Оплаченная реклама

miercuri, 21 august 2013

CREAREA COMUNITILOR EUROPENE

Secţiunea 1 — Consideraţii preliminare

Comunităţile europene au apărut ca urmare a voinţei statelor membre de a nu mai accepta politicile conflictuale, fiind decise să clădească un spaţiu comunitar care să se bazeze pe o piaţă unică, în care restricţiile la import să fie înlăturate.
Ulterior preocupările se vor îndrepta şi în domeniile securităţii globale şi al politicii externe. Dacă astăzi putem vorbi despre Cartea drepturilor fundamentale este meritul celor care au crezut tot timpul în ideea unei cetăţenii europene în cadrul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Drumul parcurs a presupus eforturi, concesii şi renunţări, dar mai presus de toate acestea au triumfat marile deziderate europene.
S-a văzut în capitolul anterior că toate marile organizaţii europene — unele cu participare extraeuropeană — au sau au avut un rol important în evoluţia politică şi social-economică a Europei postbelice.
Dacă integrarea politică cerea un timp mult mai îndelungat, calea economică avea mai mulţi sorţi de izbândă.
Eşecul încercărilor de integrare politică a dovedit-o pe deplin.
O primă încercare de demarare a unui astfel de proces a avut loc încă din 1951. Atunci, la 20 septembrie, Robert Schuman declara că Franţa va propune "crearea unei organizaţii politice europene" în care o autoritate supranaţională va conduce "o politică externă comună".
La 13 august 1952, cu prilejul preluării preşedinţiei Înaltei Autorităţi a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Jean Monnet declara că "instituirea comunităţii, care este începutul unui stat federal, nu are de altminteri sens decât dacă debutează cu o adevărată autoritate politică". Se părea că momentul potrivit era prilejuit de discuţiile asupra Tratatului Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Cei şase miniştri de externe au hotărât la 10 septembrie 1952 la Luxemburg să introducă în apărarea comună şi ideea construcţiei politice. O Comunitate politică urma să ia fiinţă, cu largi competenţe, prin absorbirea atribuţiilor CECO şi CEA pentru ca în doi ani de zile să formeze o singură entitate care să coordoneze politicile externe ale statelor membre19.
Se preconizaseră şi instituţiile ce urmau să-i organizeze funcţionarea:
         Un Parlament bicameral, cu o Cameră a popoarelor, aleasă prin vot universal, direct şi un Senat desemnat de Parlamentele naţionale, cu atribuţii legislative;
         Un Consiliu Executiv European, independent şi colegial;
         Un Consiliu de Miniştri, interguvernamental, compus din reprezentanţii statelor membre;
         Curte a Comunităţii, care va rezolva neînţelegerile dintre state şi care va valida deciziile Consiliului;
         Un Consiliu Economic şi Social, consultativ, care va acorda avize Camerelor şi Consiliului Executiv.
Proiectul prezentat de P. H. Spaak, preşedintele Adunării ad-hoc de pregătire a Proiectului de Comunitate Politică constituie prima iniţiativă în vederea organizării unei autorităţi europene, distinctă de guverne şi desemnată de reprezentanţii popoarelor.
Considerată a fi mult prea federală, iniţiativei nu i s-a mai dat curs.
19 I.M Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar, Univ. Spiru Haret, Bucureşti, 1994, p. 40.


Necesitatea unei autorităţi politice era însă resimţită. Vechea tentativă părea nerealistă şi s-au întreprins noi încercări.
În 1958, generalul Charles de Gaulle a relansat ideea unei uniuni politice, iar la 2 noiembrie 1961, o Comisie prezidată de Christian Fouchet a întocmit un prim proiect (Planul Fouchet I), respins, şi mai apoi un al doilea proiect, la 18 ianuarie 1962, de asemenea respins de "Cei 6" (Planul Fouchet II). Motivul acestei respingeri a constat în neputinţa depăşirii divergenţelor instituţionale dintre Franţa, partizana unei Europe de tip confederal, şi partenerii ei, care erau ataşaţi unei soluţii de tip federal şi a unei Europe a popoarelor.
Un contraproiect propus de celelalte 5 state, la 20 ianuarie 1962, avea în vedere o uniune de state şi de popoare, dar nici acesta nu avut şanse să fie acceptat (de Franţa) şi, ca urmare, s-a înregistrat un alt eşec în tentativa de unitate politică.
Soluţia problemelor trebuia căutată prin alte mijloace.
Discuţii laborioase, de multe ori în contradictoriu, în scopul aplanării diferitelor interese naţionale, pentru găsirea de mijloace capabile să transpună în realitate obiectivele urmărite au fost până la urmă încununate de succes, dar mai întâi sub aspect economic.
S-a arătat mai înainte că ideea Europei unite a cunoscut o rapidă accelerare după cel de-al doilea război mondial. La terminarea războiului, în 1945, Europa cunoscuse în decurs de 75 de ani trei mari războaie, dintre care ultimele două la scară mondială. Trebuiau găsite soluţii pentru ca evitarea lor să fie posibilă în viitor şi, o dată cu aceasta, să fie înlăturate şi obstacolele din calea dezvoltării economice şi sociale — condiţie a asigurării progresului.
La terminarea războiului, în Europa s-au găsit faţă în faţă două armate învingătoare în est şi în vest, reprezentante a două lumi diferite cu sisteme politice, economice şi sociale diferite, cu ideologii şi aspiraţii diferite, pe un teren marcat de ravagiile conflagraţiei mondiale.
Evitarea unui nou război, de această dată între foştii aliaţi, a determinat pe responsabilii europeni să-şi pună problema reconstruirii economice a continentului şi să caute mijloacele politice potrivite.
Perioada a fost astfel marcată de o puternică mişcare de opinii favorabile unificării europene. Se puteau invoca şi momente dinaintea războiului, ca de pildă Convenţia de la Ouchy din 19 iunie 1932 care a determinat mai târziu încheierea primului acord între Olanda, Belgia şi Luxemburg dând naştere Beneluxului.
La 19 septembrie 1946, la Universitatea din Zurich, Winston Churchill declara că: "Noi va trebui să construim un fel de State Unite ale Europei. Primul pas de împlinit este constituirea unui Consiliu European. Pentru a duce cu bine această sarcină urgentă, Franţa şi Germania vor trebui să se reconcilieze ... " El anunţa, într-un anumit fel, un punct de plecare pentru construcţia europeană. "Dacă ţările europene — spunea W. Churchill — vor ajunge să se cunoască, cele 300-400 de milioane de locuitori vor cunoaşte, pe calea unei moşteniri comune, o prosperitate, o glorie, o fericire, pe care nici o stavilă, nici o frontieră nu le va limita." După el, unitatea europeană era bazată pe necesitatea reconcilierii Franţei şi Germaniei; Marea Britanie, Statele Unite şi URSS erau chemate ă îndeplinească rolul de "amici şi protectori în noua Europă".
Difuzarea idealului de unitate europeană a avut un mare impact asupra unei părţi din opinia europeană şi, ca rezultat, crearea multor mişcări în favoarea acestui ideal.
Din iniţiativa lui Edouard Herriot, fusese creat "Consiliul Francez pentru Europa Unită"; prin impulsul fostului prim-ministru belgian Van Zeeland, s-a creat "Liga Europeană de Cooperare Economică" (1946); s-a creat "Uniunea Parlamentară Europeană" (1947), din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi; "Comitetul Internaţional de Coordonare pentru Unitatea Europeană" (1947) şi multe alte organizaţii europene, toate vizând atingerea aceluiaşi obiectiv.
La sfârşitul anului 1946, la Paris, a fost creată "Uniunea Europeană a Federaliştilor", care va lua în 1959 numele de "Mişcarea Federalistă Europeană". Ea regrupa aproape 50 de mişcări federaliste, care se multiplicaseră pe atunci în Europa Occidentală. Congresul din august 1947 de la Montreux, care a elaborat un program concret politic, economic şi social, a fost prima mare manifestare paneuropeană de după război.
La Londra s-a constituit în iunie 1947 un "Comitet Internaţional de Studii şi de Acţiune pentru Statele Unite Socialiste ale Europei" al cărui scop era crearea unei Europe socialiste unificate; la finele anului 1948, a devenit "Mişcarea pentru Statele Unite ale Europei", iar din 1961 a luat numele de "Stânga Europeană".
Partidele creştin-democrate din Italia, Franţa şi Germania au creat în 1947 "Noile Echipe Internaţionale" în vederea unor democraţii însufleţite de spiritul creştin şi care s-au apropiat treptat de tezele federaliste. În 1965, şi-au schimbat numele în "Uniunea Europeană a Democraţilor Creştini".
Ansamblul acestor mişcări a dus la crearea în iunie 1947 a unui "Comitet de legătură a mişcărilor pentru unitatea europeană", care a organizat un important congres la Haga între 7-10 mai, urmare căruia în februarie 1949 a fost creată "mişcarea europeană" cu scopul de a reuni într-un singur ansamblu grupările favorabile unificării europene. Mişcarea a fost pusă sub preşedinţia de onoare a lui Winston Churchill. Declaraţia adoptată la congres a constituit un adevărat proiect de reconciliere şi de reunificare a Europei, cerând printre altele constituirea unui parlament european căruia să i se încredinţeze sarcina de a găsi mijloacele necesare pentru realizarea unei unităţi politice a Europei, stabilind şi un program minimal de organizare europeană, cu enunţarea obiectivelor generale. În această optică generală a fost creat la Strasbourg în 1949 Consiliul Europei.
Această organizaţie, cu obiective vaste, dar fără puteri reale, nu putea însă să îndeplinească multiplele directivele preconizate, nu avea şanse să ajungă la un rezultat concret. Trebuiau căutate formule mai bine adaptate scopurilor urmărite.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva