Оплаченная реклама

miercuri, 21 august 2013

CREDINTELE GRECILOR ANTICI

1. Aspecte istorice:
- încă din jumătatea mileniului al II-lea au existat în această peninsulă urmele unei civilizaţii străvechi, contemporană cu civilizaţiile egipteană şi mesopotamiană, a căror artizani au fost „pelasgii”, cunoscuţi şi sub denumirea de „mediteranieni”.
- dintre aceste popoare ale Mării Mediterana, cretanii au reuşit să supună insulele Mării Egee, întemeind un imperiu maritim cu capitala la Cnossos.
- descoperirile arheologice de la Cnossos au dat la iveală un oraş foarte civilizat, cu străzi pavate, cu case impunătoare, cu mai multe etaje, cu sistem de canalizare foarte eficace.
- scrierea ideografică, care marchează semne ce reprezintă obiecte, noţiuni, sau idei, a acestei civilizaţii a fost doar parţial descifrată.
- pe la anul 2000 î. Hr., în părţile Greciei au apărut triburi indo-europene, care au venit din părţile Mării Caspice şi s-au aşezat în nordul Greciei, în părţile Balcanilor.
- aceste triburi de „ahei”, au început să migreze spre sud, în ţinutul actual al Eladei, pe la anul 1400 î. Hr., punând bazele puternicelor civilizaţii de la Micene sau Tirint.
- de asemenea, ei au cucerit insulele Mării Egee, distrugând civilizaţia cretană sau minoică, nume dat după regele legendar Minos.
- astfel, civilizaţia miceeană este prima cultură grecească, civilizaţia cretană fiind cunoscută sub denumirea de civilizaţia „preelenică”.
- peste cultura aheeană s-au impus apoi diferite valuri de civilizaţii ca: ionienii, eolieni, ultimul val fiind acela al dorienilor.
- dorienii i-au învins pe eleni, împingându-i înspre insulele Mării Egee, de unde apoi aceştia au început un mare proces de colonizare în părţile Mării Mediterana, în sudul Italiei şi în părţile Mării Negre (celebrele colonii Istria, Callatis, Tomis).
- cu toate acestea, civilizaţia greacă se remarcă prin unitatea ei.

2. Periodizarea culturii elene:
- periodizarea acestei culturi poate fi făcută astfel:
a. perioada geometrică - 1025-700 î.Hr.:
- numită astfel din cauza predominării formelor geometrice în arta elenică.
b. perioada arhaică - 700-500 î. Hr.:
- în această perioadă are loc marea colonizare a grecilor în zona Mării Mediterane şi a Mării Negre.
c. perioada clasică - 500-323 î. Hr.:
- este perioada de maximă expansiune a culturii greceşti, în paralel cu marile cuceriri ale lui Alexandru Macedon.
d. perioada elenistică - 323-31 î. Hr.:
- este mai degrabă o perioadă de un sincretism între cultura greacă şi civilizaţiile cucerite de Alexandru Macedon.
- luptele în interiorul satrapiilor sunt foarte violente.
- ca exemplu avem lupta pentru eliberare a fraţilor Macabei, din statul iudaic,.
e. perioada romană – începe în anul 31 î. Hr.:
- acum Octavian August transformă statul grec în provincie romană.
- deşi în forma armată romanii i-au învins pe greci, în domeniul culturii a fost invers, grecii i-au învins pe romani, deoarece aceştia din urmă au împrumutat de la greci multe elemente de filosofie, de matematică, fizică sau din domeniul religiei.
f. perioada bizantină - 313 d. Hr - 1453 d. Hr:
- este perioada  în care elementele creştine se grefează pe cultura greacă, găsindu-şi forme de exprimare în gândirea filosofică, pe care o epurează de păgânisme şi o utilizează ca lexic necesar pentru exprimarea dogmei.
g. perioada imperiului otoman – 1453-1832:
- este perioada de maximă încercare pe care o suferă poporul elen.
- aceste sechele nu au dispărut nici astăzi, deoarece se mai cunosc încă animozităţile existente între greci şi turci, mai ales în insula Cipru.
- în urma revoluţiei Eteriei s-a proclamat independenţa Greciei.
h. În 1833 regele Otto 1 al Bavariei ajunge rege al Greciei.
i. În 1862 regele este exilat, iar în locul lui este adus regele danez George I.
j. Proclamarea republicii elene în 1923.
k. Înlăturarea regalităţii în 1935.
l. Lupta comuniştilor începută în 1949, pentru a pune mâna pe putere statului elen, luptă ce se declanşează cu ajutorul sovieticilor.
m. În 1967 are loc victoria huntei militare, care a trecut la represalii împotriva comuniştilor eleni.
n. Abia în 1974 se instaurează un guvern democratic, condus de Constantin Karamanlis.
- din acest moment statul elen intră în structurile democraţiei europene, urmând ca în ultimii ani să facă parte din Uniunea Europeană, după ce în prealabil a făcut parte din NATO.

3. Descoperirea scrierii „Linear B”:
- deşi până nu de mult pentru religia greacă se aveau ca surse doar celebrele lucrări Iliada şi Odiseea, recent pentru civilizaţia minoică s-a descoperit, în 1952, scrierea linear B, de către cercetătorii englezi M. Ventris şi J. Chadwick.
- prin intermediul acestei scrieri s-a descoperit  numele principalelor zeităţi ale culturii prehelenice.




4. izvoarele literare ale culturii elene:
         a. Iliada şi Odiseea, de Homer:
- sunt cele mai importante surse pentru studierea religiei grecilor, datând din secolul al VIII-lea î. Hr.
b. Munci şi zile şi Teogonia de Hesiod:
- datând din secolele 7-8 î. Hr., conţin prima încercare de sistematizare a miturilor cu privire la originea zeilor.
- în lucrarea Munci şi Zile sunt stipulate idei morale, precum şi rituri de purificare.
         c. Imnurile homerice, atribuite lui Homer:
- lucrarea cuprinte o colecţie de texte cu caracter religios din diferite timpuri.
d. Odele triumfale ale lui Pindar,;
e. Tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide;
f. Istoriile lui Herodot - 484-425 î. Hr.;
g. Descrierea Eladei a lui Pausanias - sec 2 d. Hr.;
h. Lucrările lui Plutarh;
i. Scrierile Sfinţilor Părinţi: Origen, Tertulian, Clement Alexandrinul, Ipolit, Eusebiu de Cezareea şi Fericitul Augustin;
j. Scrierile filosofilor păgâni, precum Plotin şi Porfiriu;
- în categoria izvoarelor necesare pentru cercetarea religiei grecilor pot fi amintite şi izvoarele epigrafice, scrise pe obiectele descoperite (monede, amfore, inscripţii), precum şi izvoarele arheologice împărţite în izvoare de arhitectură (temple), monumente figurante (statui, picturi pe vase, etc) şi picturile de pe vase, care redau scene mitologice.


STUDIUL 2

religia cretană şi aheeană

1. Formele religiei cretane şi aheeană:
- înainte de consolidarea unui sistem religios bine precizat, religia populaţiei din această peninsulă se caracteriza prin structuri animiste, care erau venerate în aşa-numitele grote sacre.
- ulterior ideea de mister al grotelor sacre s-a permanentizat prin aşa-numitele religii de misterii.
- de asemenea, se poate evidenţia în această formă de cult animist şi venerarea arborelui vieţii (sub forma unui palmier, a unui măslin sau a unui chiparos), idee care pare a fi dedusă dintr-o formă arhaică de revelaţie primară, pe care o întâlnim la mai toate popoarele.
- între alte forme de adorare prehelenică putem menţiona de asemenea şi cultul şarpelui, socotit divinitatea care stăpâneşte adâncurile.
- în mod evident, tema şarpelui are şi ea conotaţii de sorginte revelaţională, doar că din cauza ideii de tremendum sau mai precis de groază pe care acesta o emană, şarpele a devenit adorat şi nu condamnat, tocmai pentru a-i capta bunăvoinţa.
- se pare că zoolatria era o practică generală, deoarece alături de şarpe mai întâlnim şi cultul taurului, simbol al fertilităţii.
- exista, de asemenea, un cult al securii duble (labrys), unealta necesară în jertfirea taurului, care simboliza fertilitatea şi puterea.
- ca şi la babilonieni şi hitiţi, securea simboliza zeitatea furtunii şi a fulgerului.
- după alte explicaţii, securea ar mai simboliza, prin dublul ei tăiş, cele două principii: masculinul şi femininul.
- civilizaţia minoică mai recunoaşte şi cultul maimuţei, a caprei, a porumbelului, scorpionului, scarabeului, după bijuteriile care erau decorate cu aceste animale sau de la pictarea vaselor cu aceste animale.
- încă din cele mai vechi timpuri, din mileniul al treilea î. Hr., s-a descoperit în acest teritoriu, chiar înainte de venirea aheilor, un cult al Zeiţei-Mame, identificată cu pământul şi cu fecunditatea.
- ea poartă numele în legendele grecilor de Dictinna, ulterior fiind identificată cu Hera.
- numeroasele statuete desemnând chipuri de femei ne fac să credem că în această zonă cultul Zeiţei Mame, identificată cu Stăpâna animalelor era foarte profund.
- săpăturile de la Cnossos şi Pylos sunt elocvente în acest sens.
- apare şi zeul masculin alături de zeiţa feminină, însă rolul lui se pare că era secundar, ca un fel de anexă în cultul fertilităţii, zeitatea principală rămânând divinitatea feminină.
- în baza acestei divinităţi s-a emis ideea că civilizaţia cretană ar fi practicat un monoteism sau cel mult un dublu monoteism, dacă se are în vedere amantul, fratele sau soţul zeiţei Mame.
 - deşi pentru cercetarea noastră ar fi ideal să putem afirma ideea de monoteism, se pare că acesta nu poate fi evidenţiat, deoarece alături de această zeitate trebuie să mai fi fost alte divinităţi.
- de fapt, descoperirile de la Cnossos şi de la Gortyn au scos la iveală o a treia zeitate, ceea ce face să se vorbească despre o triadă.
- certă rămâne linia comună a zeului-amant al Zeiţei Mame, care moare şi învie, după ciclurile vegetale, simbol al învierii umane.
- nici ideea de matriarhalism divin, care ar sta la baza unei societăţi feministe, nu pare a fi argumentată, deoarece atunci această situaţie ar trebuie să fie universală, dar cu câteva excepţii, total irelevante, nu se poate afirma că societatea primară ar fi fost matriarhală.
- odată cu apariţia civilizaţiei aheene, apare mult mai pregnant divinitatea masculină.
- Zeus, care este o divinitate indo-europeană, devine căpetenia panteonului grecesc.
- cu ajutorul scrierii descifrate în linearul B s-au descoperit alte denumiri de zeităţi, cum ar fi. Poseidon, Hera, Demetra, Atena, Ares şi chiar Dyonisos.
- din acest moment se intră în mitologia clasică grecească.

2. cultul, preoţia şi sacrificiile:
- în general, divinităţile cretane erau adorate în peşteri, sub cerul liber, pe culmile munţilor, sub copaci mari sau la izvoarele apelor.
- în peşteri se adunau de obicei anumite categorii de oameni şi anume: tinerii (băieţi şi fete) care trebuiau iniţiaţi pentru a putea trece spre starea de maturitate, femeile, care nu puteau naşte, agricultorii pentru a avea roade îmbelşugate, păstorii pentru ca geniile să le păzească turmele, meşteşugarii care erau iniţiaţi în secretele meseriei şi păstrarea tainei acesteia.
- între aceste peşteri din Creta o putem aminti pe cea de pe muntele Ida, unde se crede că s-ar fi născut Zeus.
- se poate aminti peştera Khosto Nero de pe muntele Iouktas, unde se iniţiau păstorii aducând daruri zeilor.
- o altă peşteră ar fi cea de la Arkalokhori, unde s-au descoperit depozite de metale preţioase (aur, argint şi bronz), ceea ce desemna un cult adus zeilor meşteşugului.
- elementul central al acestor capele din peşteri sau din alte locuri, este altarul, care reprezintă punctul central al cultului, un axis mundi, care prin importanţa sa leagă lumea zeilor de cea a oamenilor.
- încă din această perioadă veche sau descoperit capele rurale, cum ar fi cea de la Patela sau Cania, care deţineau, se pare, chiar domenii funciare şi alte bunuri.
- cultul aheilor era în linii mari identic cu cel al cretanilor.
- în fiecare locuinţă se afla un colţ rezervat actelor de cult, aduse zilnic zeilor.
- în casele nobililor exista chiar un altar în curtea casei, unde se aduceau zilnic jertfe.
- în general, se ofereau cam aceleaşi jertfe: lapte, miere, vin, piei de oaie pentru veşmintele preoţilor.
- în cazuri cu totul excepţionale, se sacrificau oameni, lucru care se întâmpla foarte rar.
- Homer vorbeşte despre această practică ca despre una foarte rară şi plină de dramatism.
- ulterior, această practică va dispărea din cultul grecilor, rămânând doar o piesă de teatru.

3. magia:
- cultul acestor civilizaţii pre-elnice era destul de apropiat de practicile magice, ceea ce i-a făcut pe unii să afirme repede că între cele două forme ar fi o înrudire foarte mare, până la identificare.
 - încă din epoca bronzului se credea că dactilii şi cureţii cretani ar fi de fapt nişte vrăjitori, care i-ar fi iniţiat şi pe preoţi în tainele magiei, a farmecelor şi a descântecelor.
- existau mai multe tipuri de magie în cadrul acestor civilizaţii şi anume:
a. Magia prin atracţie:
- consta în aprinderea focurilor pe dealuri pentru a ajuta soarele să lumineze în timpul solstiţiilor.
- această practică o găsim şi astăzi în lumea satelor, ca posesoare ale diferitelor tradiţii, unde se aprind focuri pe dealuri şi se rostogolesc roţi aprinse, tocmai pentru a da putere soarelui aflat la solstiţiu.
b. Magia apotropaică:
- consta în aruncarea de alimente sau băutură în mare de către marinari pentru a-l îmbuna pe zeul mării şi pentru a le asigura o călătorie sigură.
- tema aceasta este destul de larg răspândită în lumea antică şi o găsim chiar în cazul lui Iona din Sfânta Scriptură.
c. Magia evocatoare:
- se exprima prin dansuri, cântece, instrumente muzicale.
- până astăzi au rămas practici arhaice în insula Creta, care amintesc de acele vremuri, cum ar fi practica de a merge în cerc pentru a opri vânturile şi furtunile care strică recoltele şi îneacă corăbiile.

3. cultul morţilor:
- se credea în existenţa unei lumi după moarte, care era plină de bunătăţi.
- civilizaţia minoică era marcată de o religie optimistă.
- morţii erau îngropaţi la început în case, apoi lângă casă, iar în cele din urmă, cam pe la sfârşitul mileniului al III î. Hr., existau chiar gropi comune, pe clanuri, unde se îngropau strămoşii.
- exista, la fel ca la egipteni, şi sarcofagul de argilă, însă mult prea puţin întrebuinţat.
- în acest sicriu se depunea un sigiliu personal, hrană, băutură, bijuterii şi chiar un opaiţ pentru a ilumina lumea de dincolo.
- mormintele nobililor erau mult mai mari, în ele putându-se depune, în miniatură, chiar bărci, căruţe pentru a-i transporta pe aceştia în fericirea de dincolo.
- s-au descoperit chiar statuetele soţiilor sau ale slugilor celor decedaţi pentru a-i ajuta pe cei adormiţi în lumea de dincolo.
- de fapt, starea de dincolo era una tranzitorie, morţii aşteptând aici revenirea la o nouă viaţă pământească.
- pentru a nu reveni în forma de strigoi, morţilor li se aduceau alimente la mormânt.
- pe lângă cultul morţilor exista un cult al eroilor, care erau cinstiţi ca semi-zei, aşa cum o demonstrează templele-morminte de la Cnossos.






















STUDIUL 3

religia în operele lui homer şi hesiod


1. precizări preliminare:
- poemele lui Homer, Iliada şi Odiseea, sunt considerate pentru cercetătorii religiei grecilor antici, ca un fel de „Biblie a grecilor”, deşi încă se mai discută despre autenticitatea lor sau despre timpul în care ar fi trăit Homer.
- oricum, se crede că acesta ar fi trăit prin secolul al VIII-lea î. Hr.
- un alt mare reprezentant al acestei perioade este Hesiod, care prin cele două lucrări, Teogonia şi Munci şi zile oferă detalii despre existenţa cotidiană a zeilor în Olimp.

2. zeii:
- odată cu prezentarea religiei de către Homer se poate vorbi despre un sistem coerent de redare a divinităţilor precum şi o teogonie pe care chiar dacă o împrumută şi de la alte civilizaţii, totuşi meritul lui este acela de a o greciza.
- panteonul grec este coerent, zeii fiind redaţi în cadrul unor relaţii de rudenie.
         a. Privire generală:
- zeii greci erau conduşi de către părintele lor Zeus, a cărui provenienţă etimologică se trage de la cuvântul indo-european „div”, care înseamnă „a străluci”, ceea ce desemnează că Zeus era considerat cerul sau zeul cerului.
- Zeus devine astfel un sinonim pentru acel Dyaus al indienilor.
- arma lui este fulgerul, iar menirea lui principală este protejarea familiei, a cetăţii şi a patriei.
- pe lângă numele de Zeus, acesta a primit o serie de apelative cum ar fi:
- Hyettios sau Ploiosul;
- Urios sau Cel care trimite vânturi prielnice;
- Astrapios sau Cel care trăsneşte;
- cu toate acestea, Zeus nu este considerat creatorul cosmosului.
b. Haosul primordial. Gaia şi Eros. Zeii derivaţi din aceştia:
- după Hesiod, la început a existat doar Chaosul din care ar fi apărut Gaia (Pământul, „Cea cu coapsele largi”) şi Eros.
- din Gaia s-a născut o fiinţă egală cu ea, pe nume Ouranos (cerul înstelat).
- din această hierogamie a apărut o a doua generaţie de zei, cea a ouranizilor:
- cei şase Titani, primul fiind Okeanos, iar ultimul fiind Cronos;
- cele şase Titanide - Rheia, Themis, Mnemosine;
- cei trei ciclopi cu un ochi în frunte;
- cei trei hekatonhiri - Cei cu 100 de mâini.
- Ouranos, însă, şi-a urât copiii, pe care i-a ascuns în trupul Gaiei, care obosită de a-i mai ţine în trupul ei le-a cerut să îl castreze pe tatăl lor cu un cosor.
 - apare aici tema fertilităţii sinonimă cu cea a vieţii.
- singur Cronos are curajul de a-l castra pe tatăl lui.
- din sângele curs din rana lui Okeanos se nasc cele trei Erinii[1], zeiţele răzbunării, precum şi Giganţii şi Nimfele.
- din organele sexuale ale lui Okeanos aruncate în mare, amestecate cu spuma mării, s-a născut zeiţa fecundităţii Afrodita, care va deveni divinitatea iubirii senzuale, sinonima lui Ishtar sau a lui Inanna, din religiile mesopotamiene şi canaanite.
- tema mutilării tatălui pentru a-i ocupa tronul este cunoscută în religiile hitite şi hurite şi se pare că grecii nu au fost străini de aceste influenţe.
- odată instalat, Cronos devine acelaşi despot, care nu doar îşi ascunde copii, născuţi de sora lui Rheia, dar îi devorează, pentru a nu mai putea nimeni să îl detroneze sau să-l ucidă.
- cei cinci copii ai Rheei: Hestia, Demeter, Hera, Hades şi Poseidon au fost înghiţiţi astfel de Cronos.
- când să-l nască pe ultimul copil, Rheia, sfătuită de Gaia l-a născut pe Zeus, în insula Creta, într-o peşteră, iar în locul lui a înfăşurat un pietroi, pe care l-a dat lui Cronos ca să-l înghită ca şi cum ar fi Zeus.
- înghiţirea de către Cronos simbolizează devorarea timpului, care înlănţuie fiinţa în existenţa nefericită.
c. Zeus:
- Zeus se naşte în insula Creta, pe muntele Ida, unde nimfele îi aduc pe capra Amalteea să-l alăpteze.
- însă Zeus, jucându-se cu coarnele caprei, reuşeşte să-i rupă un corn.
- pentru a recompensa durerea caprei el a hotărât ca acest corn să fie permanent plin cu fructe şi cu alte bunătăţi, devenind astfel Cornul Abundenţei.
- Zeul reuşeşte să-l înlăture pe Cronos şi să-şi elibereze fraţii, care drept recunoştinţă îi oferă fulgerul şi tunetul, ca pe armele cele mai puternice.
- el devine astfel stăpânul zeilor, pe care încearcă să-i salveze de răzbunarea lui Cronos.
- lupta care decide situaţia zeilor se dă între Zeus, ajutat de cei trei Hekatonhiri, care îi înlănţuie în tartar pe cei zece Titani.
- titanomahia apare ca o a doua creaţie a lumii de către Zeus.
- acesta, prin uciderea zeului-şarpe Typhon, instaurează domnia asupra întregului cosmos spiritual şi material.
- tema şarpelui apare deci şi în această religie ca o luptă între bine şi rău.
- după victoria lui Zeus, lumea se împarte între acele divinităţi care s-au impus în panteonul grec.
- astfel, oceanul a revenit lui Poseidon, lumea subterană a fost încredinţată lui Hades, iar cerul lui Zeus.
- Olimpul şi pământul erau comune tuturor zeilor.
- dintre numeroasele soţii ale lui Zeus se poate aminti Metis (Prudenţa), care o naşte pe Atena.
- Atena se naşte din capul lui Zeus atunci când acesta o înghite pe Metis, care era însărcinată cu Atena[2].
- altă căsătorie a lui Zeus este cea cu Themis (dreptatea), cu Euronyme şi cu Mnemosine.
- ultima căsătorie este cea cu Hera, însă printre alte iubite ale lui Zeus se numără şi Demeter, Persephona şi Leto, mama gemenilor divini Apollon şi Artemis.
- Hera devine protectoarea familiei, a femeilor şi a naşterilor.
d. Poseidon:
- Poseidon este o altă zeitate importantă, care s-a impus pe baza importanţei pe care a avut-o marea pentru greci.
- Poseidon este un zeu care era adorat de indo-europeni înainte de a ajunge ei la mare.
- cultul lui este asociat cu cel al calului, de unde şi numele de Poseidon Hippios.
- o întâlneşte pe Demetra care, pentru a scăpa de el, se preface în iapă, dar Poseidon se transformă în cal, posedându-o.
- din legătura lor se naşte o fiică şi un cal, Arion.
- dincolo de elementele mitologice, prin aceste detalii putem observa decadenţa moravurilor unei societăţi, care a proiectat aceste scăderi în sfera metafizicului.
e. Hefaistos:
- Hefaistos este conceput de Hera „fără împreunare de dragoste, din mânie şi în pofida soţului”.
- acesta este urât şi infirm, deoarece avea ambele picioare strâmbe şi contorsionate, pentru că la naştere fusese aruncat în insula Lemnos, de către Zeus, tatăl său, căci acesta îi ţinuse parte mamei sale.
- după o altă versiune, el fusese aruncat de Hera, care s-a speriat de urâţenia lui atunci când l-a născut.
- dus de două nereide, Thetis şi Euronyme, într-o peşteră din mijlocul oceanului, el învaţă acolo meseria de fierar şi de meşteşugar.
- apare aici tema copilului mutilat, care domină prin iscusinţa lui.
- prin urmare, este vorba de un tip de iniţiere şamanică, în care mutilatul devine o forţă prin cunoaşterea lui şi nu prin fizicul lui.
- el făureşte pentru zei brăţări, celebrul scut al lui Ahile, fecioarele din aur care îl ajutau la mers.
- de asemenea el o croieşte din lut pe Pandora şi îi dă viaţă.
- lui i se datorează plasa invizibilă cu care a prins-o pe Afrodita, când aceasta îl înşela cu Ares, după care a invitat întregul Olimp pentru a râde de ei.
- modul în care a primit-o pe Afrodita în căsătorie este de asemenea un şiretlic: acesta o leagă în chip nevăzut pe Hera de un jilţ de aur, pe care i-l dăruise şi nu a dorit să o dezlege, decât după ce i s-a dat de soţie pe Afrodita.
- atelierele lui erau sub vulcanul Etna, de unde ieşea un foc permanent.
- de fapt, sub Etna zăcea şarpele monstru Tiphon, pe care Zeus îl răpuse şi aruncase un munte peste el.
- respiraţia şarpelui sunt vaporii care ies permanent din adâncurile acestui munte.
- când monstrul se mişca, din munte ieşeau flăcări şi lavă.
- nicovala de lucru a lui Hefaistos se afla chiar pe gâtul lui Tiphon.
f. Apollon:
- Apollon împlineşte tema luptei cu şarpele.
- născut din Leto şi din Zeus, el este urmărit de Hera, care dorea să-l ucidă pentru că era rodul înşelării lui Zeus.
- de aceea, aceasta a trimis un şarpe uriaş ca să-l ucidă, Pyton.
- însă copilul doar de patru zile născut a reuşit să încoarde arcul şi să-l ucidă.
- locul unde a fost ucis acesta s-a numit Delphi, devenit centrul divinaţiei şi al manticii grecilor.
- în templul de aici exista celebrul oracol, unde preoteasa Pythia, îmbrăcată în pielea şarpelui şi stând pe un trepied de aur, ghicea deasupra unei grote ce ducea „spre ţara lui Hades”.
- se pare că vaporii care emanau din această grotă erau aburii unui vulcan, care produceau stări halucinante, ce o predispuneau pe această ghicitoare spre stări de transă.
- tot de zeul Apollon ţine şi tema iubirii faţă de fiica lui Peneu, Daphne, cea care jurase să rămână fecioară toată viaţa.
- urmărită de zeu, care se îndrăgostise de ea, aceasta se transformă într-un copac, dafinul sau laurul.
- din acest moment, laurii devin pentru Apollon frunzele iubirii şi ale victoriei, cu care acesta va fi încoronat permanent.
- imboldul spre poezie sau spre mantică se leagă de un alt episod din viaţa lui Apollon, care se îndrăgosteşte de o pământeancă pe nume Castalia, fiica regelui din Delfi.
- aceasta însă iubea un păstor, pe care Appolon îl ucide cu săgeata, după care îi cere fetei să-i accepte prietenia.
- însă aceasta s-a aruncat într-o fântână, care va deveni astfel „fântâna Castaliei”, cea cu a cărui apă trebuia să se spele Pythia înainte de a ghici sau din care trebuiau să bea poeţii pentru a putea avea darul versului măiestrit.
- în general, Apollon este divinitatea unui iubiri abstracte precum şi al poeziei şi a viitorului ghicit.
- de numele lui se leagă Oracolul de la Delfi.
         - Mantica Oracolului lui Apollon de la Delphi:
- în ceea ce priveşte mantica legată de acest oracol, ea se făcea la început o dată pe an, la aniversarea  zeului Apollon, apoi o dată pe lună, ca apoi de mai multe ori, cu excepţia lunilor de iarnă, când zeul lipsea.
- modalitatea de ghicit era simplă: cei care consultau oracolul, puneau o întrebare, la care Pythia dădea răspunsul prin tragere la sorţi a unui bob negru sau alb.
- când problema era mai serioasă, Pythia ghicea din cripta templului, deasupra cavernei sacre.
- Pythia era aleasă dintre ţărăncile din Delfi.
- cu toate acestea, frunzele de laur pe care le mesteca, fumigaţiile cu aceste frunze, apa băută din izvor nu puteau să ofere starea de transă.
- nu s-a descoperit nici un hău care să emane vapori în munţii insului Delfi.
- se prea poate ca această cavernă să se fi închis cu timpul, astfel încât să nu se mai cunoască locul acesteia.
g. Artemisa:
- Artemisa, sora lui Apollon, este zeiţa vânătorii, rămasă fecioară.
- armele ei, arcul şi tolba, erau făurite de ciclopi şi era permanent însoţită de 60 de fiice ale lui Ocean.
- spre deosebire de fratele ei, Apollon, Artemisa este foarte crudă cu cei care îi doresc iubirea.
- este cazul iubirii lui Acteon, care o vede goală scăldându-se în râu şi se îndrăgosteşte de ea, însă zeiţa îl transformă într-un cerb, urmărit de câinii lui, care nu-şi mai recunosc stăpânul.
- apare aici tema păcatului de a se apropia prea mult de divin, într-o stare de nepregătire, de desacralizare.
- transpare de aici ideea de mysterium tremendum, faţă de care dacă nu eşti pregătit să te apropii, te mistuie.
- o sigură dată Artemisa s-a îndrăgostit, dar şi aici apare ideea hiperioniană, a neputinţei ca un muritor să ajungă la dragostea şi înălţimea unui zeu.
- ea s-a îndrăgostit de Orion, pământeanul care atingea cu fruntea lui norii.
- acesta fusese orbit de un rege care nu voia să-i dea fata spre soţie, dar Orion se orienta cu ajutorul câinelui său, Sirius.
- însă zeii au hotărât să rupă această idilă, deoarece o vedea ca un atentat la demnitatea divină.
- discrepanţa dintre zei şi oameni era imensă, în urma unui păcat originar.
- atunci, printr-un şiretlic, Apollon l-a îndepărtat pe Orion până când acesta se mai vedea doar ca un punct la zenit, iar surorii sale, Artemisa, i-a cerut să încerce să lovească acea ţintă cu arcul.
- ucis, Orion este răsplătit cu şansa de a sta pe cer, în timpul verii, iar Sirius, câinele lui, este steaua cea strălucitoare, care se vede în această constelaţie.
h. Hermes:
- Hermes este zeul care împlineşte în sine mai multe roluri: cel de putător de cuvânt, cel de înşelător sau de hoţ divin.
- el este fiul lui Zeus şi al Maiei, fiica titanului Atlas.
- imediat după naştere, pruncul Hermes a sărit din pătuţ şi s-a arătat dornic să călătorească.
- pe drum a găsit o broască ţestoasă, din care a făurit prima liră.
- apoi fură vitele sacre ale lui Apollon, iar când zeul îl pârăşte la Zeus ca să-i dea înapoi vitele, acesta joacă un teribil teatru, dovedindu-se nevinovat aşa încât zeii îl cred.
- din acest moment el devine un maestru al vorbirii şi al cuvântării sofiste.
- observăm că în teogonia hesiodiană, cuvântul nu este un elemente creator, ci mult prea slab pentru a se transpune în poziţia logosului.
- Hermes a devenit patronul hoţilor, el  însuşi furând arcul cu tolba cu săgeţi ale lui Apollon, cleştele de aramă al lui Hefaistos, tridentul lui Poseidon şi brâul de aur al Afroditei.
- el devine maestrul comerţului, reuşind să-i vândă lira lui Apollon, luând în schimb caduceul, băţul fermecat.
- este zeul care ajută pe ceilalţi zei în caz de restrişte.
i. Pan:
- Pan este fiul lui Hermes, pe care acesta îl concepe cu nimfa Driops.
- la naştere, mama lui s-a speriat de urâţenia lui Pan, căci picioarele îi erau ca de ţap, pe cap avea părul zburlit şi purta coarne încă de la naştere.
- Pan este simbolul demonicului în religia greacă.
- de la numele lui Pan a apărut termenul de „panică”, deoarece unde apărea el toate fiinţele o luau la fugă.
- legenda îi atribuie invenţia naiului, care s-ar fi realizat astfel:
- îndrăgostit de nimfa Sirinx, acesta încearcă să se apropie de ea, dar cuprinsă de panică, aceasta fuge spre tatăl său, râul Ladon;
- în cele din urmă, ajunsă la malul râului, tatăl o preschimbă într-o trestie pe care Pan o rupe în bucăţi şi din tuburile trestiei rupte, legate şi acoperite cu ceară la un capăt, acesta începe să cânte de jale după frumoasa nimfă;
- astfel, Pan şi-a luat nimfa permanent cu sine ca să-i asculte glasul prin naiul făurit din trestie.
- de reţinut este faptul că Pan este utilizat prin urâţenia sa în cultele sataniste, prezentându-i-se chipul de ţap, ca zeu în faţa căruia trebuie să te închini.
j. Afrodita:
- Afrodita este o divinitate împrumutată de greci de la orientali.
- în Iliada, Afrodita este zeiţa care îi protejează pe troieni.
- zeiţa s-ar fi născut, după spusele lui Hesiod, din sămânţa amestecată cu spuma mării în care au fost aruncate organele genitale ale lui Ouranos.
- ea este simbolul sexualităţii şi a desfrâului religios, care este de origine orientală.
- ea l-ar fi făcut pe Zeus să se împreuneze cu pământence, făcându-se de ruşine în faţa zeilor.
- Afrodita avea ca fiu pe Eros, pe care îl concepuse cu Ares, zeul războiului.
- Eros este zeul ghiduş care aruncă cele două tipuri de săgeţi, cele din aur, cu miere pentru cei care vor fi fericiţi în iubirea lor, şi cele din plumb cu otravă pentru cei care se vor nenoroci în dragoste.
- tot de prezenţa Afroditei se leagă şi drama lui Adonis, care era un tânăr vânător, foarte frumos, de care se îndrăgosteşte zeiţa.
- acesta este însă răpus la vânătoare ce către un mistreţ, în care se încarnase de fapt gelosul zeu Ares.
- această temă o vom găsi permanent prezentă în literatură sub chipul muritorului ucis de mistreţul sau de animalul care îi devenise o obsesie în vânătoare.
- Afrodita este cea care i-a dat viaţă lui Galateea, statuia pe care o sculptase Pigmalion, cel care se îndrăgostise de lucrarea sa.
- însă, ca o pedeapsă a frumuseţii ei şi prin viclenia lui Hefaistos, zeul o primeşte în căsătorie pe Afrodita de la zei.












STUDIUL 4

eroii greci


1. precizări preliminare. eroul vs. sfânt:
- eroii joacă pentru lumea greacă un rol foarte important, deoarece ei reprezintă acea stare de desăvârşire la care a ajuns omul.
- poziţia eroului este poziţia râvnită a muritorului, care vede în eroi modelul suprem.
- însă diferenţa dintre eroii greci şi sfinţii creştini este imensă şi aş preciza câteva puncte de comparaţie între aceste două stări:
- eroul grec este aşa datorită naşterii sale dintre un zeu şi o pământeancă, în vreme ce sfântul creştin este sfânt datorită strădaniei sale de a ajunge la acea stare de dumnezeire;
- de cele mai multe ori, starea de erou se datorează nu unei virtuţi a vreunui zeu, ci mai ales a unei aventuri dintre zeu şi o pământeancă, ceea ce contravine ideii de moralitate şi de spiritualitate autentică;
- ori, orice imoralitate în creştinism elimină definitiv valoarea de sfânt atribuită unui om;
- criteriile după care un om este sau nu este sfânt sunt moralitatea, viaţa lui conform Evangheliei şi facerea de minuni;
- viaţa eroului nu este una de profunzime spirituală, ci una de forţă sau de demonstrare a puterii în faţa zeilor;
- scopul existenţei lor este de a deveni asemeni zeilor, adică de a trăi în Olimpul plăcerilor, ori scopul vieţii sfântului este de a trăi în comuniunea cu Dumnezeu, în viaţa cea veşnică;

2. eroii principali:
- iată, pe scurt, cei mai importanţi dintre eroi:
a. Perseu, fiul lui Danae cu Zeus:
- el îi taie capul Meduzei.
- din gâtul retezat al acestei fiare marine, s-ar fi înălţat la cer calul Pegas.
- pentru că ochiul Meduzei nu putea fi privit, deoarece cel care îl privea încremenea şi devenea stană de piatră, Perseu îl pedepseşte astfel pe titanicul Atlas, care îl alungă pe erou, crezând că acesta vine să-i fure merele de aur.
- din momentul în care Atlas a privit faţa Meduzei, acesta a devenit muntele Atlas.
- tot Perseu este cel care o salvează pe Andromeda, cu care apoi se însoară, împlinind astfel profeţia că el se va căsători cu o fată pe care o va salva de la moarte.
b. herakle (hercule), fiul lui Zeus şi al pământencei Alcmena:
- Herakle este pus să sugă pe ascuns lapte de la sânul Herei, devenind astfel nemuritor.
- luat cu furie de la sânul ei, când aceasta s-a trezit, de la sânul de la care sugea Alcide (alias Herakle) a început să curgă râuri de lapte pe tăria cerului, apărând astfel Calea Lactee.
- căsătorit cu Megara, fiica regelui Tebei, cu care a avut trei copii, dar înnebunit de Hera, Heracle îşi vede soţia şi copiii ca pe patru ciclopi şi îi ucide, neştiind că ei sunt familia lui.
- zeiţa Athena îi schimbă numele din Alcide în Heracle.
- ajuns la oracolul de la Delfi, Apollon, prin gura ghicitoarei Pythia îi cere să împlinească cele douăsprezece munci ale regelui Euristeu.
- înteresant în această relatare este dialogul moral dintre Virtute şi Desfrânare, pentru a-l convinge pe Herakle să accepte fie virtutea, fie păcatul.
- este printre singurele luări de poziţie ale ideii de moralitate din relatările hesiodiene.
- după răpunerea leului din Nemeea, a cărui piele nu putea fi răpusă de săgeată sau de lance, Herakle îşi face din pielea acestuia un veşmânt şi din ţeasta lui un coif.
- ritualul de iniţiere pentru a dobândi imunitatea are în vedere ideea de sacrificiu şi de luptă.
- urmează apoi uciderea hidrei din Lerna, păsările simfaliene, mistreţul din Erimant
- în concluzie, Herakle reprezintă puterea umană care, combinată cu ideea de divinizare şi cu cea de nemurire, poate deveni rivala zeilor.
c. asclepio, fiul lui Apollon:
- Asclepio, fiul lui Apollon, a primit puterea de a vindeca bolile, devenind astfel patronul medicilor şi a vindecătorilor.
- este de fapt o trimitere spre o perioadă în care puterea magică şi cea şamanică era definitorie pentru religia greacă.
- prezenţa şarpelui în simbolul vindecării pleacă de la următoarea legendă:
- plecând Asclepio să vindece un bolnav, un şarpe i s-a încolăcit de toiagul lui;
- Asclepio l-a lovit cu o piatră şi l-a ucis;
- la scurt timp a apărut şerpoaica, partenera şarpelui ucis, cu un fir de iarbă în gură şi atingându-l de şarpele ucis l-a readus la viaţă, după care au dispărut amândoi într-o groapă;
- Asclepio a băgat de seamă ce fel de plantă utilizase şarpele şi a cules-o;
- prin această plantă a vindecat o mulţime de oameni şi i-a înviat din morţi, încât se spune că Tartarul a rămas pustiu;
- ideea se leagă de tema nemuririi şi chiar de cea a mesianităţii ca ridicare a neamului omenesc din robia morţii;
- între alţi eroi mai amintim pe:
- Castor şi Polux;
- Dedal şi Icar;
- Belerofron;
- Ulise;








STUDIUL 5

moira, forţa imuabilă a destinului

- moira era pentru grecul antic acea forţă de care el nu se poate eschiva, care reprezintă personificarea legităţii cosmice fixe.
- Homer aminteşte că sunt multe moire, însă Hesiod le reduce la trei.
- ele sunt zeiţele destinului, depinzând în mare parte de forţele selenare.
- născute din zeiţa Thetis şi din Zeus, ele ajung deci să guverneze nu numai soarta oamenilor, ci şi pe cea a zeilor.
- acestea sunt trei surori, care torc firul vieţii, simbol trinitar al unui determinism divin.
- ele sunt:
- Klotho (naşterea) care toarce firul;
- Lahesis (zilele vieţii) care deapănă firul vieţii;
- Atropos (moartea) care taie firul vieţii.
- ele vor fi preluate în mitologia populară românească cu denumirea de ursitoare.


STUDIUL 6

antropogonia grecească


- antropogonia, în viziunea lui Hesiod, îi pune pe oameni şi pe zei pe acelaşi plan valoric, deoarece oamenii sunt creaţi din pământ, din zeiţa Gheea, ca şi zeii.
- au existat cinci neamuri de oameni şi anume cei din aur, din argint, din bronz, eroii şi cei de fier.
- epoca „vârstei de aur” este una exclusiv masculină, derulându-se sub domnia lui Cronos, înainte de a lua Zeus puterea.
- pe atunci zeii erau fraţi cu oamenii, trăiau asemenea zeilor, nelucrând pământul, deoarece primeau de la el fără lucru roade îmbelşugate.
- moartea pentru aceşti oamenii era ca un somn.
- ei nu cunoşteau bolile sau bătrâneţea.
- tema aceasta aduce cu starea paradisiacă a grecilor, concepută ca una în care oamenii erau într-o rudenie cu zeii.
- epoca de „argint” apare după ce oamenii din epoca de aur au fost acoperiţi de pământ.
- oamenii de argint au greşit deoarece nu doreau să aducă jertfe zeilor.







STUDIUL 7

cultul, sacerdoţiul şi sărbătorile


1. Peşterile sacre, templele, parthenonul:
- în ceea ce priveşte locurile de cult, la început acestea erau amenajate în peşteri sau luminişuri de păduri sau pe crestele munţilor.
- ulterior, apar temple care au dat naştere stilurilor arhitecturale (ionic, doric şi corintic), deoarece primele edificii care erau împodobite arhitectural erau templele.
- cel mai important templu, unde erau celebraţi toţii zeii, era Parthenonul, care la început fusese zidit în cinstea zeiţei Athena.
- aici se găseau statuile tuturor zeităţilor.
- acest lucru exista şi în cadrul templelor sau locurilor de adorare din cadrul oraşelor, aşa cum menţionează Sfântul Apostol Pavel, care, plimbându-se prin piaţa oraşului la un moment dat găseşte altarul „zeului necunoscut”.
- acest tip de altar era ridicat, ca nu cumva din greşeală să se fi omis vreun zeu din cinstirea oraşului şi acesta să devină nefavorabil cetăţenilor.

2. preoţii:
- Preoţii (ιερεις) nu aveau aceeaşi importanţă pe care o aveau preoţii perşi sau brahmanii, deoarece la greci era mentalitatea că fiecare cetăţean putea să aducă singur jertfă.
- de aceea, exista o tagmă destul de restrânsă de preoţi, mai ales în preajma templelor, care se ocupau de cultul instituţionalizat de la temple.
- hainele lor erau destul de simple, constând dintr-o robă lungă de in şi o coroană de lauri.
- existau şi femei-preot, cum sunt cele ale Afroditei, care practicau prostituţia la templu.
- despre acestea vorbeşte Sfântul Pavel, atunci când condamnă desfrânarea şi proclamă fecioria ca pe o necesitate în calea desăvârşirii  - I Corinteni VI- VII.

3. riturile:
- riturile erau destul de simple la vechii greci şi se împărţeau în rituri casnice  şi rituri publice.
- cele casnice constau în întreţinerea permanentă a focului din vatră, deoarece se credea că divinitatea se află în focul vetrei.
- riturile de iniţiere se desfăşurau în jurul acestui foc casnic.
- după naşterea pruncului, acesta era purtat în a zecea zi în jurul focului.
- Căsătoria era celebrată la templu, unde se rosteau rugăciuni de consacrare, iar apoi mirii se retrăgeau la casa mirelui, făceau o baie rituală şi consumau o turtă tradiţională[3] în faţa tatălui mirelui, care împlinea şi rolul de preot casnic.
- în această lună tinerii consumau multă miere, de aceea se şi numea această lună „luna de miere”, deoarece dulceaţa mierii era un simbol al vieţii care trebuia să fie foarte frumoasă între cei doi.
- în viaţa grecului antic, actele cultice publice erau foarte dese, fiecare zeu avându-şi gesticulaţia specială.
- de exemplu, braţele preoţilor se ridicau spre cer la divinităţile care locuiau în Olimp, pentru Poseidon braţele se întindeau spre mare, iar pentru divinităţile htoniene ele se lăsau spre pământ.
- şi animalele aduse ca jertfă erau diferite de la zeu la zeu.
- pentru Demetra se sacrificau porci, pentru Dionysos ţapi, pentru Poseidon, animale negre, pentru Afrodita porumbei, pentru Asclepios cocoşi, iar pentru Hercule prepeliţe[4].
- pentru zeii cerului sacrificiile se efectuau dimineaţa, iar pentru cei subpământeni, ele se realizau seara.
- pe lângă animale, se aduceau foarte multe ofrande: legume, fructe, prăjituri în formă de animale.
- se pare că existau şi sacrificii umane, deşi destul de rare.
- cel mai celebru este cel al Ifigheniei, însă se sacrificau mai ales răufăcători sau prizonieri de război.
- se practicau şi lustrările, un fel de spălări rituale, care se realizau cu sare sau cu apă, mai ales înainte de a se intra în templu sau de a se începe un sacrificiu.
- în ceea ce priveşte sărbătorile, trebuie menţionat că deşi se închinau unor divinităţi anume, ele aveau în vedere ritmuri agrare, legate de recoltare sau de însămânţare. 
- dintre cele mai importante, amintim panatheneele, în cinstea zeiţei Athena, care realiza şi un sentiment de coeziune a lumii greceşti vechi, deoarece atunci erau chemaţi să participe la sărbătoare şi grecii din celelalte cetăţi ale Eladei.
- amintim şi aşa-numitele bufonii în cinstea lui Zeus, când se sacrifica un bou, în cadrul bucuriei recoltei.
- de asemenea, se mai pot aminti serbările în cinstea lui Apollo, dendroforiile sau dionisiile în cinstea lui Dionysos, care aveau un caracter de isterie bachică, deoarece se credea că prin consumarea alcoolului se intră în starea de comuniune cu zeul.
- în cinstea zeiţei Artemisa se ţineau bauroniile din cinci în cinci ani, la care participau fetele îmbrăcate în ursoaice[5].
- un rol important la vechii greci, legat de sărbători, erau jocurile sportive, care implicau întreceri de lupte sau poezie şi oratorie.
- cele mai celebre erau cele olimpice, care se organizau din patru în patru ani în oraşul Olimpia din Elida.
- mai erau apoi jocurile pitice în cinstea lui Apollo (din patru în patru ani, la Delphi), cele istmice (în istmul Corintului din doi în doi ani) şi cele nemeice (din doi în doi ani în Argolida).


STUDIUL 8

mantica, ordaliile şi imprecaţiile


1. Mantica:
- în ceea ce priveşte arta ghicitoriei, se poate spune că grecii erau dependenţi de aceste consultări ale „experţilor”, care le puteau prezice şansele acţiunii pe care doreau să o realizeze.
- de exemplu, mai ales înainte de a porni la o luptă, grecii obişnuiau să ceară sfatul unui ghicitor, care le oferea răspunsuri de cele mai multe ori ambigue (de genul: „te vei duce, te vei întoarce, niciodată în război vei pieri”, unde sensul era oferit de poziţia virgulei).
- însă existau, se pare, centre renumite de ghicitorie, cum este cazul celui de la Delfi, unde Pythia ghicea stând pe un trepied deasupra unei nişe din care ieşeau gaze halucinogenice dintr-un vulcan.
- mai exista şi oracolul de la Dodona din Epir, care se pare că era cel mai vechi din Grecia, unde ghicitul se realiza după modul în care foşneau frunzele unui stejar, de către preoţi „cu picioarele nespălate”[6].
- modalităţile de ghicit erau destul de multiple, ca: ghicitul în bobi, în omoplaţi de animale, care erau arse în foc, în zborul păsărilor, în descifrarea viselor sau în liniile palmei.
- meşteşugul se transmitea din tată în fiu, deoarece era o sursă foarte bună de câştig.

2. ordaliile:
- Ordaliile erau modalităţi de a susţine nevinovăţia unui om, care, dacă era curat, trebuia salvat de zei.
- astfel, omul se supunea unor teste de nevinovăţie, ca introducerea mânii în foc sau apă clocotită sau aruncarea în vâltoarea unei ape adânci.
- dacă scăpa nevătămat, era semn să respectivul era nevinovat.
- în general, ordaliile se practicau mai ales de femeile care erau bănuite de infidelitate.

3. imprecaţiile:
- o altă formă practică des întâlnită la greci era jurământul urmat de imprecaţii, adică de blesteme în cazul în care se încălca făgăduiala.
- în cazul în care cel care fusese lezat nu se putea răzbuna, acesta scria pe o tăbliţă de lut sau de plumb numele duşmanului şi apoi se arunca într-o groapă, ca sufletul acestuia să ajungă în iad.






STUDIUL 9

cultul morţilor


- la vechii greci existau mai multe reprezentări ale morţii, toate legate de persoana zeului Hades.
- acesta li se arăta muribunzilor sub chipul unui tânăr pe cal negru sau ca un tâlhar la drumul mare, care îi răpea atât pe cei tineri (pe aceştia îi ducea în faţa lui), cât şi pe cei bătrâni (pe care îi trăgea la spatele lui), dar şi pe prunci (pe care îi atârna la cingătoare).
- lumea Hades-ului era fie terifiant reliefată, fie ca un fel de grădină unde se aflau mereu tinere dansând.
- oricum, pentru grecul vechi ea era mai degrabă o lume a întunericului, a stării din care nimeni nu mai putea să iasă.
- ritul de înmormântare implica o serie de practici, cum ar fi, de exemplu:
- spălarea mortului;
- punerea unui obol în gura defunctului, ca plată pentru trecerea în lumea de dincolo;
- baterea laolaltă a diferitelor vase de metal, pentru alungarea spiritelor rele, care ar fi putut să ia spiritul mortului;
- se practicau atât incinerarea, cât şi înmormântarea.
- la final, totul se încheia cu ospăţul funerar, care erau un fel de faptă bună pentru îmbunarea zeilor, mai ales a lui Hermes, care era un fel de avocat pentru sufletul celui mort.
- pentru oamenii de vază se practicau chiar şi jocuri funebre.
- după înmormântare se proceda la diferite spălări ritualice, care readuceau familia în starea de purificare.
- urmau apoi rugăciuni pentru morţi la 3 săptămâni, un an, care erau permanent urmate de ospeţe funebre.

















STUDIUL 10

filosofii greci în căutarea arche-ului


1. Contextul general:
- scârbiţi de o atare teogonie, care îi făcea pe zei chiar mai imorali ca oamenii, filosofii greci au încercat să canalizeze căutarea lor spre o altă realitate, considerată divină: arche-ul, ultima realitate existenţială de la care a pornit toată lumea empirică.
- filosofia este mai înainte de toate o istorie, o istorie a ideilor umane în căutarea adevărului şi a Divinului, însă ea nu este o simplă enunţare de fapte şi date istorice, ci este de asemenea analiza timpului în curgerea sa cu preocupările umane ale vremii.
- filosofia este, de asemenea, o disciplină, o ştiinţă care se înalţă peste relativitatea şi contingenţa întâmplărilor efemere.
- există, aşadar, o philosophia perenis, care se poate defini ca neistovita sete a omului de a căuta ultima ratio a existenţei sale.
- luată astfel, filozofia nu este adevărul ca atare, deoarece acesta este unul singur şi se află la Cel care a avut curajul de a afirma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” - Ioan 14,6, ci ea este „o cale spre adevăr”, mai precis căi spre adevăr.
- chiar dacă aceste căi uneori au căzut în falsitate, rupându-se de realitatea ultimă, trebuie apreciată căutarea filozofilor.
- dintre cei mai importanţi filosofi greci ai antichităţii care au căutat un alt tip de divinitate decât cel olimpian amintim:

1. thales din milet (624-546 î. hr.):
Acesta se trăgea dintr-o familie nobilă şi bogată, lucru ce I-a permis să călătorească mult, mai ales în Egipt, unde s-a iniţiat în misterele religioase egiptene şi în comentariile astrologice ale învăţaţilor din acea vreme. A fost vestit pentru cunoştinţele sale vaste fiind enumerat între cei şapte mari învăţaţi ai lumii. Ca om de ştiinţă el a precizat o eclipsă solară pe data de 2 mai 585 î Hr., după spusele lui Herodot, care s-ar fi produs în timpul unei lupte dintre mezi şi perşi. Ca urmare, el scrie o propoziţie lapidară: “filozofia grecilor începe cu data de 2 mai 585”. De asemenea, Platon precizează despre el, că privind la cer şi analizând stelele, ar fi căzut într-o groapă, iar cei de faţă ar fi râs de el pentru faptul că el ar pretinde că ar cunoaşte lucrurile cereşti, dar nu vede realitatea din faţa lui. Hegel explică aceasta spunând: “poporul râde de aşa ceva şi are avantajul că filozofii nu pot face la fel. Oamenii nu înţeleg că filozofii râd de ei, deoarece ei nu pot cădea în groapă, pentru faptul că sunt în ea odată pentru totdeauna”. De fapt, groapa despre care vorbea Thales este groapa ignoranţei, de unde şi puerilitatea cu care grecii îşi reprezentau divinităţile.
Multe din elementele ştiinţifice el le-a explicat prin raţiunea cercetătorului eliminând astfel supoziţiile mistice legate de producerea lor. De exemplu, Herodot povesteşte că el ar fi atribuit creşterea apelor Nilului vânturilor eoliene, care suflă împotriva cursului râului şi întoarce apele înapoi. (Istorii II, 20), deci respinge ideea de sanctificare şi deificare a Nilului, considerat un zeu care se  revarsă spre muritori pentru a le oferi hrana.
Aşa cum susţin Platon şi Aristotel, pe Thales nu-l preocupă lucrurile, ci esenţa lor. De aceea el susţine că esenţa lucrurilor este apa (υδορ). Aristotel susţine că probabil pe Thales l-ar fi determinat să afirme acest lucru faptul că orice hrană este umedă, caldul provine din umed şi că ceea ce este viu trăieşte din acesta[7]. Mai există un argument pentru ideea de apă, oferit de Aristotel: faptul că grecii au făcut din Okeanos şi din Thetis părinţii a tot ceea ce este născut; precum şi pentru faptul că grecii jură pe râul Styx, ori jurământul este o practică sacră şi nimeni nu-şi poate permite să-l ia în batjocură.
Aşadar, Thales presupune că totul se naşte din apă şi se reîntoarce în apă, deoarece: a) întocmai precum sămânţa a tot ce-i viu, ca principiu al vieţii, este umedă, tot astfel orice altceva îşi trage principiul din umiditate ; b) toate plantele îşi scot hrana şi prin ea fructul, din apă şi când le lipseşte apa se usucă (Plutarh).
A doua idee fundamentală a lui Thales este cea privind însufleţirea naturii: “totul este plin de zei” zice el. Cele două afirmaţii par a fi în contradicţie, deoarece pe de o  parte principiul existenţial este apa, un element material, pe de altă parte totul este plin de zei, el eliminând materia apei ca principiu al existenţei. Dar aici explicaţia este simplă: apa este mai degrabă un arche abstract decât unul pur material, pe de altă parte aşa cum observă Hegel, nu ideea de panteism sau naturism trebuie înţeleasă aici ci cea de lume ca sălaş al divinului.
Cu toate acestea eroarea lui Thales constă în primul rând în faptul că precizează ca principiu existenţial un element material, apa. În al doilea rând divinul este de sorginte politeistă, deoarece el nu atinge multitudinea de divinităţi ale Olimpului, ci doar oferă o realitate existenţială principială. Este totuşi de apreciat faptul că Thales rămâne un teist. După el totul este guvernat de forţele divine din cosmos. Dumnezeu este pentru Thales “inteligenţa lumii” (νους του κοσμου θεον). Acest dumnezeu, nous-ul, ar fi creat, după Thales, totul din apă.

3. anaximandru (611-547 î. hr.):
- este concetăţean cu Thales din Milet şi ucenic al acestuia, care însă încearcă să ofere o altă variantă creaţională a lumii şi a existenţei în general. A scris prima lucrare cunoscută cu caracter filozofic “ Περι φυσεως” (Despre natură), care însă s-a pierdut. El este primul care încearcă să schiţeze o hartă a lumii, în care să fie reprezentate continentele şi oceanele.
Lumea este desemnată pentru prima dată cu termenul de “kosmos”, iar despre pământ susţinea că ar fi o sferă care pluteşte în spaţiu. De asemenea el ar fi inventat un ceas solar.
În ceea ce priveşte filozofia deşi ucenic al lui Thales, totuşi nu împărtăşeşte ideea de apă ca arche al existenţei, ci consideră că acesta ar trebui să fie mult mai abstract şi mai nematerial pentru a fi conceput ca şi realitate primordială. De aceea el propune o altă denumire pentru realitatea primară a lumii şi anume απειρον sau nedeterminatul.
Ce este de fapt Nedeterminatul? Câteva elemente existenţiale sunt de folos pentru delimitarea acestei entităţi destul de greu de definit. Acesta ca principiu al întregii existenţa trebuia să fie deasupra materiei, pentru a putea fi cauza acesteia. De asemenea, el trebuia să nu poată fi cuprins cu simţurile deoarece numai astfel putea să elimine tangenţa cu materialitatea. Termenul de nedeterminat desemna pentru Anaximandru ceva “nemuritor”, “netrecător”, “neprodus” şi “veşnic tânăr”. Apeiron-ul este înaintea oricărei materii senzoriale, neavând vreo calitate pe care să o întâlnim în dimensiunile lumii senzoriale. De asemenea, el nu are vârstă, este mereu acelaşi şi poate fi desemnat ca o materie pură, subtilă, care însă rămâne în sfera materială cu tendinţe spre abstractizare. Din această materie subtilă s-a născut apoi lumea. Dar şi problema apeironului nu rezolvă tema teogoniei, ceea ce ne face să credem că nici Anaximandru nu a eliminat politeismul hesiodian, ci cel mult nu l-a luat niciodată serios în gândirea lui.

4. anaximene (582-528 î. hr.):
- este al treilea milezian, contemporan şi prieten cu Anaximandru. Anaximene nu ridică speculaţia filozofală a lui arche spre o abstractizare mai mare, ci dimpotrivă o coboară spre material şi identifică arche-ul cu AERUL. Baza acestei supoziţii este faptul că aerul este cea mai subtilă materie din cele existente, din care după părerea grecilor antici s-ar fi creat şi sufletul. Acesta după despărţirea de trup s-ar duce într-o lume subterană. Aerul umple lumea dar nu poate fi cuprins în totalitate –credea Anaximene. Aerul este aşadar απειρος αρχη.
Cosmogonia este explicată de Anaximene într-un mod foarte original. El a observat că prin încălzire corpurile se dilată iar prin răcire ele se contractă. Cu alte cuvinte subţirea şi îngroşarea au la bază subţierea sau îngroşarea aerului. Prin aceşti doi agenţi s-ar fi creat lucrurile, deoarece subţierea aerului ar fi dat naştere la foc, iar îngroşarea aerului la apă, pământ sau lucruri.

5. pitagora din samos (582-500 î. hr.):
- depăşeşte problema materiei originare şi pune problema formei. Despre el se crede că s-a născut în insula Samos din ţinului ionian, însă despre viaţa acestui mare filozof nu se cunoaşte mare lucru. Ştim doar că era fiul lui Mnesarchos, care aparţinea unei familii înstărite din această insulă şi la care Zalmoxes ar fi slujit ca sclav, după cum susţine Hegel[8]. Insula Samos era pe atunci condusă de Polykrates, prin care insula a ajuns la bunăstare (flota ei număra pe atunci circa 100 de corăbii). Se pare că posibilitatea lui Pitagora de a călători l-a pus pe acesta în contact cu preoţii egipteni de la care printre multe alte lucruri ar fi învăţat şi ideea că trebuie să realizeze un tip de comunitate filozofico-morală, un fel de şcoală tip castă.
Silit de tiranul Polykrates, care conducea insula, Pitagora se refugiază în colonia ioniană Croton din sudul Italiei, unde înfiinţează un fel de confrerie filozofico-religioasă cu  caracter ezoteric, în care el era considerat de natură divină. Acest ordin a avut mulţi adepţi, chiar dintre oraşele învecinate ale lui Croton. Acest ordin a durat până la mijlocul secolului al V-lea, când un anume Cylon, conducătorul insulei a început o prigoană cruntă împotriva pitagoreicilor, fiind ucişi mulţi dintre adepţii şcolii. Cei care au scăpat cu fuga în Grecia au răspândit ideile lui Pitagora, sub numele de neo-pitagoreism.
Pitagora s-a numit pe sine pentru prima dată φιλοσοφος - iubitor de înţelepciune, în loc de “învăţat” (σοφος), ), demonstrând prin aceasta că este doar un aspirant spre această mare cinste pe care o are cineva. Sunt multe miracole care au fost puse pe seama lui Pitagora, care de fapt sunt rodul unor fabulaţii care au mistificat viaţa acestuia. Cu toate acestea trebuie remarcată ideea învierii din morţi, pe care Pitagora se pare că a transmis-o şi lui Zalmoxe şi de la acesta la toţi dacii.
Asociaţia organizată de el are caracter monahal. Cine voia să intre în asociaţie era examinat în privinţa culturii sale  şi, prin exerciţii, în privinţa supunerii sale. Membrii erau supuşi unei educaţii speciale. Ei erau împărţiţi în două categorii: cei exoterici şi cei ezoterici. Ezotericii erau cei iniţiaţi în misterele filozofiei pitagoreice. Membrii exoterici făceau un noviciat de 5 ani, după care erau iniţiaţi în tainele filozofiei. Fiecare membru trebuia să cedeze averea sa ordinului, pe care o putea primi înapoi dacă se retrăgea din asociaţie. În timpul noviciatului virtutea cea mai des practicată era tăcerea şi examinarea eului (în fiecare dimineaţă se făcea un examen de conştiinţă, prin care se eliminau păcatele comise cu o zi înainte.
Deoarece nu ni s-a păstrat nici o lucrare a lui Pitagora s-au putut reconstitui doar în parte ideile lui. Astfel se cunosc două dintre ideile lui şi anume: 1) sufletul este de origine divină şi de aceea el este nemuritor. După moarte el peregrinează prin corpurile animalelor, pentru ca apoi să se poată reîntoarce în trupul omenesc. Pentru aceasta el recomanda cumpătarea şi abstinenţa de la anumite mâncăruri, considerate ca fiind necurate. De asemenea, el cerea respectarea unei anumit regim de viaţă, care avea în vedere sănătatea fizică.
Pitagora este descoperitorul ideii de “ştiinţă”, cultivând ştiinţa pură, fiind un om erudit în materie de matematici, fizică sau astronomie. Hegel spune despre Pitagora că a fost primul dascăl din Grecia sau primul care a adus în Elada învăţarea ştiinţelor. Atât Thales cât şi ceilalţi filozofi ionieni învăţau ideile lor doar în mediul prietenilor  lor dar nu într-o şcoală propriu-zisă. Pitagora este “primul dascăl public”[9].
O altă preocupare a lui Pitagora a fost muzica: el a stabilit o relaţie între armonie şi număr, demonstrând că sunetele se reiau în sonoritate din şapte în şapte trepte. Astfel gama formată din şapte trepte pare să îşi aibă originea în filozofia lui Pitagora. După acesta, numărul şi măsura sunt elementele care guvernează lumea. Deci observăm că muzica are la Pitagora conotaţii mistice şi deci teognostice, deoarece omul prin muzică poate intra în comuniune cu Divinul. De aceea, muzica era preocuparea zilnică a membrilor asociaţiei lui Pitagora.
De asemenea, se ştie că nu mâncau carne, practică, ce se lega probabil de credinţa lor în nemurire şi în metempsihoză. O altă ciudăţenie este cea legată de cultul pe care îl acordau fasolei: ei nu consumau din respect fasole, ba chiar se crede că s-ar fi lăsat ucişi decât să calce în picioare un lan de fasole.
Pitagora merge atât de departe încât afirmă că esenţa tuturor lucrurilor o constituie raporturile matematice şi că numărul ar fi principiul originar al tuturor lucrurilor. Totul îşi are originea în număr şi constă în raporturi numerice. Atunci când Pitagora afirmă că numărul este esenţa unui lucru el are în vedere forma spaţială geometrică a acestuia. Astfel punctul este identic cu numărul1, linia este redată prin cifra 2, suprafaţa prin 3 iar restul lucrurilor prin cifra 4. Focul este reprezentat prin tetraedru, apa prin icosaedru, aerul prin octaedru, pământul prin cub iar eterul prin dodecaedru.
Credinţa că în calităţile numerice trebuie căutată esenţa lucrurilor, prezintă şi ideea că prin forma lucrurilor este dat şi scopul lor. De aceea, pentru pitagorei acele lucruri sunt mai desăvârşite în care forma se păstrează cel mai bine. Pentru aceasta universul este preaslăvit de pitagorei pentru că frumosul (kosmos) este reţinut aici armonios şi permanent.
În ceea ce priveşte pământul, acesta se află în centrul universului, fiind înconjurat de zece sfere pe care se află corpurile cereşti (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, precum şi cele cinci planete: soarele, luna, pământul şi contrapământul. Toate aceste stele se învârt în jurul focului central din care se nasc toate. Pământul este, după Pitagora, rotund şi este o planetă între planete.
Scopul suprem al moralei lui P. este virtutea, care ar fi armonia raţionalului cu neraţionalul. Mijlocul prin care se poate realiza această virtute este cultura prin muzica.
Cel mai important ucenic al lui Pitagora a fost Alcmaion din Croton, care susţine pentru prima dată că sufletul omului se află situat în creier şi nu în inimă, aşa cum credeau grecii.
O altă idee a pitagoreilor este deosebirea dintre om şi animal pe baza faptului că omul are raţiune, pe când animalul are doar impuls.
Şcoala pitagoreică are valoare prin faptul că abstractizează arche-ul, utilizând termenul de număr pentru a-l reda. De asemenea, el realizează un tip de şcoală, care se remarcă prin stilul cvasi-monahal, în care se respectă o anumită asceză. În fine se cunoaşte importanţa acestei şcoli filozofice în cercetarea muzicală.
Ceea ce se poate spune ca şi concluzie este faptul că Pitagora se apropie de o moralitate exemplară, care cere abstinenţa şi deci postul ca mijloc de expiere a răului din om, însă în căutarea Divinului, el se pierde în prezentarea unei aritmologii cu caracter teogonic. Dumnezeu nu este pentru noi un număr, ci o realitate care intră în comuniune cu oamenii. De aceea, orice căutare sau sens al acestei teognosii este sortită eşecului datorită faptului că nu oferă un Dumnezeu credibil, ca o alteritate dialogală cu o moralitate la superlativ.

6. heraclit din efes (540-480 î. hr.):
- este un filozof deosebit, în el îngemănându-se nu numai filozoful dar şi profetul şi misticul. S-a născut într-o familie de mare valoare pentru oraşul Efes, care a dat cetăţii mulţi basilei şi care în ultima perioadă renunţase la posturile politice pentru a se dedica slujirii sacerdotale a zeiţei Demetra. Heraclit renunţă la postul de preot în favoarea fratelui său, el ocupându-se de studierea naturii, fapt pentru care a şi fost numit de contemporani: filozoful tânguitor”. Opera sa Περι φυσεως (despre natură) s-a pierdut, din ea putându-se reconstitui doar 130 de fragmente prin citatele existente în alte lucrări.
În ceea ce priveşte ontologia, Heraclit are o poziţie negativistă faţă de credinţele şi religiile existente. El depăşeşte politeismul antropomorf al lui Hesiod şi pune accentul pe unitatea întregii existenţe. “din totul devine Unul şi din Unul devine totul”. A doua idee în problema ontologiei are în vedere faptul că divinul, care se implică în existenţă este în permanentă schimbare: “Soarele este în fiecare zi nou” sau “nu te scalzi în apa aceluiaşi râu” şi “totul curge şi nimic nu durează”(παντα ρει). Ideea de schimbare o deduce din alternanţa care există între stările aceluiaşi obiect, care poate fi rece sau cald, uscat sau umed, zi-noapte, etc. Aceste polarizări l-au făcut pe filozof să afirme că “toate se nasc din luptă” şi că “conflictul este tatăl tuturor, regele tuturor; pe unii el îi face zei, pe alţii oameni, pe unii sclavi, pe alţii liberi”. De aceea el îl combate pe Homer, care dorea să înlăture lupta, spunând că eliminarea conflictului duce la excluderea devenirii, deci a vieţii în general, deoarece totul se naşte din luptă.
În haosul aparent, care ar exista, el descoperă Logosul, adică raţiunea internă care armonizează totul chiar prin aceste opoziţii. Evident logosul lui Heraclit este departe de a fi identic cu Logosul ioanic din Sfânta Scriptură, dar este important că acest filozof ajunge la o cale care face parte din revelaţia primordială. Logositatea este cheia înţelesurilor lumii, deoarece lumea este creată prin Cuvântul lui Dumnezeu şi chemată la acest dialog existenţial.
Focul este esenţa comună a lucrurilor fiind principiul activ al mişcării universale prin care au fost create toate. Această mişcare a existat dintotdeauna şi deci nu a fost creată de nici un zeu, ci există datorită focului, esenţa ei ultimă.
După Heraclit nu există un început al lumii deoarece totul este circular, deci aşa cum cercul nu are un început sau un sfârşit tot aşa nici lumea nu are un început. De fapt, aici apare o contradicţie în afirmaţiile lui Heraclit: pe de o parte el afirmă că lumea nu are un început, pe de altă parte el arată că Logosul este începutul cosmosului iar focul este principiul lui dinamic.
Conceptia despre om a lui Heraclit are în vedere ideea de suflet uman, care este alcătuit din particule de foc. El se umezeşte prin păcat şi devine perisabil. Observăm aici o concepţie substanţialistă despre suflet. “Noi trăim moartea sufletelor iar ele trăiesc moartea noastră”. Prin moarte trupească începe o viaţă nouă pentru suflet şi anume: sufletele înţelepţilor, în care a predominat focul, devin “păzitorii celor vii şi a celor morţi”, în vreme ce sufletele celor păcătoşi dispar odată cu “stingerea” focului din suflet. Teza lui Heraclit în acest sens este următoarea: “pentru suflete a deveni apă înseamnă moarte”. De exemplu, cel care se îmbată are sufletul plin cu apă şi deci este aproape de moarte. Dar nici sufletele celor înţelepţi nu dăinuiesc etern, deoarece odată şi odată focul din ele se va stinge.
Însemnătatea filozofiei lui Heraclit constă în faptul că el descoperă ideea de Logos, pe care o vor prelua stoicii şi care apoi va fi încreştinată de apologetul creştin Iustin Martirul şi Filozoful. Acesta îl va considera pe Heraclit de aceaşi dimensiune cu Socrate socotindu-i creştini înainte de vreme. În acest context zugravii bisericilor I-au pictat pe zidurile exterioare ale bisericilor, ca prevestitori ai Logosului întrupat.

7. xenofon din colofon:
- nu se ştie exact când a trăit, dar se pare că era contemporan cu Anaximandru şi cu Pitagora. De asemenea, nu se ştie din ce motive a fugit din oraşul său natal, Colofon din Asia Mică şi s-a retras în oraşul Zancle (Mesina de azi) apoi în Catana (Catania). Deşi se spune că ar fi trăit şi în Eleea informaţiile nu sunt prea exacte. Xenofan ar fi trăit aproape 100 de ani şi a prins chiar şi războaiele medice (lupta de la Maraton). Se pare că a fost foarte sărac, căci neavând cu ce să-şi înmormânteze copiii le-a săpat groapa cu propriile sale mâini.
A scris o carte de filozofie întitulată Περι φυσεως, ocupându-se şi el de problema începutului existenţial.
Cât priveşte filozofia el a fost primul care a determinat esenţa absolută ca fiind Unu şi a numit-o Dumnezeu. “Totul este Unu. …Dumnezeu este sădit în toate lucrurile şi el este nesenzorial, neschimbător …”
El este de asemenea, primul filozof, care se revoltă împotriva „cultului muşchilor”, care era atât de apreciat la grecii antici şi propune ca valoare cultura şi înţelepciunea.
A criticat antropomorfismul teogonic, pe care îl propulsaseră Herodot şi Hesiod, zicând: “Homer şi Hesiod au poetizat la zei tot ceea ce la oameni era considerat a fi ruşine şi nedemn: hoţia, adulterul şi înşelătoria”. Pentru aceasta el ia în derâdere antropomorfismul religios naiv. “Zeii voştri nu există – zice el – căci zeii nu pot avea slăbiciunile omeneşti … Omul îşi închipuie Divinitatea după chipul şi asemănarea sa. Dacă boii, caii sau leii ar avea mâini şi ar putea picta, atunci caii ar avea zei care ar fi asemenea cailor iar boii ar picta boi asemenea boilor… etiopienii îşi închipuie pe zeii lor negrii, pe când tracii îi închipuie cu ochii albaştrii şi cu părul roşu”. Însă în această expresie nu trebuie să vedem un ateism, deşi filozofii comunişti au încercat să îşi lege ateismul lor de filozofia lui Xenofan. Xenofan condamnă antromorfismul teogonic şi credinţa în divin, deoarece el însuşi postulează existenţa lui Dumnezeu. Unul este pentru el Dumnezeu, însă acel “Unu, care nu seamănă nici muritorii, nici cu gândirea”.
Xenofan este panteist, deoarece la el Unu şi Divinul este identic şi se confundă cu universul. Importanţa filozofiei lui Xenofan constă în faptul că accentuează ca nimeni altul unitatea lui Dumnezeu, considerându-l realitatea supremă şi ultimă a existenţei.

8. parmenide din elea (cca. 540 î. hr.):
- se crede că acesta era elevul lui Xenofon, dar nu se prea ştiu multe despre viaţa lui. Se pare că ar fi avut un aport în viaţa publică şi politică, deoarece se crede că după legile făcute de el erau juraţi cetăţenii în faţa arhonţilor.
Opera sa se intitulează “Adevăr şi părere”, o  poemă cu temă filozofică, precum şi o operă în proză Περι φυσεως (Despre natură). Prima carte avea două părţi: Calea adevărului ca fiind calea raţiunii, care duce la adevăr şi Calea păcii, care duce numai la iluzii.
Ontologia parmenidiană este influenţată de Xenofon şi – în sens negativ – de Heraclit, pe care îl combate, declarând împotriva acestuia că un proces în devenire nu poate exista, aşadar nu poate fi gândit. Cu alte cuvinte nu există devenire. Multiplicitatea şi schimbarea este o părere şi un neant.
Parmenide susţinea că lumea nu este aşa cum ne-o prezintă simţurile, deoarece observăm o varietate de sensuri şi interpretări oferite de acestea. Deci lumea senzorială se află într-o permanentă schimbare. Doar raţiunea, care este singura ce poate oferi cunoştinţele general-valabile, ne poate duce la concluzia existenţei unei Entităţi neschimbabile.
Cunoaşterea realităţii ultime a lumii se poate realiza doar prin gândirea pură. Elementul arche-ului îl desemnează Parmenide prin termenul de existenţă. “Totul este plin de existenţă. De aceea ea ţine totul laolaltă.” La Parmenide corporalul este identic cu spiritualul, deoarece în acea perioadă nu era descoperit conceptul metafizic pur, suprasenzorial. Deci nici la Parmenide nu află o distincţie între senzorial şi supra-senzorial.
La filozoful analizat noţiunea de non-existenţă este necorporală, deoarece nu poate fi gândită, non-existenţa fiind identică cu spaţiul gol. Însă existenţa acestui spaţiu gol este negată cu desăvârşire de Parmenide. Aşadar observăm o tendinţă panteistă în filozofia lui sau mai precis pan-arche-istă, în care existenţa este singura realitate a lumii. Existenţa este imuabilă, neschimbătoare. Concluzia la care ajunge eleatul este că aceasta realitatea este iluzorie dacă o privim prin organele de simţ.
Cunoaşterea este împărţită la Parmenide în adevărată şi falsă, după sursa de provenienţă a acesteia: de la raţiune sau de la simţuri. Deci adevărata aletheia (αληθεια) este cea pe care o oferă raţiunea şi nu cea pe care o primeşte omul din simţurile sale. “Adevărul este numai ceea-ce-este. Acesta este necreat şi nepieritor, întreg, dintr-o singură origine, nemişcat şi fără sfârşit”.
Psihologia lui Parmenide prezintă ideea că există o opoziţie, care se reflectă în viaţa omului: binele şi răul, caldul şi recele, din care elementul cald este expresia gândirii raţionale iar elementul rece este cel al experienţei simţurilor. Caldul este expresia relaţiilor intime ale omului, în vreme ce recele reprezintă contactul exterior al acestuia care poate fi înşelător, deoarece percepţiile dobândite prin simţuri sunt false.
În concepţia sa despre lume, Parmenide susţine, ca şi antecesorii săi, ideea eternităţii materiei originare. Concepţia ontologică parmenidiană este un monism materialist. Însă acest monism nu poate explica procesul lumii, punându-se în discuţie posibilitatea de a renunţa la acest monism la filozofii care vor urma, pentru a putea explica apariţia lumii.

9. zenon din elea (490-437 î. hr.):
Era normal ca ontologia lui Parmenide să solicite opoziţia celorlalţi filozofi. Cel care l-a apărat cel mai bine a fost unul din elevii săi: Zenon din Elea. Acesta a trăit în secolul al V-lea, însoţindu-l pe Parmenide în Atena. Aici el a început să citească din operele sale celor din pătura cultă şi avută a Greciei, percepând chiar un onorariu pentru aceste prelegeri. O impresie extraordinară o constituia măiestria cu care îşi elimina şi combătea adversarii săi dialectici. Opera sa este numită “Xyggramma” şi a fost scrisă în proză, deşi s-a pierdut această lucrare, totuşi fragmente din ea găsim în alte lucrări ale altor filozofi.
Metoda utilizată de Zenon pleacă de la afirmaţia în prealabil a validităţii judecăţii adversarului, pentru ca apoi să extragă din afirmaţiile sale două concluzii care se exclud una pe alta. Asemenea stări sufleteşti, în care gândirea ajunge într-o înfundătură, se numesc „aporii”. În felul acesta Zenon îl forţează pe interlocutor să recunoască falsitatea afirmaţiilor sale. Prin aceasta Zenon se poate recunoaşte ca discipol al lui Parmenide, care a aplicat metoda dialectică a maestrului său.
Concepţia despre existenţă, aşa cum o prezintă Parmenide, apare la Zenon şi mai clară, căci pentru acesta existenţa este ceva spaţial. “Ceea ce nu are mărime, nici grosime, nici masă nu există”. Deci existenţa trebuie să existe într-un spaţiu ca să poată fi. Ideea de spaţialitate a existenţei este susţinută de Zenon pentru a demonstra că existenţa este una şi nemişcată. Cu alte cuvinte existenţa este infinită şi imuabilă. Argumentul pe care îl utilizează el este următorul: dacă am accepta multiplicitatea în existenţă, am realiza că aceasta este formată la rândul ei din părţi, care ar trebui şi ele împărţite, până când s-ar ajunge la unităţi care nu s-ar mai putea împărţi şi deci ar fi nimicuri. Ori ipoteza lui Zenon este clară “ceea ce nu are nici mărime, nici grosime şi nici masă nu există”, deci aceste nimicuri ar fi deci inexistente. Mai multe nimicuri adunate au ca rezultat tot nimic. Deci multiplicitatea este aşa de mică, fiind un neant. De aceea trebuie acceptată o singură existenţă unică şi nemişcată.
Un alt argument pe care îl aduce Zenon împotriva multiplicităţii este cel numit „regressus in infinitum”. Dacă ar exista mai multe existenţe, zice Zenon, atunci între ele ar trebui să existe spaţii goale. Dar după Zenon spaţiul gol nu există, el fiind o non-existenţă. Dacă în aceste spaţii goale ar fi alte existenţe atunci între ele ar trebui să fie alte spaţii goale mai mici. Chiar dacă s-ar încerca umplerea acestor spaţii goale, totuşi ele persistă, câtă vreme existenţa este multiplă. Şi aşa s-ar merge până la infinit, ori aceasta ar fi absurd.
Împotriva mişcării Zenon aduce argumente şi mai bizare. Este cazul celebrului argument al lui Achile. Acesta sună astfel: Achile cel iute de picior nu poate prinde broasca ţestoasă. Zenon susţine că alergătorul trebuie să ajungă permanent la locul de unde a plecat broasca. El are nevoie de o anumită fracţiune de timp pentru a ajunge la locul de la care a pornit broasca. În timpul cât i-a trebuit lui Achile să ajungă la punctul în care se găsea broasca, aceasta s-a mişcat mai departe, parcurgând un nou spaţiu, pe care Achile trebuie să-l parcurgă într-o fracţiune a acestei părţi de timp. Şi în acest fel lucrurile continuă la infinit căci cu cât Achile se apropie de punctul de plecare al broaştei ţestoase, cu atât ea va mai parcurge un timp. Răspunsul pe care îl oferă Aristotel se poate rezuma astfel: acest raţionament este un sofism, deoarece consideră timpul şi spaţiul lui Achile şi cel al broaştei ca două dimensiuni puse în paralel. Ori timpul şi spaţiul este acelaşi pentru amândoi; nici unul nu se mişcă pe două planuri spaţio-temporale diferite, ci în acelaşi cadru. Henri Bergson explică acesta: Zenon concepe mişcarea alcătuită din puncte nemişcate şi deci ar fi normal ca permanent aceste puncte să nu se întâlnească de vreme ce ele sunt infinite. Dar în cazul lui Achile nu este vorba de puncte, ci de dinamismul celor doi concurenţi care se deplasează prin acele puncte, nu se opresc în ele.
Acelaşi sofism îl utilizează Zenon, când vorbeşte despre “săgeata, care zburând stă pe loc”, deoarece ea s-ar afla permanent în repaus în fiecare dintre punctele vectorului mişcării. Ori suma repausurilor este tot un repaus. Dar şi în cazul acesta săgeata nu se află în repaus ci trece prin punctele respective. Se pare că argumentele lui Zenon erau îndreptate împotriva pitagoreilor care considerau că multiplicitatea este formată dintr-o infinitate de puncte.
În concluzie, putem spune că linia lui Zenon nu caută neapărat să descifreze teognosia hesiodiană, cât mai ales să prezinte matematic ideea de spaţiu, care este completat de existenţă, ca principiu ultim.

10. empedocle (496-435 î .hr.):
- s-a născut în Agrigent (Sicilia) dintr-o familie distinsă. Unii analişti ai filozofiei antice îl numesc “natură faustică”, pentru faptul că pe de o parte avea o foarte bună pregătire în domeniul fizicii, pe de altă parte pentru că era un mistic plin de entuziasm. Prin această natură Empedocle este un căutător, ajungând să practice chiar magia, în dorinţa de a descoperi misterele ultime ale realităţii. A ajuns o somitate de mare vază în Agrigent, încât se pare că după moartea sa i s-ar fi ridicat chiar o statuie. Empedocle s-a amestecat şi în problemele politice ale vremii încât concetăţenii săi i-ar fi oferit coroana de rege al cetăţii, pe care acesta ar fi refuzat-o. Despre moartea lui se pare că nu se ştiu prea multe, ea fiind un mister. Unii afirmă că s-ar fi aruncat în vulcanul Etna pentru a-i face pe fidelii săi să creadă că zeii l-ar fi ridicat la ei.
Operele sale sunt destul de multe şi amintim dintre ele: “Trecerea lui Xerxes”, o prezentare istorică a momentului istoric amintit. De asemenea, a scris mai multe tragedii, precum şi un imn închinat lui Appolo. Mai putem aminti un poem mistico-religios, “Katharmen”. “Despre natură” poate fi considerată ca fiind opera principală.
Fizica lui Empedocle se caracterizează prin încercarea de a uni cele două tendinţe din filozofia vremii. Mai precis, exista pe de o parte concepţia lui Heraclit, care considera realitatea ca o devenire permanentă, totul fiind supus schimbării, pe baza principiului “totul curge”; pe de altă parte exista concepţia lui Parmenide, care spunea că totul este fiinţă, existenţă iar aceasta este nemişcată şi neschimbătoare.
Empedocle încearcă aşadar să reconcilieze aceste două polarizări şi pleacă de la recunoaşterea celor patru elemente, din filozofia milesienilor, care ar sta la baze existenţei: pământ, apă, aer şi foc. Pe acestea Empedocle le ipostaziază şi le pune ca pe nişte cărămizi la temelia întregii existenţe.
Deci lumea este creată din particulele acestor elemente. Amestecarea acestora este un fenomen pur mecanic, fără vreo intervenţie a unei divinităţi personale. Atunci când lucrurile dispar sau mor, înseamnă că aceste patru elemente s-au despărţit. De fapt, consideră Empedocle, ar fi chiar neindicat să se mai spună moartea sau naşterea unui lucru, mai potrivit fiind unirea sau separarea elementelor dintr-un lucru.
În afirmaţia sa, Empedocle se bazează pe sintagma “ex nihilo nihil”, adică din nimic nu se poate naşte nimic. Prin această teorie a elementelor hilozoice, Empedocle ar fi unul dintre primii filozofi materialişti sau cel care deschide drumul filozofiei atomismului grec.
La întrebarea: care ar fi totuşi forţa motrice, care ar uni sau ar separa aceste elemente, Empedocle răspunde că Iubirea (Philottys) şi Ura (Neikos) sunt cele două elemente dinamice, care pun în mişcare aceste particule. Pe acestea Empedocle le numeşte când zei, când elemente materiale. Cei doi poli ai victoriei: Sphairos – victoria iubirii şi Akosmia – victoria urii, sunt fundamentul, pe care se duce această luptă[10]. Însă nu este totuşi consecvent asupra misiunii pe care o realizează iubirea şi ura, deoarece câte o dată iubirea desparte iar ura uneşte.
Cosmogonia este şi ea destul de ciudată în optica lui Empedocle. Sphairos ar fi provocat un vârtej al materiei primordiale, din care apoi s-ar fi desprins aerul, care a înconjurat toate lucrurile; apoi focul, prin care s-a creat bolta cerească. Ceea ce a fost mai dens, pământul, s-a strâns în mijlocul vârtejului. Marea nu este altceva decât respiraţia pământului. Bolta cerească, care înconjoară pământul şi zilnic se învârte în jurul lui, este formată din două calote: una este plină cu foc şi când este deasupra pământului este ziuă, cealaltă este umplută cu aer şi puţin foc iar atunci este noapte. Soarele ar fi, după filozoful analizat, doar o lentilă uriaşă care reflectă lumina, pe care bolta cu foc o reflectă ziua.
Cu toate acestea materialismul lui Empedocle este discutabil, deoarece el acceptă pe lângă cele patru elemente materiale şi cele două dinamisme: iubirea şi ura, care nu sunt din sfera materialităţii.
Zoogonia, o altă concepţie originală a lui Empedocle, priveşte modul de apariţie a animalelor şi al omului. La început s-au născut din umezeală plantele şi copacii, care sunt de fapt fiinţa ce nu s-au dezvoltat deplin pe scara evoluţiei. Omul şi animalele s-au dezvoltat treptat, trecând prin anumite stadii de evoluţie. Mai întâi au apărut din pământ anumite organe singulare, care apoi prin atracţia iubirii s-au unit şi au alcătuit trupul. În acest proces şi hazardul a avut partea sa de acţiune, deoarece unele organe s-au unit mai multe decât trebuiau şi astfel au apărut fiinţele cu mai multe braţe şi monştri. Însă acestea nu au rezistat, deoarece membrele lor nu erau în armonie.
Ceea ce este foarte important în gândirea lui Empedocle este faptul că el susţine originea comună a tuturor fiinţelor. Mai mult decât atât, pentru Empedocle afirma că plantele şi animalele au nu numai sentimente, dar chiar şi capacitate de gândire.
În domeniul fizicii, Empedocle a descoperit noţiunea de viteză a luminii, ceea ce înseamnă că lumina de la soare are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a ajunge la pământ, că aceasta trebuie să treacă prin atmosferă.
În problema sufletului Empedocle crede că şi animalele şi chiar plantele au suflet, ceea ce reprezintă un pas important pentru lumea greacă, care accepta nemurirea doar pentru zeii olimpieni, în vreme ce lumea oamenilor va primi această calitate abia târziu în istorie.
Mistica lui Empedocle este expusă în lucrarea Katharmoi (Καθαρμοι),  pe care ar fi scris-o la bătrâneţe. Centrul existenţei umane îl constituie sufletul, trupul fiind doar un pământ care îl înconjoară pe om. Sufletul este de origine divină, el fiind preexistent în cer, unde el era un demon fericit în imperiul zeilor. Sufletele erau în comuniune cu divinul Sphairos. Din cauza „tulburatei certe”, a discordiei, care a încercat să distrugă unitatea şi să o transforme în multiplicitate, a fost distrusă şi starea de fericire a sufletelor în cer, fiind alungate pe pământ, loc unde domnesc crimele, bolile, operele trecătoare, etc.
Dar prezenţa sufletului în exilul pământului este doar temporară, el încercând să se reîntoarcă în patria sa cea cerească. Empedocle crede în metempsihoză, fapt pentru care el cere să nu se ucidă nici o vietate, chiar şi animal, deoarece în fiecare se găseşte un suflet chinuit. De aceea, pentru filozoful analizat cel mai mare păcat este uciderea unui animal şi consumarea cărnii acestuia. Se pare deci că din punct de vedere religios, el ajunge la concepţia despre suflet şi despre aspiraţia acestuia spre desăvârşire, însă acest urcuş este condiţionat de dispreţuirea trupului, ca o carceră a sufletului.

11. anaxagora (500-428 î. hr.):
- era originar din Clazomenai dintr-o familie avută. De dragul ştiinţei a părăsit preocupările comerciale şi a plecat în Atena, unde ar fi rămas 30 de ani. Aici s-a împrietenit cu Euripide şi cu Pericle. Opera sa principală este Περι φυσεως, căutând ca şi predecesorii săi cauza ultimă a existenţei.
Din cauza concepţiei sale despre soare, pe care îl considera ca pe o masă de pietre incandescente (deoarece analizase un meteorit căzut), a fost acuzat de asevie şi a trebuit să părăsească Atena. De asemenea, în privinţa soarelui el susţinea că acesta este de dimensiunile Peloponezului iar luna este populată, relieful ei fiind plin de văi. În ceea ce priveşte concepţia despre materie, ca şi ceilalţi filozofi anteriori, şi Anaxagora pleacă de la premisa că din nimic nu se poate naşte nimic iar nimicul nu poate dispărea în nimic. Lucrurile sunt de asemenea alcătuite din particule neschimbătoare şi elementare. Aşadar nu avem de a face cu procesul naşterii şi al morţii, ci cu cel al unirii şi al despărţirii.
El încearcă să ofere o explicaţie la întrebarea “cum se face că pâinea pe care o mâncăm se transformă în oase, carne, vene şi păr? Sau apa râului care udă rădăcinile copacului devine ramuri, frunze sau flori? Răspunsul este original: în pâinea pe care o mâncăm se află sedimentate elementele corpului nostru, chiar înainte de a consuma aceste alimente. De exemplu, sângele nostru este amestecat în alimente chiar înainte de a fi el prezent în compoziţia corpului nostru. Deci, după Anaxagora, există nu numai patru elemente principale, aşa cum susţinea Empedocle, ci o infinitate de elemente, numite de el σπερματα - seminţe. Diferenţa dintre Anaxagora şi atomişti constă în faptul că în vreme ce pentru Democrit şi Leucip (atomişti) atomul este lipsit de orice calitate, pentru Anaxagora seminţele au totuşi calităţi senzoriale.
Pentru Anaxagora, lumea trebuie să se îndrepte spre un scop, iar mişcarea spre acesta este opera unui mişcător. Ori dacă omul are în sine un suflet, care pune trupul în mişcare, înseamnă că şi în univers trebuie să existe un Suflet cosmic, care este principiul ordinii din univers. Acesta mai este numit şi Nous-ul universal. În el se identifică: facultatea de a gândi (nous) şi principiul vieţii (psyche). Caracteristicile Nous-ului sunt următoarele: este simplu, este pur, nemărginit şi se fundamentează numai pe sine.
În problema psihologiei, el considera că spiritul este doar o funcţiune a materie, având în sine caractere materiale. De asemenea, Anaxagora face o deosebire între cunoaşterea senzorială şi cea noţională. Cea senzorială este înşelătoare şi deci nu poate defini esenţa lucrurilor. Cea noţională o poate realiza doar spiritul în momentul  în care se detaşează de tot ceea ce este corporal.
Pentru Anaxagora spiritul este un deus ex machina, prin care lumea este impulsionată spre scopul ei. Ordinea lumii care s-a născut din haosul primordial este legea prin care se  conduce lumea spre scopul ei. Despre pământ el crede că acesta se află în centrul universului, iar planetele sunt corpuri. Luna este locuită, aşa cum am amintit. Soarele este o masă de pietre incandescente, care reflectă lumina lor şi asupra lunii. De asemenea, cerul este plin de pietre, dintre care unele cad pe pământ. Plantele sunt însufleţite, ba mai mult ele se bucură şi se întristează, la rândul lor.
Religia lui Anaxagora are la bază ideea de suflet, care animă universul şi dă sens materiei. Lumea zeilor pentru el şi de fapt pentru toţi filozofii este o lume periferică, deoarece în ascensiunea perfecţiunii umane, omul este cel care intră în efortul comunicării cu cerul. Divinităţile nu sunt negate dar sunt epurate (am zice demitologizate) de balastul de legendă antropomorfică şi prezentaţi ca elemente spirituale care au atins starea perfecţiunii.

12. leucip din milet:
Despre LEUCIP din Milet nu ştim decât că a trăit în a doua jumătate a sec. V. î.Hr. şi că a emigrat din Milet în Elea, unde a devenit elevul lui Zenon. După anul 450 a înfiinţat o şcoală în Abdera (în Tracia) unde l-a avut elev pe Democrit. Opera lui Leucip nu poate fi desemnată deoarece ea s-a amestecat cu scrierile lui Democrit, astfel încât avem doar un corpus al celor doi filozofi.
În ceea ce priveşte ideile sale filozofice, Leucip păstrează de la dascălul lui Zenon ideea că existenţa în sensul ontologic este neschimbabilă. Dar spre deosebire de acela Leucip acceptă multiplicitatea şi spaţiile goale. “Fără spaţii goale – zice Leucip – nu se poate gândi mişcarea şi nici multiplicitatea”. În viziunea lui există “plinul” sau materia sau corporalul (ον- Fiinţa), dar există în acelaşi timp şi non-existenţa (μη ον).
Leucip consideră că materia se poate împărţi dar acest proces nu este infinit, ci de ajunge la anumite particule, care nu se mai pot împărţi şi care se numesc “atomi”. Aşadar din aceste particule, care nu se mai pot împărţi, atomii, sunt constituite toate lucrurile din lume.
Procesul universal al lumii se fundamentează pe unirea şi separarea atomilor. Totalitatea atomilor nu are un început sau un sfârşit, ci ei există din eternitate.
În ceea ce priveşte cosmologia lui Leucip, originalitatea lui este demnă de remarcat. Pentru filozof, atomii se unesc în diferite complexe, care produc vârtejuri. Atomii mai fini sunt apoi împinşi spre periferie, pe baza forţei centrifuge, în vreme ce atomii mai grei se condensează spre centru. Cei periferici formează cerul şi stelele ca unele care sunt periferice faţă de pământ, considerat ca fiind centrul universului. Atomii grei formează pământul, masa cea mai grea din univers.
În ceea ce priveşte tema sufletului, acesta este format tot din atomi materiali, dar infinit mai fini, după modelul atomilor sferici ai focului. Sufletul se află în strânsă legătură cu respiraţia, prin care sunt eliminaţi o parte din atomii focului, care constituie sufletul, dar prin inspiraţie numărul lor este recompletat. Deci sufletul nu este o entitate spirituală şi nu are de a face cu ideea de nemurire sau de divinitate.

13. democrit din abdera (cca. 460-360 î. hr.):
DEMOCRIT din Abdera (cca. 460 – 360 î. Hr.), împreună cu Leucip, este cel care a introdus în filozofie atomul ca ultimă raţiune a existenţei. Evident acest proces l-au pregătit filozofii eleaţi (Parmenide, Zenon), dar lui Democrit îi revine meritul de a fi impus termenul de atom ca element filozofic.
Despre viaţa sa se cunoaşte doar că era din Abdera, unde familia sa era foarte bogată şi influentă. Democrit a beneficiat de o pregătire foarte bună, fiind instruit se pare de către un mag persan.
De asemenea, se ştie despre el că şi-a cheltuit averea sa în lungile călătorii, pe care le-a făcut (mai ales în Egipt şi în Orient). Întors sărac în Abdera, el este ajutat de către un frate al său. Dar în curând va deveni faimos prin vastele sale cunoştinţe. Se pare că însuşi Aristotel ar fi devenit faimos în urma însuşirilor ideilor lui Democrit, pe care le-a transpus sistemului său filozofic.
Cu toate acestea deviza lui Democrit este: “nu mulţimea cunoştinţelor este vrednică de dorit, ci bogăţia intelectului”, cu alte cuvinte valoarea raţiunii ca entitate morală este cea care trebuie să rămână preocuparea filozofiei. Iar atunci când vorbeşte despre sine el nu se mândreşte cu scrierile sale, care ar fi fost foarte multe, ci se laudă cu „autopsia” sa, termen, care trebuie înţeles ca “autocunoaştere”.
În ceea ce priveşte opera sa se pare că aceasta ar fi fost foarte vastă, dar din păcate au rămas doar circa 300 de fragmente. Lucrarea sa principală se numeşte Μικρος διακοσμος
Pentru Democrit atomii sunt particulele cele mai mici, care nu se mai pot divide. El acceptă, ca şi Leucip, existenţa golurilor între particulele de materie. În compoziţia atomilor nu mai există goluri, fapt pentru care aceştia nu se mai pot divide. Atomii au formă (ρυσμος), ordine (διαθιγη)şi o poziţie (τροπη). Mărimea lor este diferită şi sunt eterni. Ei formează prin compunerea lor lucrurile din lume, iar în această compunere intră şi spaţiile goale.
Atomii sufletului sunt asemănători cu cei ai focului. Ei îndeplinesc în corp diferite funcţiuni: gândirea în creier, poftele în ficat, sentimentele în inimă. Prin respiraţie atomii sunt eliminaţi în aer şi se inspiră alţii din atmosferă. Ei sunt pentru orice fiinţă elementul ultim al vieţii.
Deci pentru Democrit arche-ul ontologic îl reprezintă atomul. Prin acesta el susţine monismul materialist. Principiile acestui monism materialist, expus de Democrit, sunt următoarele:
-Din nimic nu se poate naşte nimic. Orice schimbare este în fond numai o asociere sau o despărţire a atomilor.
-Nimic nu se petrece la întâmplare. Totul are o explicaţie raţională, materialistă. Temeiul (Logosul) despre care vorbeşte Democrit nu este altceva decât legea mecanică-matematică, care dirijează atomii în mişcarea lor.
-Nu există decât atomi şi spaţii goale. Orice altceva nu este decât o iluzie. Afirmaţia lui Democrit este lapidară în acest sens: “Dulcele, amarul, caldul, frigul şi culoarea constau numai dintr-o părere; în realitate nu există decât atomi şi spaţiul gol”.
-Atomii sunt în număr infinit iar din punct de vedere temporal ei sunt eterni.
Deosebirea dintre lucruri este de fapt deosebirea dintre atomii care le compun.
-Sufletul este constituit din atomi fini, netezi şi rotunzi, asemeni atomilor focului. Sufletul este de fapt partea esenţială a omului, corpul fiind de fapt un înveliş exterior. “Frumuseţea corpului are ceva animalic, dacă acesta este lipsit de suflet”, spune Democrit în acest sens.
Sufletul este constituit dintr-o materie specială, însă totuşi el rămâne o materie între alte materii. Înrudirea atomilor sufletului cu cei ai focului nu reprezintă o transcendenţă a acestuia faţă de trup. Însă valoarea lui calitativă este mult superioară faţă de trup.
Etica lui este evdemonistă şi se află în concordanţă cu materialismul său. Accentul cade pe ideea de fericire, care constă în liniştea plină de veselie a sufletului, pe care omul o poate dobândi numai printr-o stăpânire a poftelor şi a instinctelor. Ideea morală se cuprinde în reţeta etică: “măsura în toate, puritatea inimii, cultivarea spiritului şi dezvoltarea inteligenţei”. De aceea el cerea permanent armonia vieţii. Iată câteva din sentinţele sale morale:
-“cine este cumpătat la mâncare şi băutură, n-are niciodată o noapte lungă”.
-“oamenii imploră divinitatea şi nu ştiu că ei înşişi posedă puterea asupra acesteia. Prin lipsa de cumpătare ei o subminează iar prin poftele lor devin trădătorii sănătăţii lor”.
-“părerea de rău pentru faptele murdare este salvarea vieţii”.
-“un om care se află mereu sub puterea banului nu poate fi drept niciodată”.
-“cuvântul este numai umbra faptei”.
Aşadar cel mai bun lucru pentru om ar fi, după Democrit, să se bucure cât mai mult şi să se tulbure cât mai puţin. Hedonismul său diferă de cel al lui Epicur, cât şi de cel egoist al filozofilor din secolul al XVIII-lea, deoarece acesta se bazează pe conştiinţa împăcată cu sine. Liniştea veselă a sufletului este cel mai înalt bun şi acest lucru se poate realiza numai printr-o gândire  şi prin faptă cinstită. Fericirea se află numai în suflet, care formează partea cea mai pură din om, calitatea lui divină. Pentru a ajunge la fericire este nevoie de înţelepciune, deoarece ea este singura prin care se poate realiza echilibrul sufletesc. Poftele şi tentaţiile strică echilibrul omenesc şi-l scot pe om din starea de „ataraxia”, care este condiţia fericirii adevărate.
În concluzie, filozofia atomistă caută realitatea ultimă în sfera noţiunii de atom, prin care justifică compoziţia materiei. Ei nu sunt de fapt nişte atei, cum s-a încercat să se spună, ci rămân în cadrul căutărilor arche-ului.
Cel mai profund filozof al acelor timpuri, care a creat o adevărată şcoală, este Socrate (471 – 360 îHr.). Născut în Atena frământărilor de atunci, care căutau să descopere ultima realitate a existenţei, principiul de la care s-ar fi pornit în crearea lumii. Copil al unui sculptor şi al unei moaşe[11] , Socrate ar fi introdus de la mama sa termenul de moşit, deoarece el considera că ideile trebuie moşite pentru a scoate la iveală prin ele adevărul filozofic. În conflictul lui cu sofiştii, el va ataca relativismul superficial al acestora care din păcate făceau un fel de artă pentru artă, un fel de filozofie de dragul filozofiei, fără a căuta excelsior-ul metafizic. „Relativismului ucigător de suflete al sofiştilor, Socrate le opune nestrămutata credinţă într-un Logos etern, ca singurul fundament al existenţei veritabile, pentru realizarea căreia el a jertfit totul şi sănătate şi putere, comoditate, liniştea vieţii şi, la sfârşit, chiar viaţa”[12].
Socrate atinge în sfera religiosului tema Demiourgului, prin care considera că lumea a fost creată de acest spirit, care în ultimă instanţă este Dumnezeu şi care îşi are glasul în conştiinţa omului. Permanenta sa afirmaţie „ştiu că nu ştiu nimic”[13] este un leit motiv al faptului că noetic omul nu este capabil să dezlege problema divinului, dacă acesta nu se descopere el însuşi în conştiinţa omului. De fapt, acesta este şi motivul pentru care atenienii l-au condamnat să bea paharul cu otravă, deoarece prin introducerea entităţii demiurgului şi al conşiinţei, concetăţenii credeau că introduce noi zei care nu vor mai accepta alt cult decât cel adus lor.

14. socrate (471-399 î. hr.):
- Lumea filozofică a lui SOCRATE este marcată de rodul unei copilării, pe care a transmis-o în viaţa lui filozofică. Născut dintr-un tată sculptor şi o moaşă, Socrate va fi la rândul lui un artist al cuvântului, care va tăia drept în piatra filozofală a timpului, pentru a moşii ideile novatoare, care să reformeze conştiinţa ateniană din acele timpuri. Un om robust, care rezistă se pare singur în urma unei molime apărută între soldaţii de la Potideea, el nu se va sinchisi să moară atunci când a considerat că filozofia sa nu este receptată, ba chiar considerată cu dispreţ a fi asebia, adică impietate faţă de lumea zeilor lui Hesiod, de care au râs antecesorii săi.
Teama socratică pe care maestrul vrea să o demonstreze este „ştiu că nu ştiu nimic”, cu alte cuvinte, infinitul divin şi cel gnoseologic este atât de vast, încât orice afirmaţie despre posesia unei cunoaşteri este în fond o necunoaştere. Pornind de la această frază, el a dezvoltat în lumea religioasă concepţia unui divin, care totuşi se pare că se poate apropia de om. Evident nu este acea lume de zei olimpieni, care se implicau în păcatele lumii, aducându-şi şi ei partea lor de desfrâu, ci este o căutare a unui divin care să rămână un reper al conştiinţei şi al sinelui uman.
Filozofia lui despre Daimonion (δαιμονιον), pe care nu l-au înţeles contemporanii săi atunci când l-au condamnat pe Socrate la moarte, era o descoperire a glasului divin din conştiinţa umană. De fapt, Socrate descoperise Logosul sau mai bine zis pregătea şi el în lumea păgână venirea Logosului biblic, chiar dacă nu era conştient de această menire a sa.
Accentuarea conştiinţei morale, de către maestrul moşitului filozofic, este o chemare la recuperarea unei stări de concupiscenţă, un fel de examinare a moralităţii din om. Socrate rămâne însă la latura gnoseologică, afirmând sus şi tare că lipsa cunoaşterii îi face pe oameni să greşească în viaţă, că o cunoaştere reală ar elimina această stare de păcătoşenie. Evident cunoaşterea este o etapă, însă impulsul spre viaţa autentică morală nu vine doar de la „a şti”, cât mai ales de la „a face”.
Importanţa lui Socrate este foarte mare, deoarece de la el, discipolii care au urmat, au creat o filozofie a căutării divinului, în variante mult mai pure decât descrierile mitologice ale lui Hesiod. Faptul că el afirmă existenţa unei Raţiuni în afara omului, este deci un pas spre căutarea Divinului, pe care Îl va afirma în Areopag peste câteva secole, Sfântul Apostol Pavel.

14. platon (427-348 î .hr.):
- PLATON, discipol al lui Socrate, preia de la maestrul său setea după căutarea metafizicului, care oricum nu era cel pe care mitologia vremii îl oferise maselor de naivi. Născut şi crescut în Atena, el va asista la căutările filosofilor din Areopag, care lăsaseră portiţa dumnezeului necunoscut. Pentru Platon acesta va fi abstractizat şi oferit ca Ιδέα, o realitate, care se află în spatele realităţii existente. Într-o gândire non-dualistă, Platon oferă ca singură realitate, doar existenţa ideilor, care sunt nişte fulguraţii ce vin de la Ideea de Bine.
Pentru a reliefa şi mai bine ideea de iluzie a existenţei actuale, el utilizează celebrul exemplu al peşterii[14], prin care el afirma că omul se află în viaţă ca un deţinut legat într-o peşteră şi pus cu spatele către intrare. El vede pe fundalul peşterii imaginile realităţii de afară, care se mişcă pe la gura peşterii. Acestea sunt de fapt false, deoarece nu imaginile de pe perete sunt cele reale, ci cele de afară. Aşa şi noi, vedem în viaţă doar imaginile proiectate pe peretele existenţial al iluziei noastre, dar realitatea este ascunsă privirilor carnalului. Singura realitate care trebuie deci căutată este cea noetică divină: Ideea Binelui suprem. Modalitatea de a ajunge la această entitate se realizează prin gândire  (διάνοια), pe care filozoful atenian o concepe ca pe un monolog în care omul întreabâ şi tot el îşi dă răspuns la întrebările existenţiale.
O altă idee tipic platonică este anamneza (ανάμνυσις), ca unii care provenim din altă existenţă, decât cea telurică. Anamneza este acea revenire mintală la lumea paradisiacă a ideilor, care în termeni creştini s-ar traduce prin expresia „nostalgia paradisului”. Anamneza este glasul unei conştiinţe divine, care recunoaşte prezenţa elementelor divine din viaţa omului.
Spre deosebire de platonism, care vorbeşte doar despre o ascensiunea (άναβςις) spre lumea divină a ideilor, creştinismul are în vedere şi  coborârea (κατάβασις) lui Dumnezeu în lume[15]. Sfera relaţională dintre Dumnezeu şi umanitate se realizează la Platon nu prin dialogul orant, ci prin amintirea acelei illo tempore.
Soteriologia, pe care el o oferă este una noetică. Dar frumosul căutării lui Platon constă în faptul că omul are la îndemână Erosul, conceput ca „năzuinţa şi nostalgia după Frumos şi Bine”[16].  Impulsul Erosului îl face pe om să fie un putător al binelui şi al frumosului, care se va descoperi la „plinirea vremii”.





[1] Eriniile sunt zeiţe ale răzbunării şi ale blestemului, socotite genii feminine pedepsitoare. Ele erau reprezentate cu aripi pe umeri şi cu şerpi în loc de păr, născute de către Gaia din sângele scurs din mădularul tăiat a lui Ouranos. Ele îi urmăreau pe ucigaşi chinuindu-i şi înnebunindu-i cu mustrările de conştiinţă. Între aceste erinii amintim pe Nemesis, zeiţa răzbunării, pe Eris – discordia cea cruntă şi pe Apate care putea să îi înşele pe zei şi pe oameni.
[2] Hefaistos o eliberează pe Atena despicând craniul tatălui său, Zeus.
[3] Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, p. 282.
[4] Ibidem, p. 283.
[5] Ibidem, p. 283.
[6] Ibidem, p. 284.
[7] apud Hegel, Prelegeri de Istoria a filozofiei, vol. I, trad. D.D.Roşca, Bucureşti, 1963, p. 160.
[8] Hegel, op. cit, vol.1, trad. D.D. Roşca, Bucureşti, 1963, p.178.
[9] Ibidem, p. 185
[10] Teza este de influenţă heraclitiană, deoarece se vorbeşte despre luptă ca tatăl întregii devenirii.
[11] Pe tatăl său îl chema Sofroniscos iar pe mama lui, Fainarete, care era se pare moaşă, apud diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria Filozofiei antice, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 104.
[12] Ibidem, p. 106.
[13] Pentru aceasta oracolul de la Delfi îl numeşte « cel mai înţelept dintre muritori ». Însuşi Socrate recunoaşte acest lucru şi spune : « şţiţi pentru ce Apollon m-a proclamat cel mai înţelept dintre oameni ? Fiindcă ceilalţi cred că ştiu ceva, ceea ce de fapt ei nu ştiu; eu însă văd şi admit că tot ceea ce ştiu se reduce la ceea ce eu nu ştiu » apud ibidem, p. 108, n. 233.
[14] Platon, Republica, cap. V.
[15] „Dinspre idei nu pleacă nici o acţţiune salvatoare pentru om”, dic. Prof. dr. Nicolae Balca, Istoria Filozofiei Antice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 170.
[16] Ibidem, p. 171.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva