabililor politici din diferite ţări.
Negocierile interguvernamentale sprijinite şi de curente politice favorabile au dus la semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a două tratate prin care s-au instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM). Redactarea a două tratate distincte diminua şi posibilitatea neratificării lor. Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Ambele organizaţii au ca acte constitutive, în afara celor două Tratate, mai multe protocoale şi anexe la fiecare dintre ele precum şi o Convenţie referitoare la unele instituţii comune Comunităţilor şi un Act Final semnat la aceeaşi dată.
Primul tratat care a instituit CEE, cea mai cunoscută dintre cele trei comunităţi, a enunţat obiectivele economice ale organizaţiei precum şi mijloacele de acţiune. Astfel, Comunităţii îi revenea ca obiectiv fundamental instituirea unei pieţe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea întregii vieţi economice: a producţiei, a serviciilor, a schimburilor, a factorilor umani şi financiari. În acest fel, CEE se fundamenta pe patru libertăţi esenţiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor şi a persoanelor şi pe mai multe politici comune, cu deosebire în domeniul agricol, al transporturilor, al dezvoltării regionale, în cel social.
Paul Henri Spaak, Combats inachevés, Fayard, Paris, 1969, vol. II, p. 71.


Articolul 3 al Tratatului CEE enumeră principiile generale care guvernează Comunitatea: eliminarea piedicilor vamale, crearea unui tarif vamal comun, organizarea unei bune funcţionări a concurenţei, apropierea legislaţiilor naţionale, instituirea de fonduri speciale şi a unei bănci de investiţii, asocierea cu alte ţări la obiectivele Comunităţii şi, evident, abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulaţii.
Sintagma "Piaţa Comună" a fost definită într-o hotărâre a Curţii de Justiţie25 ca vizând: "eliminarea tuturor piedicilor schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă unică realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate pieţe interioare".
Uniunea vamală era programată pentru o perioadă tranzitorie de 12 ani, divizată în trei etape a câte patru ani. Ea s-a realizat treptat, începând cu o primă reducere tarifară de 10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat astfel abordarea pe cale economică, într-o concepţie liberală, a integrării europene.
S-au mai pus la punct trei politici comunitare: o politică agricolă comună, o politică comercială comună şi o politică concurenţială.
Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma care a instituit Comunitatea Economică Europeană relua într-o mare măsură schema generală CECO.
Spre deosebire de CECO, care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, CEE are o durată nelimitată.
Tratatul CEE a determinat apariţia unei noi ordini juridice integrată în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre sau din transferul de atribuţii ale acestora în favoarea Comunităţii. În acelaşi timp, statele membre limitând unele din drepturile lor suverane — în domenii restrânse însă — şi-au creat un corp de norme aplicabile lor şi cetăţenilor lor. Dreptului născut din tratate nu i se vor putea (juridic vorbind) opune texte interne, oricare ar fi acestea, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără ca să se pună în cauză însăşi baza juridică a Comunităţii26, cu alte cuvinte, în generalitatea sa, el are drept de întâietate, adică, reglementările din Tratat sunt direct aplicabile în dreptul intern al statelor membre.
Comunitatea Economică Europeană este, după cum s-a statuat27, o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că nici statele membre şi nici instituţiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor şi nici prevederilor din Tratat care reprezintă o cartă constituţională de bază.
Iniţiativa legislativă a fost încredinţată unei Comisii independente de guverne. Comisia dispune şi de putere executorie precum şi de negociere de tratate comerciale bilaterale sau multilaterale. Consiliul de Miniştri deţine esenţialul deciziei normative şi este asistat de un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Parlamentul are un rol deliberativ şi de control, iar Curtea de Justiţie un rol jurisdicţional.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva