Оплаченная реклама

miercuri, 21 august 2013

Convertibilitatea monedei

Convertibilitate - însuşire legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vînzare şi cumpărare pe piaţă, în sensul că nu există restricţii nici cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării – plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital – şi nici la calitatea celui care efectuează preschimbarea: rezident al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident.
Monedă – piesă de metal (aur, argint, cupru etc) care se prezintă în general sub formă de disc plat şi serveăte ca mijloc de circulaţie, de plată şi eventual de tezaurizare. Spre deosebire de bani, nu este un termen generic, ci se referă la un anumit fel de bani şi anume la piesele de metal cu valoare proprie deplină sau inferioară valorii nominale.
Piaţa trebuie să permită o confruntare permanentă a cererii şi ofertei şi să comunice cu pieţele străine. Interesul pentru convertibilitate poate fi formulat astfel:
a)      prin convertibilitate se creează premisele determinării exacte a eficienţei comerţului exterior în ansamblu şi a fiecărei tranzacţii în parte şi pe plan mai general, a întregii producţii a ţării.
b)     ca urmare a convertibilităţii, produsele ţării se află într-o concurenţă reală cu produsele celorlalte ţări, îmbunătăţirea activităţii de producţie, creşterea productivităţii muncii, ridicarea nivelului tehnic, calitativ şi estetic al produselor sînt stimulate.
c)     convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a economiei prin dezvoltarea producţiei sectoarelor şi produselor celor mai eficiente cerute la export.
d)     din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la realizarea echilibrului valutar-financiar, moneda naţională putînd fi utilizată - desigur vremelnic şi în anumite limite – pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale balanţelor plăţilor.
e)     cursurile valutare în general şi valoarea monedei naţioale în special sunt puse pe o bază economică, ele rezultînd din cererea şi oferta de pe piaţa valutară. Trecerea la convertibilitate poate fi deci considerată ca fiind un rezultat al atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă economică şi totodată ca un instrument de perfecţionare a relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale în scopul lărgirii şi diversificării schimburilor economice.
Convertibilitatea înlesneşte comerţul cu străinătatea şi creşterea eficienţei acestuia. O ţară cu monedă convertibilă poate face comerţ cu toate celelalte ţări, pe pieţele unde obţine cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, puţine ţări au putut introduce convertibilitatea liberă. În perioada interbelică, numeroase ţări au trebuit să renunţe la convertibilitate din cauza condiţiilor economice potrivnice. România nu a avut monedă convertibilă decît 3 ani: 1929-1932. După cel de-al doilea război mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile fundamentale sistemului monetar internaţional din 1944. Cele mai importante state vest-europene au trecut însă la convertibilitate de-abia în 1958.
În viaţa economică şi în vocabularul de specialitate, convertibilitatea şi-a făcut apariţia odată cu crearea bancnotelor.
Întrucît la origine bancnota a derivat din chitanţa eliberată de bancher clientului care depunea la el o cantitate de aur din motive de securitate şi comoditate, acest instrument a păstrat multă vreme caracterul de angajament subscris de banca emitentă de a plăti la cerere, în monede de aur, suma înscrisă pe bilet, deoarece biletul nu era altceva decît un reprezentant al aurului. Această însuşire a bancnotei de a fi oricînd transformabilă în aur a fost denumită convertibilitate. Ea a emanat deci din concepţia că bancnota este emisă şi circulă în locul aurului.
În accepţia clasică, convertibilitatea s-a efectuat prin urmare în aur (sau argint în cazul etalonului argint). Sistemele monetare bazate pe aur sau argint, precum şi pe bimetalism, aşa cum funcţionau înainte de 1914, prevedeau obligaţia necondiţionată a băncii de emisiune de a achita prezentatorilor de bancnote, oricare ar fi fost ei – rezidenţi sau nerezidenţi – suma în metal corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor prezentate şi conţinutului de metal preţios stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă.
La acest capitol, putem menţiona faptul că convertibilitatea face parte din noţiunile şi instituţiile care au cunoscut importante modificări de conţinut. Astfel: pe vremea cînd sistemele monetare naţionale se bazau pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe bimetalism, convertibilitatea însemna dreptul deţinătorului unei sume în bancnote de a pretinde în schimb de la banca emitentă cantitatea de aur (argint) corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor şi conţinutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă. Convertibilitatea era asigurată prin stocul de acoperire (aur, valută) deţinut obligatoriu de bancă, care reprezenta a doua garanţie a emisiunii, alături de garanţia principală a portofoliului de scont.
Este de la sine înţeles că în condiţiile etalonului aur, moneda naţională era convertibilă şi în valute în sensul că deţinătorul putea obţine preschimbarea ei în valuta oricărei alte ţări la cursul oficial, paritar, adică la raportul dintre conţinuturile de aur ale monendelor în cauză. Această convertibilitate în valută era însă subsidiară: ea deriva în mod logic din convertibilitatea în aur, singura care avea un caracter definitoriu pentru moneda naţională a unei ţări.
Pentru a face faţă operaţiilor de convertire, băncile de emisiune erau obligate prin legea lor constitutivă să-şi formeze şi să menţină o rezervă de aur, a cărei mărime fusese stabilită, pe baza experienţei, la 25-40% din suma bancnotelor aflate în circulaţie. Rezerva era denumită stocul de acoperire a bancnotelor. În unele legi monetare, în rezervă erau cuprinse şi valute.
În România, legea “pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune” din 17/29 aprilie 1880 a stabilit că “Banca Naţională a României” are privilegiul de a ”emite bilete de bancă la purtător. Suma biletelor în circulaţiune va fi reprezentată prin valori lesne de realizat. Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise”. Într-un alt articol al legii de înfiinţare se arată că “biletele vor fi plătite la prezentare, la biroul băncii, în aur sau în monedă naţională de argint”.
Aşadar, bancnotele Băncii Naţionale erau convertibile în aur sau argint, banca fiind obligată în acest scop să aibă o rezervă metalică echivalentă cu o treime din suma bancnotelor emise.
La început, legătura monedelor de hîrtie cu metalul monetar se realiza prin păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ de bilanţ, în timp ce moneda de hîrtie reprezenta o obligaţie a băncii faţă de viitorii posesori de bilete de bancă. În această perioadă s-a menţinut convertibilitatea, moneda de hîrtie fiind preschimbată la cerere în aur. Convertibilitatea internă a monedelor de hîrtie este limitată şi după 1933 este exclusă definitiv, moneda de hîrtie şi moneda de cont rămînînd singurele forme de monedă în circulaţie.

Evoluţia convertibilităţii

Fiind la început un mecanism intern al economiei, prin care se echilibra cantitatea de monedă de hîrtie cu moneda-marfă (aurul), convertibilitatea a devenit în prezent o verigă de pătrundere a monedei naţionale în circuitul internaţional, parcurgînd un proces de transformări succesive, căpătînd în fiecare fază a evoluţiei trăsături specifice.
a) Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur
Banca emitentă are obligaţia să achite la prezentarea bancnotelor suma în aur monedă corespunzătoare atât în valori nominale, cât şi conţinutului de metal preţios (valoare paritară).
Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ automat, asigura menţinerea echilibrelor între nevoile economiei şi bancnotele puse în circulaţie.
Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire în depozitele sale (25-40% din valoarea bancnotelor în circulaţie), trecîndu-se la convertibilitatea limitată şi apoi la convertibilitatea bancnotelor în aur lingouri, accesibilă doar celor care dispuneau de sume mari de bancnote.
b) Convertibilitatea aur-devize
Dispariţia convertibilităţii aur, în condiţiile sistemului aur-devize, a imprimat mecanismului convertibilităţii un nou conţinut, exprimat prin următoarele trăsături specifice:
      – convertibilitatea se realiza într-o valută, convertibilă la rîndul ei în aur;
      – banca de emisiune deţine în depozitul său valuta de rezervă accesibilă deţinătorului de monedă naţională, la cursul oficial;
      – aurul aparţine băncii străine care a emis valuta de rezervă (convertibilitatea oficială între autorităţile publice);
      – cursurile sunt supuse unor fluctuaţii continue şi multiple, în funcţie de cererea şi oferta pe piaţă (dispar punctele aurului).
c) Convertibilitatea actuală a monedelor naţionale
Trecerea la cursurile flotante, renunţarea la convertibilitatea oficială, nu dispensează decît parţial băncile de obligaţia de convertire, banca de emisiune intervenind adesea pe piaţă pentru a susţine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel puţin potenţial, dreptul general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă a acesteia pentru a efectua plăţi şi tranzacţii cu partenerii străini.
În acest sens, convertibilitatea reprezintă capacitatea unor monede de a circula liber pe plan internaţional, capacitate garantată de puterea de cumpărare cu care fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de bunuri şi servicii ce poate fi procurată în orice moment cu moneda respectivă.
În principiu, fiecare îară subordonează convertibilitatea unei anumite politici monetare care protejează interesele naţionale, manifestîndu-se printre altele, ca un mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relaţiile de curs de schimb, moneda naţională poate fi subevaluată sau supraevaluată. Susţinerea cursului se realiza în cadrul unor mecanisme de echilibrare în cadrul cărora, în funcţie de raportul valoric între export şi import este utilizată valuta de rezervă sau valuta vizată de interesele statale.
Dacă se consideră optim un anumit curs al unor moede străine faţă de moneda naţională, fie acesta Cs, vor exista două situaţii:
                        dacă E < I => I = E + valută
                        dacă E > I => I + valută = E.
Mecanismele de echilibrare se circumscriu deci relaţiilor dintre cererea şi oferta de valută, fiind o reeditare a mecanismelor specifice existenţei punctelor aurului.
a) Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-monedă
Ca noţiune şi ca operaţiune bancară, convertibilitatea a apărut deci în condiţiile etalonului aur, mai precis în condiţiile etalonului aur-monedă. În această etapă, convertibilitatea a fost de tip individualist, în sensul că ea reprezenta mijlocul prin care un deţinător de bancnote putea verifica în permanenţă capacitatea băncii de emisiune de a face dovada concretă a caracterului reprezentativ al bancnotei. Totodată, convertibilitatea constituia o posibilitate de obţinere de la această bancă a aurului sau a anumitor valute ca mijloc de plată în străinătate.
În cadrul sistemului bănesc bazat pe etalonul aur, convertibilitatea nu avea însă numai scopul de a dovedi populaţiei că bancnota este echivalentă cu aurul, deci că aurul poate fi obţinut oricînd în schimbul ei, sau de a procura anumite instrumente de plată. Ea mai deţinea o funcţie deosebit de importantă, aceea de a menţine echilibrul dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei. Dacă masa banilor depăşea la un moment dat aceste nevoi, bancnotele începeau să se deprecieze, provocînd o pagubă deţinătorilor. Pentru evitarea pagubei, o parte din deţinătorii de bancnote le converteau în aur, singura marfă care avea preţ fix (banca de emisiune era obligată să efectueze oricînd convertirea potrivit conţinutului legal de aur al unitîăţii monetare). Prin convertire, o cantitate de bancnote se înapoia la bancă, degrevînd circulaţia, iar aurul era tezaurizat. Invers, dacă numerarul în circulaţie se rărea, o parte din aurul tezaurizat era scos din tezaur şi predat băncii pentru a se obţine bancnote, deoarece puterea de cumpărare a bancnotelor, prin rărirea lor, crescuse. Aceste bancnote reintrau în circulaţie, completînd nevoile de numerar.
Importanţa convertibilităţii în regimul etalonului aur mai era determinată şi de rolul acesteia în formarea cursurilor valutare. Debitorul putea plăti în aur sau în valute nu numai în funcţie de cele stabilite cu creditorul, dar şi în funcţie de convenienţă. Acelaşi privilegiu avea şi creditorul. Atunci când cursul valutar creştea din cauza unei cereri masive de valute la un moment dat, pentru debitor putea deveni mai avantajos să convertească moneda naţională în aur şi să expedieze aurul creditorului străin. În felul acesta, cursul valutelor nu putea creşte peste paritatea legală plus cheltuielile de ambalare, asigurare şi transport necesitate de plata în aur. Această limită superioară a fluctuaţiei cursului valutar, determinată de convertibilitate, a fost numită punctul de aur superior, de la care plata nu mai avea sens să se facă în valută, ci se efectua prin ieăire de aur din ţară. Invers, cursul valutar nu putea scădea sub limita de intrare a aurului în ţară, deci sub punctul de aur inferior, de la care beneficiarul intern al unei plăţi din străinătate prefera să ceară să i se facă plata în aur, suportînd el cheltuielile accesorii. Mecanismul spontan al “punctelor de aur” a asigurat o stabilitate relativă a cursurilor valutare până în anul 1914, adică până la declanăarea primului război mondial.
În condiţiile capitalismului monopolist, convertibilitatea liberă şi nelimitată a bancnotelor în aur a încetat să mai funcţioneze. Convertibilitatea, evident, nu poate fi asigurată de băncile de emisiune decît în proporţia stocului de aur de care acestea dispun. Dacă semnele valorii circulă în cantităţi superioare nevoilor economiei, semnele valorii se depreciază faţă de aur, potrivit legii circulaţiei băneşti, astfel încât posesorii lor au interesul să le convertească în aur. Dacă principiul convertibilităţii ar rămîne în vigoare, rezervele de aur ale băncii de emisiune s-ar epuiza repede, constrîngînd banca să înceteze operaţiile de convertire.
În capitalismul monopolist, resursele de emisiune ale băncilor centrale sunt însă folosite pe scară largă pentru acoperirea uriaşelor cheltuieli militare. Aceste cheltuieli, îndeosebi cele determinate de marile comenzi de stat făcute la organizaţiile monopoliste pentru furnituri militare, plătite cu preţuri ridicate, constituie un factor esenţial de dezechilibru bugetar. Deficitele bugetare devenite cronice sunt acoperite prin diferite expediente financiare, între care şi împrumuturile la banca centrală. Bancnotele emise pentru nevoile statului depăşesc mult nevoile curente ale economiei şi, ca atare, se depreciază, îndemnînd pe deţinători să ceară convertirea la banca de emisiune. Pentru a evita epuizarea rezervelor lor de aur, băncile suspendă sau limitează, cu acordul statului, convertibilitatea bancnotelor.
În România, la începutul primului război mondial, convertibilitatea nu a fost suspendată de drept, cu toate emisiunile Băncii Naţionale efectuate pentru finanţarea nevoilor de război ale statului, pentru a nu se provoca o reacţiune nefavorabilă pe piaţă. Atunci însă cînd, la două zile după declararea mobilizării generale, un cetăţean s-a prezentat la bancă şi a solicitat preschimbarea unei bancnote în aur, banca a refuzat. Adresîndu-se tribunalului, Ministerul Justiţiei a dat instanţei ordin să respingă acţiunea. Acest ordin a constituit prima măsură a guvernului în sensul suspendării convertibilităţii. În 1917, printr-o convenţie încheiată între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională, banca a fost autorizată să suspende convertibilitatea.
b) Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-lingouri
După primul război mondial a apărut – aşa cum s-a arătat – o altă formă de etalon aur, etalonul aur-lingouri (engl. gold bullion standard). În aceste condiţii, aurul nu mai circulă efectiv, ci este ţinut ca rezervă în tezaurul emitentului de bancnote, sub formă de lingouri. Bancnotele sunt convertibile în aur, însă numai în aceste lingouri, ceea ce limitează în practică dreptul la convertibilitate, de el beneficiind numai deţinătorii de sume mari, suficiente pentru a acoperi cel puţin preţul unui lingou (un lingou de aur de uz curent cîntăreşte circa 400 de uncii troy, adică 12,4144 kg). Convertibilitatea în lingouri a fost practicată de Anglia şi Franţa în perioada 1928-1936, iar România a înscris-o în legea d stabilizare monetară din anul 1929, împreună cu alte forme de convertire.
c) Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize
O altă formă de etalon aur care a apărut după primul război mondial a fost etalonul aur-devize (engl. gold exchange standard). Bazele acestui etalon au fost puse la Conferinţa monetară internaţională de la Genova (1922), la care au participat reprezentanţi a 33 de state. Una din rezoluţiile Conferinţei recomanda “încheierea unei convenţii internaţionale prin care să se limiteze utilizarea aurului, prin păstrarea de disponibilităţi (valutare, n.n.) în conturile din străinătate”.
Etalonul aur-devize, creat – după cum se vede – în scopul înlocuirii aurului cu valutele în funcţia de mijloc de plată internaţional, a fost aplicat pe o scară tot mai largă în perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial. Proliferarea a fost îndeosebi urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor sub a cărui conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situaţiei lor financiare după primul război mondial.
În cadrul acestui sistem, legătura directă dintre bancnotele în circulaţie şi aurul deţinut de banca de emisiune este ruptă. Teoretic, banca ar putea fi chiar dispensată de obligaţia deţinerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare să convertească bancnotele în aur. În structura circulaţiei băneşti se află numai semne băneşti: bancnote şi bani divizionari confecţionaţi din metale ieftine. Convertirea se efectuează în valute, convertibile la rîndul lor în aur. Prin urmare, etalonul aur-devize presupune existenţa cel puţin a unei monede naţionale convertibile în aur, care să servească la convertirea celorlalte monede.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, conţinutul noţiunii de convertibilitate s-a modificat, în sensul că prin el s-a înţeles de atunci înainte numai dreptul deţinătorului de bancnote de a cere băncii emitente valuta străină la cursul oficial, precum şi de a dispune în mod liber de valuta astfel obţinută.
Cu alte cuvinte, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţie de verificare a rambursabilităţii în aur a bancnotelor, un prilej de alegere între o formă de plată şi alta, un mecanism de echilibrare a masei monetare faţă de nevoile de monedă ale economiei, devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii faţă de străinătate îşi procură la scadenţă, în schimbul sumei corespunzătoare în moneda naţională, valuta străină necesară pentru achitarea datoriei la un curs stabil: cursul oficial (convertibilitatea “reciprocă”).
Etalonul aur-devize constituie o soluţie pentru situaţia în care producţia şi rezervele de aur nu ţin pasul cu dezvoltarea economică.
Această formă obligă băncile de emisiune să-şi constituie rezerve în care ponderea principală nu o mai are de obicei aurul, ci valutele şi devizele convertibile în aur (lira sterlină şi dolarul SUA).
Modificarea conţinutului noţiunii de convertibilitate a fost însoţită de precizarea raţiunii pentru care aceasta este adoptată. O ţară cu monedă convertibilă se presupune că are o monedă stabilă, ţinînd seama de faptul că banca efectuează convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix (sau în cel mai rău caz la un curs cunoscut). O ţară cu o asemenea monedă va putea face comerţ cu toate celelalte ţări, avînd capacitatea de a preschimba liber moneda proprie cu orice altă monedă, deci de a cumpăra şi vinde pe orice piaţă, mai precis pe acea piaţă pe care obţine cel mai mare avantaj.
Concomitent, convertibilitatea s-a restrîns atât din punct de vedere geografic, cât şi în timp, din cauza dificultăţii crescînde de menţinere a stabilităţii monetare. Astfel, în perioada interbelică, numeroase ţări au renunţat la convertibilitate.
Trebuie de observa că în condiţiile etalonului aur-devize:
      – caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul în care se efectuează eventual convertirea finală nu mai aparţine băncii emitente, ci unei bănci străine (s-a arătat că în cadrul etalonului aur-devize, convertibilitatea are loc în valute străine convertibile la rîndul lor în aur);
      – din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu mai este posibilă, dispar limitele de fluctuaţie a cursurilor valutare între cele două “puncte ale aurului”. Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variaţii infinite, în funcţie de evoluţia la rîndul ei infinită a cererii şi ofertei de pe piaţă. În aceste condiţii, convertibilitatea recirpocă la un curs stabil, oficial nu este realizabilă decît atunci când cursul pieţei este sensibil apropiat de cursul oficial. În asemenea cazuri, solicitantul de valută străină nici nu are nevoie să efectueze operaţia de convertire la banca de emisiune, deoarece va putea obţine valuta, la acelaşi curs, de la oricare bancă autorizată să efectueze vînzări-cumpărări de valute.
În ipoteza în care, din motive diferite, cursul de piaţă al valutelor are tendinţa să depăşească nivelul cursului oficial, regimul convertibilităţii propriu-zise impune băncii de emisiune să intervină pe piaţă, vînzînd valutele prea solicitate sau cumpărînd pe cele prea mult oferite, în scopul echilibrării cererii şi ofertei şi al menţinerii pe această cale a cursului pieţei aproximativ la nivelul cursului oficial.
Dacă posibilităţile băncii nu-i permit să facă faţă situaţiei, statul respectiv suspendă convertibilitatea oficială a monedei naţionale. Există în continuare două posibilităţi: sau va fi introdus un regim restrictiv al plăţilor în străinătate, în cadrul căruia echilibrul între vînzări şi cumpărări de valute va fi realizat pe cale administrativă sau tranzacţiile vor fi lăsate să se efectueze liber la cursul pieţei (curs flotant), fără nici o influenţă exterioară. În acest ultim caz, echilibrul între cererea şi oferta de valute se va stabili pe piaţă prin realizarea unui curs de echilibru.

Restabilirea convertibilităţii în practică: cadru general

După cum se poate constata , restabilirea convertibilităţii după cel de-al doilea război mondial, în cadrul trasat prin sistemul monetar internaţional din 1944, a fost caracterizată printr-o serie de limitări, atât din punctul de vedere naţional, cât şi din cel geografic, sl beneficiarilor şi al destinaţiei sumelor de converit.
În practică, dacă facem abstracţie de dolarul SUA, a cărui evoluţie sub aspectul convertibilităţii va fi examinată mai departe, monedele principalelor ţări capitaliste au devenit reciproc convertibile abia la sfîrşitul anului 1958, dpo perioadă de tranziţie de mai mult de un deceniu de la intrarea în vigoare a sistemului monetar internaţional. În această perioadă, principalii indicatori economici au arătat o îmbunătăţire a condiţiilor necesare pentru trecerea la convertibilitate.
Trecerea la convertibilitate a fost însoţită, fireşte, de desfiinţarea restricţiilor comerciale şi reducerea restricţiilor valutare.
Prima monedă europeană care a încercat să treacă – fără succes – la convertibilitate după cel de-al doilea război mondial a fost lira sterlină (15 iulie 1947), în aplicarea unei clauze a acordului prin care SUA acordau un împrumut Marii Britanii. Perioada de convertibilitate a lirei sterline a durat foarte puţin: la 21 august 1947, operaţiile au fost suspendate. Principala cauză a insuccesului a constat în neîndeplinirea de către Marea Britanie a condiţiilor economice şi financiare cerute pentru restabilirea deplină a convertibilităţii în tranzacţiile curente. Învăţămintele trase de pe urma acestei nereuşite au fost că trecerea la convertibilitate nu poate avea ca singură bază un act normativ, ci ea trebuie să constituie “o măsură firească, răspunzînd realităţilor situaţiei”.
Înainte de lichidarea de fapt a sistemului monetar internaţional, în 1971, numai circa o treime din statele membre ale FMI aveau monedă convertibilă, ceea ce înseamnă că două treimi încă se mai prevalau de dispoziţiile art. 14 al statutului Fondului.
Dintre principalele state capitaliste, numai patru practicau o convertibilitate generală (în sensul larg al termenului), adică atât pentru rezidenţi, cât şi pentru nerezidenţi, precum şi pentru orice fel de plăţi curente şi de capital: SUA, Canada, Elveţia şi RF Germania. Alte ţări (Anglia, Italia, Olanda) limitau dreptul de convertibilitate la deţinătorii nerezidenţi de sume în monedă naţională (convertibilitate externă), însă pentru orice fel de plăţi. În Franţa, Belgia şi Luxemburg, convertibilitatea avea un caracter extern şi era valabilă numai pentru plăţile curente. Acelaăi regim, cu unele diferenţe de nuanţă, a existat şi în Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia şi Japonia. Din această multitudine de situaţii rezultă că principiul renunţării la restricţii şi discriminări nu a putut fi aplicat pe plan general.
În ce priveşte convertibilitatea oficială, între autorităţile monetare, aceasta are ca scop reglarea multilaterală a soldurilor balanţei de plăţi, deci echilibrarea financiară a balanţei. În practică, această modalitate de corectare a dezechilibrelor de balanţă a fost folosită destul de rar, dezechilibrele fiind lichidate în general prin transferul de disponibilităţi particulare şi convertirea lor pe piaţă.
Convertibilitatea celorlalte sume, după cum s-a arătat, nu a mai fost efectuată de banca centrală – aşa cum se întîmpla în cadrul convertibilităţii “clasice” –, ci de piaţa valutară, compusă din băncile care efectuează în mod curent vînzări şi cumpărări libere de valută, la vedere şi la termen. Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se reducea în această situaţie la momentele în care ea devenea necesară pentru menţinerea cursuluivalutar înăuntrul limitelor admise de statutul FMI peste şi sub paritatea monetară (iniţial, plus sau minus 1%, iar începînd cu 18 decembrie 1971, plus sau minus 2,25%) şi consta în vînzarea de valută străină atunci când cursul ei pe piaţă avea tendinţa să crească, precum şi în cumpărarea de valută atunci când acest curs avea tendinţa să scadă.
Pentru a putea interveni pe piaţa valutară, fiecare bancă centrală dispunea de o rezervă de mijloace de plată internaţionale, compusă din aur, valute (îndeosebi dolari SUA, aceştia fiind “valuta de rezervă” a sistemului), drepturi speciale de tragere (DST) etc.




Cazul dolarului
În cadrul reglementărilor arătate, privind funcţionarea sistemului monetar internaţional, precum şi în viaţa practică, dolarul SUA a avut o poziţie distinctă de aceea a monedelor celorlalte ţări capitaliste în problema convertibilităţii.
În anul 1944, la crearea sistemului monetar internaţional prin acordurile de la Bretton Woods, dolarul era singura monedă convertibilă în aur, la preţul de 35 dolari uncia, stabilit în 1934. Datorită acestei însuşiri, bazate pe forţa economică a SUA, rămasă intactă în cursul celui de-al doilea război mondial, precum şi pe cea mai mare acumulare de aur monetar din întreaga istorie a capitalismului (24,6 miliarde de dolari în anul 1949, la preţul de 35 dolari uncia), dolarul a fost ales ca singură monedă de rezervă în cadrul sistemului şi pus pe picior de egalitate cu aurul, reprezentînd unica legătură efectivă a banilor din sistem cu aurul. Această situaţie s-a menţinut până la 15 august 1971, dată cînd convertibilitatea în aur a dolarului a fost desfiinţată.
Trebuie menţionat că această convertibilitate nu era ceea ce se înţelegea pe timpul etalonului aur, deoarece ea avea loc numai în condiţiile art. 4 din statutul FMI. Acesta prevedea, aşa cum s-a arătat, convertirea soldurilor de dolri numai la cererea deţinătorilor oficiali, adică a băncilor centrale, cu excluderea altor deţinători interni şi externi.
În ce priveăte convertibilitatea reciprocă pe piaţă a dolarului, aceasta a fost o caracteristică permanentă a lui, în sensul că orice deţinător de dolari avea posibilitatea să obţină în schimb alte valute, la un curs apropiat de paritate. Dar şi în acest caz, situaţia dolarului era diferită de aceea a monedei altor ţări, deoarece Banca Federală de Rezerve din SUA era sigura bancă centrală din lumea ţărilor cu monedă convertibilă care nu era obligată să intervină pe piaţa valutară pentru menţinerea cursului monedei naţionale în limitele admise de statutul FMI.
Şi în acest domeniu restrîns se poate deci constata poziţia dominantă, exclusivă, rezervată dolarului în cadrul sistemului monetar internaţional din 1944. În ipoteza în care dolarul ar fi scăzut faţă de alte valute, nu Sitemul federal de rezerve din SUA, ci băncile centrale din ţările cu valutele în cauză erau obligate să menţină raportul valoric pe piaţă al acestor valute faţă de dolar. Ele trebuiau deci să cumpere dolari pe piaţă atît timp cît era necesar pentru a susţine cursul valutei americane şi astfel să restabilească echilibrul cursurilor în limitele admise.
Oficial, faptul că SUA erau scutite de intervenţia pe piaţa valutară pentru menţinerea cursului dolarului a fost motivat prin convertibilitatea în aur a acestei monede.

Bibliografie

Gheorghe Manolescu – “Moneda şi ipostazele ei”, Bucureşti, 1996
Constantin Kiriţescu – “Moneda – mică enciclopedie”
Constantin Kiriţescu – “Relaţii valutar-financiare internaţionale”
Vasile Turliuc, Vasile Cocriş – “Monedă şi credit”, Iaşi, 1997
Silviu Cerna – “Sistem monetar şi politică monetară”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva