Оплаченная реклама

marți, 13 august 2013

Constitutia Europeana

Consiliul European constatând că Uniunea europeană a ajuns într-un punct hotărâtor al existenţei sale, a convocat Convenţia europeană privind viitorul Europei.
Convenţia a fost însărcinată cu formularea de propuneri pe trei teme: apropierea cetăţenilor de proiectul european şi de instituţiile europene; structurarea vieţii politice şi a spaţiului politic european într-o Europă extinsă; transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi un punct de referinţă în noua ordine mondială.
Convenţia a identificat o serie de răspunsuri la întrebările privind viitorul Uniunii,
astfel:
         a propus o mai bună repartizare a competenţelor Uniunii şi ale statelor membre
         a recomandat fuziunea tratatelor şi atribuirea de personalitate juridică Uniunii
         a stabilit o simplificare a instrumentelor de acţiune ale Uniunii
         a propus măsuri pentru creşterea democraţiei, a transparenţei şi a eficacităţii Uniunii Europene, prin dezvoltarea contribuţiei parlamentelor naţionale la legitimitatea proiectului european, prin simplificarea procesului decizional şi prin redarea cât mai transparentă şi mai inteligibilă a funcţionării instituţiilor europene
         a stabilit măsurile necesare pentru îmbunătăţirea structurii şi întărirea rolului fiecăreia din cele trei instituţii ale Uniunii, ţinând cont, în special, de consecinţele extinderii
Necesitatea simplificării şi reorganizării tratatelor a deschis calea adoptării unui text constituţional. Lucrările Convenţiei au culminat cu elaborarea unui proiect de instituirea a unei Constituţii pentru Europa în cadrul sesiunii plenare din 2003.
Conform Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa, Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop: urmărirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale.
La 29 octombrie 2004, la Roma, şefii de stat şi de guvern precum şi miniştrii afacerilor externe din cele 25 de ţări membre ale Uniunii Europene şi 3 state candidate au semnat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa
După adoptarea Constituţiei de către Parlamentul European s-a deschis calea ratificării de către fiecare stat membru.
Proiectul de Constituţie a fost structurat în 4 părţi şi un Preambul.
Prima parte cuprinde dispoziţii generale referitoare la: definiţia şi obiectivele Uniunii, drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii, competenţele şi instituţiile Uniunii, finanţele şi apartenenţa la Uniune ş.a..
Partea a Il-a denumită ,,Carta drepturilor fundamentale" cuprinde 7 titluri: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor, Justiţia, Dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei.
Partea a III-a intitulată „Politicile şi funcţionarea Uniunii" reglementează domenii de interes comun precum: nediscriminarea şi cetăţenia europeană, politicile Uniunii, acţiunea externă a Uniunii, funcţionarea Uniunii (dispoziţii instituţionale, dispoziţii financiare şi cooperări consolidate).
Cea de-a patra şi ultima parte conţine clauzele generale şi finale, inclusiv procedurile referitoare la aprobarea şi posibila revizuire a Constituţiei. De asemenea, mai există o serie de protocoale şi anexe care fac parte integrantă din Constituţie.
Constituţia europeană acordă personalitate juridică Uniunii.
Cetăţenia europeană este complementară cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Constituţia afirmă drepturile care decurg din noţiunea de cetăţenie europeană: dreptul la liberă circulaţie şi la şedere, dreptul de a vota şi de a fi ales în Parlamentul European şi în alegerile municipale, dreptul la protecţia diplomatică şi consulară, dreptul de petiţionare în faţa Parlamentului European, dreptul de a te adresa unui Mediator European şi de a scrie instituţiilor în una din limbile Uniunii precum şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă etc.
Constituţia europeană garantează libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor precum şi libertatea de stabilire.
Dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale vor avea forţă juridică obligatorie, fără a presupune o extensie a competenţelor Uniunii. Instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii sunt obligate să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleaşi obligaţii sunt impuse statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii, iar Curtea de Justiţie are obligaţia de a veghea la respectarea ei.
Carta drepturilor fundamentale se bazează pe tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre, Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cartele sociale adoptare de Uniune şi de către Consiliul Europei, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Conţinutul Cartei este mai vast decât acela al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de toate statele membre ale Uniunii. În vreme ce Convenţia se limitează la drepturile civile şi politice, Cartea drepturilor fundamentale acoperă şi celelalte domenii, precum dreptul la o bună administrare, drepturile sociale ale lucrătorilor, protecţia bunurilor personale sau bioetica.
În termenii tratatelor actuale, Uniunea nu avea competenţa de a adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În schimb, Constituţia prevede explicit competenţa Uniunii şi stabileşte că Uniunea se angajează să adere la Convenţia Europeană.
Ca şi în cazul includerii Cartei în Constituţie, aderarea la Convenţie nu presupune o modificare a competenţelor Uniunii.
Constituţia europeană stabileşte explicit problemele pentru care statele membre trebuie să transfere puterile de acţiune în favoarea Uniunii şi introduce o clasificarea a competenţelor Uniunii.
În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.
O primă categorie de competenţe este reprezentată de soluţionarea acelor probleme specifice pentru care Uniunea hotărăşte singură, în numele tuturor statelor membre (aşa numitele „competenţe exclusive"), statele membre neputând să facă acest lucru decât cu autorizarea Uniunii sau pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de către aceasta. Printre aceste domenii de competenţă exclusivă figurează: uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne, politica comercială comună, politica monetară a statelor membre care au trecut la moneda unică, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului.
O a doua categorie cuprinde domeniile în care Uniunea dispune de o competenţă comună cu statele membre. Regăsim aici piaţa internă, politica socială, coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării, mediul, protecţia consumatorului, transporturi, reţele transeuropene, energia, spaţiul de securitate şi libertate, obiective comune de securitate în materie de sănătate publică.
A treia categorie de competenţe se referă la acţiunea Uniunii de coordonare sau de sprijin a acţiunilor statelor membre. Uniunea coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă. În acest scop Consiliul de Miniştri adoptă măsuri în special în ceea ce priveşte orientările generale ale acestor politici. Dispoziţii particulare se aplică statelor membre a căror monedă este euro.
Potrivit Constituţiei competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună vizează pentru viitor inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună, complementară cu cea instituită de NATO şi cu respectarea angajamentelor aliaţilor euroatlantici.
O prevedere deosebit de importantă este aceea care prevede instituirea unui Ministru al Afacerilor Externe - ministrul afacerilor externe este unul din vicepreşedinţii Comisiei Europene. El este însărcinat cu relaţii externe şi cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe ale Uniunii. În exercitarea responsabilităţilor sale în cadrul Comisiei Ministrul Afacerilor Externe va fi supus procedurilor care reglementează funcţionarea Comisiei. Acesta ar urma să fie numit cu majoritate calificată de către Consiliul European şi cu acordul preşedintelui Comisiei.
De asemenea, Constituţia instituie o clauză de solidaritate potrivit căreia atunci când unul din statele membre face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, Uniunea şi statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate. În acest sens Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv resursele militare puse la dispoziţia sa de către statele membre, pentru:
         prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre
         protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist
         acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la cererea autorităţilor sale politice, în cazul unui atac terorist
         acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la cererea autorităţilor sale politice, în cazul unei catastrofe

Cadrul instituţional potrivit Constituţiei este format din Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie.
Alte instituţii şi organisme sunt: Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi, iar ca organisme consultative - Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social.
Având în vedere votul negativ înregistrat în Franţa şi Olanda împotriva proiectului constituţional şefii de state şi de guverne, după o perioadă de reflecţie privind viitorul Europei, prin Consiliul European din 21-22 iunie 2007 au hotărât să convoace o nouă Conferinţă interguvernamentală pentru a finaliza şi a adopta nu o constituţie ci un Tratat de reformă a Uniunii Europene.
Noul Tratat a fost aprobat în cursul Consiliului European informal de la Lisabona din 18-19 octombrie şi semnat la data de 13 decembrie 2007. Textul acestui tratat, care are menirea de a permite UE să facă faţă provocărilor secolului XXI, se concentrează asupra cerinţelor de modernizare, în sensul creşterii standardelor democratice precum şi a eficienţei şi capacităţii de acţiune în rezolvarea problemelor globale.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva