Оплаченная реклама

marți, 13 august 2013

Conceptul de decizie rationala

Decizia de a urma o anumită politică publică se caracterizează prin aceea că: 1) ea este o etapă într-un proces mai complex, acela de elaborare şi de aplicare a unei politici publice; 2) ea constă în alegerea dintre un număr de alternative, identificate anterior, în procesul de formare a politicilor, a uneia care e considerată potrivită ca răspuns la o anumită problemă publică; 3) alegerea implică mecanisme complexe: ea nu este numai o decizie tehnică, ci una inerent politică (Brewer, DeLeon, 1983: 179).
Vom începe cu decizia individuală; apoi vom extinde analiza la alegerile colective.

Modelul actorului individual raţional. Acest model presupune că persoana individuală:
1)       şi-a stabilit scopurile, obiectivele pe care vrea să le atingă:
2)       are la îndemână diferite mijloace pentru a atinge acele scopuri.
În acest model, distincţia dintre mijloace şi scopuri este esenţială pentru înţelegerea comportamentului de decizie al persoanei individuale. Scopurile se presupune că sunt date, sunt alese de persoană înainte ca ea să se angajeze în procesul de decizie. Sarcina care se află în faţa ei este de altă natură: ea trebuie ca, dintre toate mijloacele pe care le are la dispoziţie pentru a-şi îndeplini scopurile propuse, să le aleagă pe acelea care sunt cele mai eficiente: cele care permit cel mai bine atingerea scopurilor. Dacă o persoană alege acele mijloace, atunci ea se comportă raţional.

Raţionalitatea instrumentală: comportamentul raţional constă în alegerea mijloacelor celor mai potrivite pentru atingerea scopurilor propuse.

Potrivit acestui model de alegere, întotdeauna când este pusă în faţa unei situaţii de decizie, persoana individuală (actorul raţional):
       are date anumite obiective, scopuri;
       are la dispoziţie un număr de opţiuni (alternative);
       are la dispoziţie un set de criterii cu ajutorul cărora să evalueze alternativele date;
       poate să ordoneze aceste alternative în funcţie de criteriile avute;
       poate să aleagă între alternative pe cea mai bună, adică pe cea care permite cel mai bine atingerea obiectivelor, scopurilor date;
       în orice situaţii similare, ea poate să facă decizii similare.
De pildă, presupunem că o persoană are de ales între două alternative, a şi b. Ea ştie că prima alternativă produce rezultatul r1, iar a doua produce rezultatul r2; şi mai ştie că valoarea primului rezultat e mai mare decât valoarea celui de-al doilea. Atunci nu va fi
nici o dificultate ca ea să aleagă alternativa
a:
a              ►  r
1

b-------------------- ►  r2

r1 > r2
Aşadar: a > b (alternativa a este preferată alternativei b).
Să observăm că în acest exemplu întâlnim două elemente esenţiale ale procesului de alegere. Mai întâi, avem premise factuale sau descriptive: că rezultatul r1 este produs de alternativa a; şi că rezultatul r2 este produs de alternativa b. Aceste premise sunt factuale în sensul că, în principiu, putem ca, pe baza analizei a ceea ce realmente s-ar petrece dacă am adopta alternativa a (sau alternativa b), să determinăm dacă ele sunt adevărate sau false; dacă, deci, realmente rezultatul r1 este produs de alternativa a, iar rezultatul r2 este produs de alternativa b. În al doilea rând avem însă o premisă precum: r1 > r2. Ea nu este factuală, ci de valoare: fiindcă acceptarea ea nu depinde de ceea ce se întâmplă realmente sau nu, ci de altceva - anume de criteriile pe care noi le acceptăm pentru a stabili că un anumit rezultat este mai bun decât un altul.
Nu de puţine ori jurnaliştii sunt tentaţi să adopte acest model al alegerii raţionale: ei presupun că oamenii politici, persoanele care ocupă funcţii de conducere importante în structurile statului au capacitatea de a se comporta ca actori raţionali atunci când aleg o anumită politică publică. Pentru mulţi votanţi, este mai confortabil să presupună că primul ministru sau miniştrii au la dispoziţie întreaga informaţie relevantă pentru a decide; că au detectat opţiuni între care să aleagă, iar între acestea se găseşte şi cea care e cea mai bună pentru comunitate (Axford et al. 1997: 421).
Acest model al comportamentului raţional este exemplificat, după unii autori, în două mari domenii ale activităţii umane: în economie şi în administraţie. Omul raţional, aşa cum este el descris de economişti, este cel: a) interesat în promovarea propriilor interese; b) capabil să obţină întreaga informaţie necesară (informaţie perfectă); c) nu are limitări în procesarea acestei informaţii; d) poate compara alternativele (şi dispune de toate alternativele relevante); e) alege cea mai bună alternativă (este maximizator). Acest om economic poate fi comparat cu omul birocratic: cel care lucrează în administraţia publică. În birocraţiile moderne, autoritatea este ierarhică: deciziile se iau într-un lanţ precis construit de supraordonare şi de subordonare. Autoritatea este impersonală, iar întreaga activitate se bazează pe aplicarea unor proceduri şi reguli precise. Un birocrat decide aplicând metodic, raţional aceste reguli în cazuri particulare. Teoria clasică a birocraţiei (unul dintre principalii ei promotori a fost sociologul german Max Weber) se bazează pe o distincţie esenţială: politicienii sunt cei care stabilesc scopurile guvernării; birocraţii le aplică - altfel zis, ei caută să găsească cele mai potrivite mijloace pentru a le realiza. Activitatea lor corespunde deci definiţiei raţionalităţii instrumentale.

Un exemplu de alegere complexă. Să presupunem că în oraşul X există un combinat siderurgic, care nu a fost privatizat, şi care produce mari pierderi. În faţa decidenţilor locali, precum şi a responsabililor din Ministerul Industriei, se pune problema alegerii între trei alternative:
(a)     să păstreze status quo-ul, adică să se continue subvenţionarea din bugetul statului a pierderilor. În acest fel, cei 12000 de salariaţi ai combinatului vor avea un venit mediu lunar de 1 milion de lei.
(b)     să închidă o parte a combinatului, asigurând astfel un salariu mediu de 1,5 milioane de lei pentru 7000 de salariaţi.
(c)     să ofere programe de reconversie profesională pentru persoanele din combinat, astfel încât în medie un număr de 10000 persoane vor putea să îşi asigure un venit de 1 milion de lei pe lună (fie în combinat, fie găsindu-şi noi slujbe în afara acestuia).
Dacă măsurăm eficienţa acestor trei alternative prin veniturile asigurate, observăm că prima produce ca rezultat (r1) un venit lunar de 12 miliarde de lei; rezultatul celei de-a doua (r2) este un venit lunar de 10,5 miliarde de lei; iar rezultatul celei de-a treia (r3) este un venit lunar de 10 miliarde de lei. Ca urmare, politica de a păstra status quo-ul este cea care va trebui aleasă.
Problema care se ridică însă acum este că cele trei politici au: 1) consecinţe diferite în timp; 2) consecinţe diferite asupra felului în care persoanele din oraşul X vor vota partidul care este responsabil de adoptarea unei anumite politici. Într-adevăr, cea de­a doua şi mai cu seamă a treia alternativă vor putea ca în timp să conducă la rezultate mai bune decât prima, care în faza iniţială a aplicării are cele mai bune rezultate. Dar tot ele antrenează costuri electorale! Iată un exemplu de evoluţie posibilă:

a
rr: venit lunar de 12 miliarde lei în 2001
r4: venit lunar de 12 miliarde lei în 2005
r7: 4 locuri în Camera Deputaţilor în judeţ la alegerile din 2004
b
r2: venit lunar de 10,5 miliarde lei în 2001
r5: venit lunar de 13 miliarde lei în 2005
r8: 2 locuri în Camera Deputaţilor în judeţ la alegerile din 2004
c
r3: venit lunar de 10 miliarde lei în 2001
r6: venit lunar de 15 miliarde lei în 2005
r9: 3 locuri în Camera Deputaţilor în judeţ la alegerile din 2004

Cum se observă, ordinea celor trei alternative se modifică, după cum luăm în consideraţie diferitele criterii pe care le avem. Astfel, după criteriul veniturilor din anul de aplicare a politicii (2001), ordinea celor trei alternative este:
a > b > c.
După criteriul veniturilor din anul 2005, ordinea lor devine:
c > b > a.
Dar dacă avem în vedere efectele electorale ale acestei decizii, atunci preferinţa este:
a > c >b.
Aici apare o problemă esenţială, căreia o teorie a deciziei trebuie să îi dea răspuns: ce mecanisme pot fi aplicate, pentru a face o unică alegere între cele trei alternative? Cum putem agrega cele trei criterii menţionate într-unul singur, astfel încât să se poată opta pentru o anumită politică? Această problemă va fi abordată pe larg mai jos. Până atunci, să menţionăm deja una din dificultăţile care apar. Să presupunem că hotărâm ca, dintre două alternative, alternativa aleasă să fie cea care e preferată sub mai multe criterii (în cazul nostru, sub cel puţin două). Atunci avem:
1)       a este preferată lui b, întrucât sub primul şi sub cel de-al treilea criteriu ea este considerată mai bună;
2)       a este preferată lui c, întrucât sub primul şi sub cel de-al treilea criteriu ea este considerată mai bună;
3)       c este preferată lui b, întrucât sub al doilea şi al treilea criteriu ea este considerată mai bună.
Ca urmare, ordinea celor trei alternative este: a este preferată lui c, care la rândul ei este preferată lui b. Această ordonare respectă ceea ce se numeşte proprietatea de tranzitivitate a relaţiei de preferinţă. O relaţie R este tranzitivă atunci când: dacă a este în relaţia R cu c, iar c este în relaţia R cu b, atunci şi a va fi în relaţia R cu b. Căci, cum se vede imediat, avem şi: a este preferată lui b. E important să observăm însă că atunci când agregăm, prin utilizarea mecanismului descris mai devreme, preferinţele între alternative, potrivit unor criterii independente, e posibil să întâlnim situaţii în care proprietatea de tranzitivitate este încălcată. Dar atunci nu va mai fi posibil să alegem în mod consistent o anumită politică: fiindcă relaţia de preferinţă între politici devine circulară. Că lucrurile stau aşa se poate vedea dacă modificăm exemplul dat mai devreme în felul următor:

a
rr: venit lunar de 12 miliarde lei în 2001
r4: venit lunar de 12 miliarde lei în 2005
r72  locuri în Camera
Deputaţilor     în judeţ la alegerile din 2004
b
r2: venit lunar de 10,5 miliarde lei în 2001
r5: venit lunar de 11,5 miliarde lei în 2005
r84  locuri în Camera
Deputaţilor     în judeţ la alegerile din 2004
c
r3: venit lunar de 10 miliarde lei în 2001
r6: venit lunar de 15 miliarde lei în 2005
r93  locuri în Camera
Deputaţilor     în judeţ la alegerile din 2004

(Exemplul este prelucrat după Dunn, 1986: 272 - 274.)

Exerciţiu:
        arătaţi care este ordinea în care se pot aranja cele trei alternative, în funcţie de fiecare din cele trei criterii;
        aplicaţi criteriul de agregare a celor trei criterii menţionat mai devreme: determinaţi, pentru fiecare pereche de alternative, care este cea preferată;
        arătaţi că este încălcată proprietatea de tranzitivitate a relaţiei globale de preferinţă.

Analiza cost-beneficiu. Exemplul de alegere complexă dat mai sus ridică o problemă importantă: cum pot membrii unui grup interesat să compare între ele două politici atunci când cel puţin două criterii sunt considerate (de pildă, creşterile de venituri şi numărul de locuri obţinute în parlament de partidul politic pe care îl susţin). Ea are două laturi:
1.        Se poate găsi o măsură comună a celor două criterii?
2.        Cum se pot compara între ele preferinţele individuale?
Fiecare persoană individuală, înţeleasă ca un actor raţional, are o relaţie de preferinţă pe mulţimea alternativelor disponibile: ea preferă una alteia sau este indiferentă în raport cu ele. Cum putem să determinăm însă de aici care va fi preferinţa socială între două alternative? Putem, desigur, să ataşăm o măsură pentru preferinţele individuale, o „utilitate" individuală a fiecărei alternative. Şi, aşa cum am văzut, putem spune că o persoană preferă alternativa a alternativei b dacă utilitatea lui a este mai mare decât utilitatea lui b.
Dar cum putem compara între ele utilităţile pe care le ataşează unei alternative persoane diferite? Putem fi siguri că ce înseamnă o utilitate de 100 de unităţi pentru o persoană înseamnă acelaşi lucru pentru o alta? Ce poate să însemne că o persoană A este mai satisfăcută de o politică decât o altă persoană B sau că A este mai fericită decât B? Comparările interpersonale de utilitate sunt greu de admis (dacă în general au sens) (Sen, 1987: p. 31). Există însă şi în acest caz o modalitate de a gândi felul în care se poate alege între a şi b, anume o regulă de „unanimitate":

Criteriul Pareto: dacă o alternativă a nu este preferată de nici un membru al grupului alternativei b şi cel puţin un membru al grupului preferă pe b lui a, atunci alegerea grupului va fi b.

Desigur, acest criteriu este foarte slab şi nu se poate aplica decât într-un număr mic de situaţii (aşa cum am văzut, în majoritatea situaţiilor în care e implicat publicul există grupuri cu interese şi opţiuni diferite). De aceea, economiştii au căutat un criteriu care să permită unui grup să favorizeze o politică, în ciuda faptului că unii membrii ai grupului pierd prin aplicarea acesteia. Prin argumentele lui Kaldor şi Hicks au ajuns la un criteriu potenţial paretian după care o politică poate fi adoptată în ciuda opoziţiei celor care pierd, dacă cei care câştigă pot ipotetic compensa pierderile acestora, creând o situaţie în care nimeni nu are de pierdut iar unii au de câştigat. În practică acesta a evoluat într-un criteriu fundamental al analizei cost-beneficiu: când valoarea monetară netă a raportului dintre câştiguri şi pierderi ale părţilor implicate se însumează, o sumă pozitivă justifică adoptarea politicii. O astfel de sumă presupune capacitatea unităţii monetare de a fi referenţial pentru comparaţia interpersonală, ca o entitate înţeleasă a avea valoare egală pentru orice persoană implicată.
În practică este însă, necesar să agregăm satisfacţia pe care o au persoane diferite sau membrii unor grupuri diferite prin aplicarea unei politici. Există cel puţin trei metode în acest sens (MacRae, Whittington, 1997: p. 91)):
>       Metoda criteriilor măsurabile obiectiv: de pildă, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltate (PNUD) utilizează indicatori sociali precum speranţa medie de viaţă, produsul intern brut, nivelul mediu de educaţie etc. pentru a da o măsură a bunăstării persoanelor dintr-o anumită ţară.
>       Metoda gradelor de mulţumire sau satisfacţie: în multe sondaje de opinie, oamenii sunt întrebaţi dacă sunt mulţumiţi de viaţa lor sau de activitatea politicienilor sau de relaţiile în familie etc. Ei răspund pe o scală de tipul: „foarte mulţumit", „mulţumit", „nu prea mulţumit", foarte nemulţumit". Aceste scale sunt folosite pentru a agrega răspunsurile; implicit se consideră că putem compara răspunsurile date de persoanele intervievate: putem să numărăm câte sunt foarte mulţumite şi câte sunt foarte nemulţumite. > Metoda economiei bunăstării (welfare economics): potrivit acestei metode, putem să definim câştigul în bunăstarea individuală prin suma de bani pe care acea persoană ar fi dispusă să o plătească pentru a obţine acea schimbare; iar pierderea pe care o suferă persoana ar fi măsurabilă prin suma de bani pe care ea ar solicita-o drept compensaţie pentru acea schimbare.
Această metodă are avantajul de a combina criterii diferite într-un singur indicator: cel monetar al disponibilităţii de a plăti. Acest indicator este observabil public şi este măsurabil: e uşor să observăm, de exemplu, că o persoană e dispusă să plătească mai mult decât alta pentru a cumpăra o bicicletă sau un apartament de bloc. Ca urmare, metoda nu întâmpină problema comparărilor interpersonale. Ea permite aşadar evaluarea opţiunilor pentru anumite politici în funcţie de costurile şi beneficiile pentru persoanele afectate.

Analiza cost-beneficiu este o metodă de a pune în balanţă şi de a evalua opţiunile de politici în funcţie de costurile şi de beneficiile lor.

Ca metodă generală, analiza cost - beneficiu cuprinde patru paşi (F. Fischer (1995: p. 36):
       Este mai întâi necesară stabilirea celor care plătesc şi a celor care beneficiază de aplicarea unei politici. Poate fi vorba de grupuri sociale, zone, oraşe, judeţe sau de întreaga societate. În cele mai multe cazuri chestiunea este determinată de tipul de politică avută în vedere. De pildă, în cazul politicilor de recalificare pentru şomeri beneficiarii sunt uşor de determinat. Beneficiară a unei politici de mediu pentru diminuarea încălzirii planetare este populaţia unei naţiuni întregi, dacă nu chiar a mai multor naţiuni. De aceea, uneori se utilizează următoarea metodă: în loc să se examineze beneficiile sau costurile unei politici în relaţie cu un segment specific de indivizi, grupuri sau jurisdicţii guvernamentale (precum zonele defavorizate), analiza costurilor şi beneficiilor se face la nivelul ansamblului societăţii pentru un întreg set de criterii sau preferinţe.
       După identificarea grupurilor-ţintă, trebuie atribuită valoarea monetară pentru resurse şi pentru rezultatele politicii. În majoritatea studiilor, costurile se definesc în termenii bugetari tranşaţi de guvernare. Cele două categorii majore de cheltuieli bugetare sunt reflectate în costuri materiale (echipament, clădiri etc) şi administrative (salarii etc.). Pe de altă parte, şi beneficiile sunt măsurate în termeni monetari. O serie de beneficii tipice includ creşterea taxelor fiscale, productivitatea mărită şi crearea de locuri de muncă adiţionale. Dincolo de aceste beneficii directe, apar şi beneficii care nu pot fi măsurate direct. Două exemple clasice sunt frumuseţea unor peisaje naturale şi viaţa omenească. Pentru aceste beneficii trebuie determinat un preţ-umbră, care este o procedură de a face judecăţi subiective asupra valorii monetare a beneficiilor şi costurilor, când preţul de piaţă nu este de încredere sau nu este disponibil.
        Cele mai multe analize cost-beneficiu trebuie să estimeze costurile şi beneficiile peste timp. Echipamentele sau clădirile se pot uza, îşi pot pierde din valoare, în timp ce alţi itemi pot deveni mai rentabili.
        Ultima etapă constă în calcularea raportului dintre cost şi beneficiu. Aceasta este o singură valoare numerică ce reflectă relaţia dintre costuri şi beneficii. Dacă raportul este mai mic decât 1,00 înseamnă că beneficiile sunt depăşite de costuri, şi invers pentru o valoare mai mare de 1,00. În raportul final, aceste raporturi dintre costuri şi beneficii pentru diferiţi itemi sunt prezentate într-un tabel şi detaliate descriptiv.
Analiza cost-beneficiu (ACB) este utilizată în numeroase cazuri: de pildă, atunci când se pune problema de a construi un drum nou, sau de a repara o şosea, de a construi un baraj sau un aeroport. Potrivit acestei metode, ceea ce trebuie luat în considerare sunt costurile economice şi beneficiile pe care le putem aştepta într-o perioadă de timp; iar toate aceste costuri şi beneficii se exprimă în valoare monetară.
Deşi analiza cost-beneficiu este larg utilizată în procesul de înfăptuire a politicilor, ea a fost criticată din mai multe perspective. De exemplu, o problemă care apare imediat este dacă toţi factorii relevanţi pot fi cuantificaţi şi măsuraţi în termeni monetari. Astfel, dacă o autoritate publică are în vedere construirea unui nou aeroport, atunci trebuie calculate 1) beneficiile care decurg din faptul că aeroportul va fi localizat într-un anumit loc; 2) în raport cu costurile sociale implicate: nu numai cât costă terenul (presupunem că el trebuie cumpărat); dar contează şi probleme precum: cât de dens populată este zona respectivă; dacă nu cumva acolo era o rezervaţie naturală, sau erau monumente istorice sau importante pentru comunitatea respectivă (biserica sau cimitirul satului, de pildă). Un alt exemplu: un program de sprijinire a şcolilor, care constă în producerea de manuale noi, în furnizarea de mobilier pentru clase şi în crearea condiţiilor pentru un acces mai ridicat al copiilor la grădiniţe are desigur implicaţii asupra calităţii activităţii educative; dar este foarte greu de măsurat care exact sunt acestea.

După Lindblom şi Braybrooke (1963), pentru a fi în acelaşi timp raţională şi comprehensivă, o decizie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1.        un decident individual sau colectiv trebuie să identifice o politică asupra căreia trebuie să existe un consens între factorii relevanţi implicaţi;
2.        un decident individual sau colectiv trebuie să definească şi să ordoneze consistent2 toate obiectivele şi scopurile a căror atingere va reprezenta o rezolvare a problemei;
3.        un decident individual sau colectiv trebuie să identifice toate alternativele (= politicile) care pot contribui la atingerea fiecărui obiectiv sau scop;
4.        un decident individual sau colectiv trebuie să prevadă toate consecinţele care ar rezulta din alegerea fiecărei alternative (politici);
5.        un decident individual sau colectiv trebuie să compare între ele toate alternativele în funcţie de consecinţele lor în privinţa felului în care ele duc şa atingerea fiecărui scop sau obiectiv;
6.        un decident individual sau colectiv trebuie să aleagă acea alternativă care maximizează atingerea obiectivului.   

Matricile de decizie multidimensionale. MacRae şi Whittington (1997: cap. 8) propun modelul matricilor de decizie ca instrument pentru a alege între politici publice

O condiţie necesară pentru ca o ordonare a alternativelor sau obiectivelor să fie consistentă este aceea a respectării tranzitivităţii relaţiei de preferinţă.
alternative. Ideea de la care se pleacă este următoarea: să presupunem că o agenţie guvernamentală se găseşte în situaţia de a decide între mai multe obiective de atins. Pentru fiecare din acestea, ea are la dispoziţie mai multe alternative de politici. Alegerea trebuie să ţină cont de mai multe aspecte sau dimensiuni ale problemei:
a)        Care sunt alternativele relevante?
b)       Care sunt criteriile în funcţie de care se compară alternativele?
c)        Care sunt persoanele sau grupurile de persoane afectate?
d)       Care sunt consecinţele pe diferite perioade de timp ale politicilor propuse?
Pe baza acestor patru dimensiuni, se poate construi o matrice de decizie cvadridimensională. Fiecare căsuţă defineşte beneficiile sau bunăstarea: i) produsă de o alternativă; ii) conform unui anumit criteriu; iii) pentru o anumită persoană sau un anumit grup de persoane; iv) într-o anumită perioadă de timp. Desigur că, dacă am putea să măsurăm acele beneficii sau bunăstarea, atunci alegerea între alternative ar fi simplă: ar fi suficient să determinăm care sunt beneficiile sau care e bunăstarea cea mai mare şi, în consecinţă, să alegem acea alternativă care o produce. Numai că acest lucru este posibil numai în puţine cazuri; uneori e posibil să facem evaluări ale politicilor alternative numai în termeni nemonetari. De aceea e nevoie de multă grijă şi atenţie în judecăţile comparative pe baza cărora analistul politicilor recomandă o anumită decizie.
MacRae şi Whittington dau următorul exemplu instructiv. Să ne gândim la politicile privind persoanele infectate cu HIV şi la bolnavii de SIDA (pe scurt, avem în vedere politicile HIV/SIDA). Cele patru dimensiuni se pot reda astfel: Alternative:
          Tratament pur: se oferă gratuit terapia antiretrovirală (TAR) persoanelor infectate (neglijându-se posibilele efecte preventive). Acesta e punctul de vedere cel mai răspândit.
          Prevenire prin creşterea activităţii de testare a infectării cu HIV; se acceptă că această opţiune duce la modificarea comportamentului persoanelor găsite infectate. (Se acceptă că această politică va duce la reducerea răspândirii infectărilor, dar că ea nu va ajuta persoanele infectate).
          Tratament cu prevenire: astfel se combină efectele TAR cu o reducere substanţială a infectării, cu testare voluntară şi tratament gratuit.
Criterii:
          Câştigul în ani de viaţă trăiţi (de viaţă normală, dar şi de viaţă dureroasă după apariţia bolii) - fie al persoanelor infectate datorită tratamentului; fie al persoanelor actualmente neinfectate datorită prevenirii infectării.
          Costurile în bani ale societăţii pentru tratament şi pentru testare.
          Respectarea drepturilor la libertate şi la privatitate ale persoanelor infectate.
          Respectarea de către persoanele infectate a obligaţiei de a pune cât mai puţin în pericol de infectare alte persoane.
Persoane sau grupuri de persoane afectate:
          Persoanele infectate şi susţinătorii lor (care pun accent pe tratamentul persoanelor infectate şi pe protejarea lor).
          Persoane neinfectate şi susţinătorii lor (care susţin politici prin care persoanele cu risc înalt de infectare sunt "induse" să fie testate).
Perioade de timp:
•      Efectele politicilor aplicate în fiecare perioadă de timp (ani sau un număr de ani).
Prima alternativă oferă persoanelor infectate tratament gratuit (suportat deci de stat) şi exprimă un tip de politici în general considerate "liberale". Ea încurajează persoanele să facă testări voluntare; reduce costul stigmatizării celor care sunt deja infectaţi sau au un risc mare de infectare - de pildă, homosexualii) prin măsuri de nediscriminare. Dar ea nu propune un efort guvernamental ridicat pentru creşte numărul celor care se testează şi, dacă sunt găsiţi pozitivi, vor fi trataţi. Cea de-a doua alternativă urmăreşte exact creşterea acestui număr de persoane; dar nu presupune oferirea de subsidii pentru tratamentul celor găsiţi pozitivi, după cum nu presupune o asigurare fermă că pentru persoanele găsite pozitive se asigură confidenţialitatea (politicile de acest fel sunt adesea numite "conservatoare"). Cea de-a treia alternativă încearcă să combine efectele primelor două. Ea se bazează pe ideea că e în interesul tuturor să se acorde tratament gratuit şi să crească numărul persoanelor care se testează, fără a fi discriminate.
Să observăm că cele patru criterii se pot grupa în două mari categorii: primele două vizează consecinţele adoptării unei politici (măsurabile în număr de ani de viaţă în plus pentru membrii societăţii, dar şi direct în bani - costurile aplicării unei politici); celelalte vizează drepturile şi obligaţiile membrilor societăţii. (Pentru importanţa acestei distincţii a se vedea Miroiu, M., Blebea-Nicolae, G., 2001.)
Membrii celor două mari grupuri diferă între ei prin nu numai prin preocuparea pentru costurile sociale ale unei politici. Să notăm faptul deosebit de semnificativ că ei susţin valori diferite: fie drepturile persoanelor infectate - de a putea duce o viaţă normală, neblamată; fie obligaţiile acestor persoane - de a nu pune în pericol de infectare alte persoane.
După MacRae şi Whittington, dată fiind complexitatea şi varietatea situaţiilor reale, e dificil să se lucreze cu o matrice atât de complexă; de aceea, uneori ea este simplificată prin comasarea unora din cele patru dimensiuni. Cum se realizează în fiecare împrejurare acest lucru? E nevoie, după cei doi autori, de efort de analiză atentă a situaţiei, dar şi de abilităţi şi de îndemânare care se pot căpăta numai prin experienţă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva