Оплаченная реклама

marți, 13 august 2013

Conceptul, natura si formele salariului

Întroducere.
În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important.Termenul ca atare este de origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium, în virtutea acestei dependenţe un om liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic.
Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă datorită participării nemijlocite a lui la activitatea economică.
De la început trebuie să precizăm faptul că salariul nu a existat în toate timpurile, cu toate că factorul muncă a participat în toate timpurile la procesul de producţie.De fapt, este de neimaginat proces de producţie, în general, activitatea economică, fără prezenţa factorului muncă.Atunci, apare limpede că salariul, privit ca venitul persoanelor care participă prin munca lor proprie la procesul de producţie, este o categorie economică ce a apărut în anumite condiţii social-economice, odată  cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate condiţiile necesare pentru organizarea şi desf ăşurarea producţiei, înafară de forţa muncii lor, care, pentru ei ,apărea ca singurul mijloc de existenţă.
Dacă ne imaginăm un producător independent, un meseriaş, observăm că acesta posedă în plină proprietate toate condiţiile materiale de producţie pe care împreună cu munca lui le foloseşte după cum crede de cuviinţă, în procesul de producţie.În acest caz, este firesc ca tot ce obţine el, întreaga valoare creată sa-i aparţină în întregime.Nimeni altcineva nu are dreptul să-i ceară nici o particolă din valoarea nou creată de el, în afară poate de stat, care pentru serviciile aduse comunităţii , deci şi meşteşugarului, percepe impozitul pe venit. Putem spune oare că venitul   meşteşugarului obţinut prin munca sa proprie îmbracă forma de salariu? Desigur nu, deoarece categoria de salariu nu reflectă toate tipurile de venituri obţinute de factorul muncă de-a lungul timpului, el nu apare ca formă tip a venitului, ci ca venit ce revine factorului muncă în anumite condiţii social-economice. Aceste condiţii sînt acelea în care posesorul forţei de muncă, nu posedă altceva decît aptitudinile lui fizice şi intelectuale, priceperea lui, capacitatea lui de a munci, care reprezintă singura lui sursă de existenţă. Lipsit de ceilalţi factori de producţie, el este lipsit şi de mijloacele necesare traiului, singura lui alternativă este să-şi închirieze forţa lui de muncă, singurul bun pe care îl posedă, de pe urma căruia să obţină venitul necesar traiului. Dar acest lucru, îl poate face numai dacă este cetăţian liber, egal în drepturi cu toţi ceilalţi. Dacă nu ar fi cetăţian liber, ci sclav, sau iobag, el nu ar putea închiria forţa lui de muncă, deoarece aceasta aparţine de drept stăpînului de sclavi, sau feudalului, iar rezultatele muncii lui vor fi însuşite de către aceştea în virtutea posesiei de către ei a factorului muncă.
În condiţiile contemporane , salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit, nivelul lui condiţionează situaţia economică a unui număr însemnat de persoane. El exprimă atît retribuirea muncii de execuţie a lucrătorilor propriu-zişi, cît şi remunerarea muncii celor ce execută activităţi de concepţie şi conducere. Deci, salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii, ci ca preţ al îchirierii forţei de muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni liberi juridic şi, desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oameni. Aşa cum arată P.A.Samuelson, laureat al premiului “Nobel” pentru economie, “omul este mai mult decît o marfă, cu toate că este adevărat că omul închiriează serviciile sale pentru un preţ. Acest preţ este nivelul salariului, care este de la distanţă cel mai important preţ”.   
         





              Capitolul 1. Conceptul, natura şi formele salariului 
                             1.1 Conceptul şi natura salariului
Salariul reprezintă mai întîi suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. Dar, salariul se obţine după ce munca s-a consumat, el deducîndu-se din preţul încasat pentru bunul la producerea căruia a contribuit. De aceea salariul este şi un venit.
Cele mai multe teorii consideră în mod just, că salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă.
Muncitorul vinde pe piaţa nu munca, ci forţa sa de muncă. Munca este creatoare de valoare, dar ea însăşi nu are valoare şi nici preţ. În primul rînd, pe piaţă muncitorul nu vinde întreprinzătorului munca, aceasta nefiind materializată şi neexistînd decît în cadrul procesului de producţie. El vinde doar capacitatea de a munci, adică forţa de muncă.
Salariul nu este ceea ce pare a fi, adică valoarea sau preţuk muncii, ci numai o formă camuflată a valorii sau a preţului forţei de muncă. El apare ca fiind preţul muncii, dar în realitate este preţul forţei de muncă. Apare ca fiind expresia în bani a întregii valori nou create dar, în realitate, este o parte a valori create.
Problema salariului a constituit o preocupare constantă a economiştilor începînd cu şcoala clasică. Adam Smith enunţă unele idei juste cu privire la salariu, spunînd că din toate cele trei venituri, salariul este singurul venit bazat pe muncă. Salariul reprezintă, după el, o parte din produsul muncii muncitorului din care se scade în primul rînd renta şi în al doilea rînd profitul. El a văzut în salariu o categorie naturală -”răsplata naturală a muncii”.
Natura salariului este tratată în maniere diferite, existînd în acest sens, concepţii moniste şi concepţii dualiste.
Concepţiile moniste explică substanţa salariului printr-un singur factor. Unul din aceşti factori este costul formării resurselor de muncă. În concordanţă cu aceasta, salariul reprezintă suma care asigură strictul necesar pentru existenţa salariatului şi întreţinerea familiei sale. Este prima eplicaţie a substanţei salariului dată încă de Turgot şi quesnay. Pornind de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la legea de aramă potrivit căreia “salariul mediu nu depăşeşte întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei”. Pentru a explica de ce salariul are această limită, Lassale apelează la argumentul lui Th. Maltus, care susţine că un salariu mai mare ar încuraja căsătoriile şi ar avea ca rezultat creşterea populaţiei peste posibilităţile ce decurg din dezvoltarea economiei, astfel încît venitul mediu scade, populaţia nu se mai poate întreţine, creşte numărul deceselor şi scade natalitatea ajungîndu-se în cele din urmă la punctul din care s-a pornit.
O altă teorie monistă explică substanţa salariului prin productivitatea muncii. Salariul ar fi deci o parte, mai mare sau mai mică, din rezultatul muncii. Varianta modernă a acestei explicaţii o reprezintă teoria salariului de eficienţă, fundamentată îndeosebi în ultimele două decenii.
În esenţă, aceasta susţine că salariul nu trebuie considerat o sumă determinată pe piaţa muncii ci un rezultat care decurge direct din eficienţa muncii. Prin logica sa teoria salariului de eficienţă conduce la concluzia că relaţia salariu-productivitate nu este şi nici nu trebuie să fie identică pentru toate firmele sau activităţile, iar acest fapt stă la baza diferenţierii salariilor. Analizele statistice nu validează în totalitate această teorie, dar relevă posibilitatea utilizării sale la elaborarea unor concepţii realiste cu privire la mărimea şi dinamica salariului, precum şi la explicarea ştiinţifică a existenţei unor diferenţe necompensatorii între salarii. Alţi autori consideră că natura salariului este dată de “capitalul cultural” care se formează prin intermediul “capitalului economic”. Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă “capitalul economic”. Întrucît ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemînarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învăţămîntului gratuit, cînd salariul apare, parţial ca un transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp, fenomenul “capital cultural” a căpătat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul forţei de muncă le acumulează prin învăţămînt şi cultură, experienţa profesională etc.
În literatura economică anglo-saxonă s-a răspîndit teoria “capitalului uman”, care ar putea fi considerată o prelungire pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. “Capitalul uman - spun unii autori - este stocul de experienţă acumulată de lucrător. Aceasta este valoroasă pentru venitul sau cîştigul său potenţial viitor”. Aşa cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi aducător de satisfacţii suplimentare, comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi, totodată, gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi, aceasta urmărind să o administreze în scopul maximizării venitului pe care-l obţine.
În această viziune, inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării capitalului uman, adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi tehnologiile existente în întreprinderi sau la mobilitatea geografică. În acelaşi timp, diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în economie, declanşînd mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute calificări sau spre întreprinderile în expansiune.
Teoria dualistă despre substanţa salariului îşi are rădăcinile în vechile doctrine economice, după care substanţa salariului constă, concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primeşte salariatul este o parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul productivităţii. Dar, mărimea salariului se formează astfel încît ea să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, se poate concluziona că substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct salariaţilor, pentru participarea lor la activitatea economică mai ales sub formă bănească.
Salariul se stabileşte pe baza relaţiei dintre cel ce are nevoie de muncă şi posesorul acesteia, în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Cererea de muncă, la fel ca cererea  pentru ceilalţi factori de producţie are caracter derivat. Aceasta se formează ca sumă a necesarului pentru a produce toate mărfurile şi serviciile solicitate de societate. Pe termen lung, creşterea şi diversificarea cererii pentru aceste bunuri se traduc printr-o mişcare similară a cererii de muncă.
Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza mecanismului pieţei, el fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie de rezultatele ei.
Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale de funcţionare ale pieţei şi elementele specifice pieţei muncii. Salariul astfel format este raportat întotdeauna de posesorul muncii la cerinţele propriei sale existente pe care şi-o doreşte normală şi la parametrii tot mai ridicaţi de siguranţa pe seama acestei forme de venit. Atunci cînd salariul se dovedeşte a fi insuficient, în vederea apropierii de condiţiile unei vieţi normale sau de realixarea acesteia intră în funcţie modalităţile de completare a lui cu resurse care au revenit iniţial întreprinderii sau societăţii.
                                 1.2. Formele de salariu
Substanţa salariului, se concretizează în salariul nominal şi cel real.
Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul forţei sale de muncă, de la unitatea în care lucrează.
Mărimea lui depinde de mai mulţi factori:
a) valoarea forţei de muncă, adică mai concret de preţul forţei de muncă care se stabileşte pe piaţa muncii prin mecanismul cererii şi ofertei;
b) evoluţia situaţiei economice; în timpul crizelor şi recesiunilor, scăderea producţiei face ca cererea de forţă de muncă, să scadă, şomajul să ia proporţii şi, evident să scadă salariile. În perioadele de avînt cînd se înregistrează creşteri ale producţiei, cererea de forţă de muncă va fi mai mare şi ca urmare a acestui fapt, salariile vor înregistra o tendinţă de creştere.
c) politica de salarizare. Ea constă dintr-un ansamblu de măsuri luate de întreprinzători sau de stat, cu privire la nivelul salariilor pentru bărbaţi, femei, pe regiuni, pe criterii naţionale şi rasiale, tarife, categorii şi forme de salarizare etc.
Există deosebiri regionale între salariile nominale din cadrul aceleiaşi ţări. De pildă, salariile muncitorilor din sudul Italiei sînt mai mici decît salariile muncitorilordin nord. În Franţa, se consemnează chiar prin legislaţie salarii mai mici în provincie faţă de Paris şi regiunea pariziană.
Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta. El reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Raporturile dintre salariul nominal şi cel real sînt în funcţie de costul vieţii, şi se poate exprima astfel: Sr =(Sn /Cv )*100
Un indice al costului vieţii ne permite să cunoaştem mărimea cheltuielilor băneşti pe care un individ trebuie să le facă pentru a-şi asigura acelaşi nivel de viaţă în două situaţii care diferă numai prin preţuri. Creşterea costului vieţii neînsoţită de o creştere proporţională a salariului nominal antrenează scăderea salariului real.
Dinamica salariului real exercită o mare influenţă asupra ofertei individuale de muncă. Cînd acesta este mic, lucrătorul urmăreşte să sporească numărul orelor de muncă. Creşterea numărului de ore se micşorează însă pe măsură ce salariul real atinge un nivel mai înalt.
Cînd salariul real atinge un nivel pentru standardul lui de viaţă, numărul de ore de muncă efectuate nu va mai creşte, va staţiona. Dar, dacă salariul real va continua să crească şi după acest moment, numărul orelor lucrate de cel ce oferă munca va scădea.
Dinamica salariului real este supusă acţiunii mai multor factori:
a) salariul nominal, care se află în raport direct proporţional cu cel real;
b) preţurile mărfurilor şi a tarifelor pentru servicii, impozitele, taxele, care acţionează invers proporţional asupra salariului real;
c) puterea de cumpărare a banilor ; la un salariu nominal dat, cu o unitate monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine mărfuri, în funcţie de valoarea mai mare a ei. Inflaţia, care reflectă deprecierea valorii banilor, antrenează o scădere a veniturilor reale;
d)revendicările celor ce muncesc.
Pe lîngă salariul încasat de fiecare s-au mai constituit salariul colectiv şi cel social.
Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi, ca participare la rezultatele acesteia sau prin diferite facilităţi.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care societatea, în ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mai mari, cum sînt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc.
Economistul Collinet a propus împărţirea salariului social în două categorii :
1)  salariul social afectat care reprezintă sumplimentul  de venit vărsat în mod regulat unor categorii  de  salariaţi în funcţie de situaţia lor familiară;
2) salariul social amînat, pentru riscuri comune, tuturor oamenilor. El se consideră amînat pînă la survenirea unor riscuri legate de boli, accidente .
Realitatea economică ne arată că există deosebiri naţionale între salarii determinate de o serie de factori:
1. În primul rînd deosebirile naţionale în mărimea salariilor sînt determinate de variaţia diferită a elementelor valorii forţei de muncă de la o ţară la alta. După cum se ştie, valoarea mijloacelor de subzistenţă şi a serviciilor necesare traiului muncitorului şi familiei sale, cantitatea şi calitatea acestora depind de gradul de civilizaţie, şi modul tradiţional de viaţă, de condiţiile naturale etc., componente care desigur diferă de la o ţară la alta.
2. De asemenea, intensificarea muncii diferă de la o ţară la alta, deci munca intensivă dintr-o ţară, produce în aceeaşi unitate de timp mai multă valoare decît munca mai puţin intensivă din altă ţară, îşi va găsi expresia, desigur, într-o sumă de bani mai mare.
3.În ţările mai dezvoltate, în care productivitatea muncii este mai mare, se produc mărfuri, cu o valoare naţională pe unitatea de produs maimică decît în celelalte ţări. Pe piaţa mondială, ţările dezvoltate au deci un mare avantaj. De asemenea considerînd identice celelalte elemente - durata zilei de lucru, intensitatea muncii, valoarea banilor etc - capacitatea de cumpărare a salariului nominal al muncitorului dintr-o ţară cu o productivitate naţională a muncii mai ridicată, este mai mare decît cea a muncitorului dintr-o ţară cu o productivitate a muncii mai scăzută.
Deosebirile naţionale între salarii, depind şi de alţi factori care sînt diferiţi de la ţară la ţară: cererea şi oferta de forţă de muncă, conjunctura economică favorabilă sau nefavorabilă, nivelul de organizare a muncitorilor etc. De asemenea un rol important are, puterea de cumpărare a monedei, care diferă şi ea de la o monedă naţională la alta.

Bibliografie
1)Niţă Dobrotă,  “Economia politică” ,  Bucureşti 1992
2)I. Creţoiu,       “Economia politică” ,   Bucureşti 1994
3)V.I. Cornescu, “Costuri şi venituri în economia de piaţă”, Chişinău 1992
4)V. Nichita,       “Economia politică”  , Bucureşti 1992
5)A. Smith,         “Avuţia naţiunilor”  , vol.1,  Chişinău 1992
6)S. Postolache,  “Dicţionar de economie” , Chişinău 1996   



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva