Оплаченная реклама

marți, 13 august 2013

Consiliul Comunitatilor Europene CM

Consiliul (de Miniştri al) Comunităţilor Europene reprezintă centrul de greutate instituţional al Comunităţilor, fiind în substanţă organul principal, chiar adevăratul organ dotat cu putere de decizie. În Consiliu sunt adoptate liniile directoare ale acţiunii Comunităţilor. Influenţa Consiliului rezidă şi în aceea că el poate discuta toate problemele pe care statele le doresc să fie tratate împreună. Este un organ în care reprezentanţii fiecărui stat adoptă acte care îi angajează şi care sunt aplicabile fără a mai fi ratificate.
Consiliul este un organ interguvernamental în care sunt reprezentate statele membre printr-un ministru al guvernului naţional, delegat în funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi. Deci, după caz: miniştrii afacerilor externe, de finanţe, ai agriculturii etc., însoţiţi de funcţionari şi experţi.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a precizat că reprezentanţii trebuie să fie abilitaţi să angajeze guvernele statelor membre.
Instituţia Consiliului de Miniştri a căpătat, prin Tratatul din februarie 1965, denumirea de Consiliu al Comunităţilor Europene, substituindu-ase celor trei consilii anterioare, iar după Tratatul de la Maastricht şi-a schimbat denumirea în Consiliul Uniunii.
Regulile de funcţionare sunt definite în dispoziţiile art. 26-30 din Tratatul CECO, art. 145-154 ale Tratatului CEE şi art. 115-185 din Tratatul CEEA.
Preşedinţia Consiliului este asigurată câte 6 luni pe rând de către membrii acestuia, asigurându-se astfel o strictă egalitate între toate statele reprezentate. Preşedintele Consiliului nu are o autoritate superioară celorlalţi membri, dar aceasta nu îl împiedică să aibă o influenţă reală asupra conducerii lucrărilor comunitare (momentul şi ordinea luării cuvântului, timpul acordat fiecărui ministru, timpul lăsat înaintea exprimării votului, efortul de a căuta eventuale compromisuri etc.). În timpul unei preşedinţii, toate Consiliile, COREPER şi toate organele interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat. În unele situaţii, cum ar fi de pildă conferinţele internaţionale sau negocierile cu alte entităţi exterioare Comunităţilor (GATT, de exemplu), preşedintele este cel care le reprezintă.
Tratatele încheiate prevăd că deliberările cer votul cu majoritate simplă şi numai în câteva ipoteze mai rare este cerut votul cu majoritate absolută. Practica votului cu majoritate simplă sau calificată s-a dezvoltat treptat de pe la mijlocul anilor '80 şi a fost impulsionată prin Aranjamentul de la Luxemburg (29 ianuarie 1966) pentru a pune capăt politicii "scaunului gol" practicată de Franţa în timpul preşedintelui de Gaulle. Votul fiecărui stat membru este afectat de o anumită ponderare pentru a se ţine seamă de greutatea demografică, economică sau politică. Astfel, de la 1 ianuarie 1986, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie au avut câte 10 voturi; Spania — 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia — 5 voturi; Austria şi Suedia — 4 voturi; Danemarca, Finlanda şi Irlanda — 3 voturi; Luxemburg — 2 voturi; în total 87 de voturi. O dată cu extinderea la 27 de state membre ponderea voturilor s-a modificat.
Prin această metodă de repartizare a ponderii voturilor se rupe o tradiţie consacrată în dreptul internaţional şi anume regula egalităţii între statele suverane. Există în Tratate şi obligativitatea, în anumite situaţii, a unanimităţii de voturi şi anume atunci când urmează a se adopta decizii dintre cele mai importante, care angajează Comunitatea.
Competenţele Consiliului sunt definite în art. 145 din Tratatul CEE, dar şi aici practica a completat dispoziţiile din textul mai sus citat. Potrivit art. 145, "în vederea asigurării realizării obiectivelor fixate prin prezentul Tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta, Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre şi dispune de putere de decizie."
Din acest ultim punct de vedere, Consiliul exercită o putere legislativă, adică poate adopta măsuri obligatorii pentru statele membre şi, în anumite situaţii, pentru particulari. Aceste măsuri sunt prevăzute în art. 189 din Tratatul CEE.
Actul Unic conferă Consiliului dreptul de a atribui Comisiei, în actele pe care le adoptă, competenţe de execuţie, dar şi Consiliul poate să-şi rezerve, în anumite situaţii, asemenea competenţe. Rezultă astfel că acesta, Consiliul, asigură nu numai competenţe legislative, dar el poate intra şi în detaliile de execuţie.
Când Consiliul acordă Comisiei o competenţă de execuţie, această delegare de competenţe este numită "comitologie". Numele vine de la faptul că în asemenea situaţii Comisia trebuie să consulte comitetele, care vor da avize în cauză. Deci, prin comitologie, se realizează participarea funcţionarilor naţionali la comitetele Comisiei atunci când acesteia i se deleagă de către Consiliu competenţe pentru executarea anumitor politici comunitare. Comitologia este deci o practică instituţională prezentă numai în dreptul comunitar care se inserează în relaţiile complexe şi nu o dată conflictuale dintre Comisie şi Consiliu.
Orice act este preluat de Consiliu după propunerile formulate de Comisie şi după avizul Parlamentului European sau, după caz, de Comitetul Economic şi Social. Preşedintele Consiliului ia act de propunerea Comisiei şi convoacă un grup de lucru (există peste 50 de astfel de grupuri) care studiază propunerea şi întocmeşte un dosar pe care îl transmite Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La reuniunile grupului asistă şi reprezentanţi calificaţi ai Secretariatului General (organizat în Direcţii generale, specializate pe domenii). Sesiunile Consiliului se desfăşoară la Bruxelles sau Luxemburg.
La început, sesiunile Consiliului nu erau publice, dar o decizie adoptată de Consiliul European în decembrie 1982 la Edinburgh stipulează că unele dezbateri pot fi retransmise prin intermediul televiziunii dacă aceasta s-a aprobat în unanimitate. S-a decis ca şi rezultatul votului să urmeze aceeaşi practică.
Lărgirea treptată a activităţii Comunităţilor a determinat Consiliul să se reunească în mai multe formaţiuni pentru a delibera în anumite domenii. Astfel, lunar, miniştrii afacerilor externe ai ţărilor membre se reunesc în Consiliul numit al Afacerilor generale, cu competenţe de ordin general; tot lunar, se întâlnesc miniştrii cu treburile economice şi financiare în Consiliul Economic şi Financiar (ECOFIN), cu competenţe privitoare la Uniunea Economică şi Monetară, la coordonarea politicilor economice ale statelor membre, la politica monetară comună, în actualitate şi în perspectivă, la probleme care privesc ajutorul financiar acordat de Comunităţi unor terţe ţări; tot lunar se reunesc miniştrii agriculturii în Consiliul Agricultură; cei de finanţe în Consiliul Buget; Actul Unic a creat un Consiliu "Piaţa Interioară", care îi reuneşte pe miniştrii şi secretarii de stat însărcinaţi cu afacerile europene. Alte formaţiuni ale Consiliului se întâlnesc pentru probleme de afaceri sociale, cercetare, transport, industrie, mediu, pescuit, energie, dezvoltare, educaţie, cultură, sănătate ş.a. Sunt situaţii când două formaţiuni ale Consiliului se asociază pentru a trata împreună o anumită problemă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva