Оплаченная реклама

marți, 13 august 2013

Confesiunile neoprotestante

Confesiunile neoprotestante creștine pe actualul teritoriu al României au luat naștere în marea lor majoritate în secolul XIX provenind dinspre SUA și Europa Occidentală, fiind inițialcurente religioase în cadrul marilor culte protestante, apoi biserici protestante de sine stătătoare. Ele s-au răspândit apoi cu repeziciune în toată lumea, având evident un oarecare succes în mediile creștine, dar mai ales în cele necreștine, reușind să creștineze un mare număr de păgâni din lumea budistă, din lumea musulmană sau din Africa subsahariană.
Adepții acestor culte creștine pun accentul, ca și întemeietorul protestantismului, Luther, pe biblie (Sola Biblia), repudiind aproape in corpore tradițiile nebiblice și precreștine, caracteristice bisericilor tradiționaliste catolice și ortodoxe. Pe de altă parte aceste culte au introdus și elemente noi de ritual preluate din textul biblic, pentru a le înlocui pe cele tradiționale. Aproape toate aceste biserici practică botezul la maturitate, deoarece conform neoprotestanților Isus Hristos a acceptat să fie botezați doar adulții aflați în deplină conștiință a credinței în Dumnezeu. Pe copii doar i-a binecuvântat, afirmând că Împărăția Cerurilor este rezervată celor ca ei (ceea ce înseamnă că copii nu sunt păcătoși).
Câteva denumiri ale acestor culte (organizate de obicei sub forma unor biserici), sunt: adepții Bisericii creștine după Evanghelie (a nu se confunda cu evanghelicii luterani), baptiștii,[1]penticostalii,[1] Frăția Plymouth,[1] congregaționaliștii,[1] mormonii,[1] adventiștii de ziua a șaptea,[1] nazarinenii,[1] Martorii lui Iehova[1], etc. Conform altor grupuri neoprotestante, unele din aceste grupuri religioase ar avea o dogmă proprie bazată doar parțial pe textul biblic. Conform lui Bart Ehrman, o multitudine de grupuri de creștini contemporane își refuză unul altuia epitetul de „creștini”.[2] Campania de negare a caracterului creștin al unor culte care se consideră creștine[3][4] afirmă ideea conform căreia ar fi vorba de niște religii distincte (deci nu confesiuni creștine, cum sunt bisericile protestante) care ar fi preluat doar în parte elemente creștine, ca și în cazul cultului Bahá'í. Dar conform definiției generale menționate mai sus, ele nu sunt nici catolice, nici ortodoxe, deci sunt protestante. În plus, în creștinism nu există o autoritate supremă care să decidă dacă un cult este creștin sau nu, așa că fiecare se poate numi creștin dacă așa îi place. Conform lui Elaine Pagels, gnosticii creștini se numeau pe ei înșiși creștini, fiind denumiți „gnostici” de către dușmanii lor.[5][6][7] Scientologia nu se revendică a fi exclusiv creștină, ci este deschisă adepților tuturor religiilor, de aceea nu poate fi considerată neoprotestantă.
Popular, credincioșii cultelor religioase neoprotestante sunt numiți uneori în sens peiorativ de către ortodocși drept pocăiți.
În România, cei mai mulți adepți ale confesiunilor neoprotestante trăiesc preponderent în fostele teritorii Austro-Ungare (Banat, Ardeal și Bucovina), regiuni care au avut în trecut legături mai strânse cu Occidentul, inclusiv cu Statele Unite (înainte de 1918, când emigrările sezoniere sau permanente către acest stat erau mai lesne pentru cetățenii austro-ungari decât pentru cetățenii din Vechiul Regat).

[modificare]Protestanții liber-gânditori din Olanda

În Olanda bisericile care se auto-denumesc în mod explicit drept liber-gânditoare sunt biserici protestante. Bisericile liber-gânditoare au apărut în secolul al XIX-lea ca urmare a influențelorumanismului și Epocii Luminilor. Asociația Reformaților Liber-gânditori din Frizia a fost fondată în 1904 de către pastorul Niemeyer din Bolsward. În 1913 a apărut o asociație națională, VVH. VVH-ul a fost un opozant al Ligii Reformate, care a fost fondată pe 18 aprilie 106 ca asociație din cadrul Bisericii Olandeze Reformate (Hervormd). VVH-ul a rămas parte a Bisericii Olandeze Reformate (Hervormd), deși a durat în unele locuri zeci de ani până când VVH a fost recunoscut drept parte a Bisericii Reformate (Hervormd). În prezent protestanții liber-gânditori formează Asociația Protestanților Liber-gânditori din Olanda (în cadrul Bisericii Protestante Olandeze). Alte asociații bisericești liber-gânditoare sunt Frăția Remonstrantă, Comunitatea religioasă liber-gânditoare NPB, Societatea Generală Menonită și Liga Zwingli.
Protestantismul liber-gânditor modern prezintă similitudini cu umanismul religios. În 2008 protestantismul liber-gânditor a ieșit mult în evidență prin cartea pastorului din Middelburg Klaas Hendrikse, care se revendică în același timp „ateu convins” și „credincios”.
În bisericile liber-gânditoare se oferă mult mai multă libertate experimentării credinței în mod individual decât în bisericile protestantismului ortodox, lăsând loc întrebărilor critice și fiecare tradiție sau dogmă religioasă poate fi pusă la îndoială. Libera gândire este opusul ortodoxiei religioase, în care se respectă cu strictețe tradiții și dogme vechi. În bisericile ortodoxe din punct de vedere religios „ce și cum” trebuie crezut este impus de sus în jos, fie de către liderii religioși, fie de către Biblie. Bisericile liber-gânditoare urmează principiul conform căruia omul judecă al lui Dumnezeu cuvânt, în timp ce în cercurile religios ortodoxe se consideră că a lui Dumnezeu cuvânt judecă omul.
Comunitățile bisericești liber-gânditoare se distanțează de tradiția protestantă în ce privește:
§                    Sola scriptura nu mai este univocă: Biblia nu este o carte sfântă și de neatacat, ea trebuind citită in contextul timpului și locului în care au fost scrise povestirile;
§                    Scriptura trebuie să răspundă nevoilor individuale mai degrabă decât viceversa: „Ce înseamnă asta pentru mine și viata mea, acum și aici?”;
§                    În locul neechivoc al unui Dumnezeu personal este o „putere” impersonală: Dumnezeu este al vieții mister insondabil;
§                    Isus este doar un exemplu de comportare etică: Isus din Nazaret nu a fost divin, ci doar un om, care a trăit conform unei asemănări lui Dumnezeu. Isus i-a învățat pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu prin a le explica lor cuvintele sale și prin a exemplifica modelul de viață;
§                    Lipsa de echivoc a Sfântului Duh din Sfânta Treime este redusă la o „forță”: Sfântul Duh este simbolul înnoirii vieții și se dezvăluie în viata omului drept o forță, fiind dumnezeiescul din om.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva