Оплаченная реклама

miercuri, 21 august 2013

Curtea de Justitie a Comunitii Europene

Temeiurile juridice ale funcţionării Curţii de Justiţie au fost înscrise în art. 31-45 din tratatul CECO, art. 4, 164-168 din tratatul CEE şi art. 136-160 ale Tratatului CEEA.
Curtea de Justiţie îşi exercită competenţele prevăzute în tratatele constitutive şi în Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene (din 25 martie 1957), în Protocoalele asupra statutului Curţii, în Protocolul privitor la interpretarea Convenţiei din 27 septembrie 1968 cu privire la competenţa judiciară şi la executarea deciziilor în materie civilă şi comercială, în Convenţia asupra brevetului comunitar semnată la Bruxelles la 15 decembrie 1975, în Actul Unic, în Decizia Consiliului 88/591 CECO, CEE,
CEEA din 24 octombrie 1988, care a instituit Tribunalul de Primă Instanţă, în Regulamentul de procedură din 19 iunie 1991, în Regulamentul adiţional din 4 decembrie 1974 din Luxemburg şi în instrucţiunile grefierului din 4 decembrie 1974 cu modificările din 3 octombrie 1986.
Curtea a fost iniţial compusă din 7 judecători şi 2 avocaţi generali, numărul lor crescând pe măsură ce noi state au aderat la Comunitate (câte un judecător pentru fiecare stat membru).
Membrii Curţii sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, sunt selecţionaţi dintre personalităţile care prezintă "toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor respective, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi ce posedă competenţe notorii" (art. 167, al. 1 din Tratatul CEE). În tot timpul mandatului lor, ei sunt independenţi de ţările lor de origine, care nu îi pot revoca.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit. Din trei în trei ani are loc o reînnoire parţială. Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte pentru un mandat de trei ani, de asemenea reeligibil.
Atribuţiile preşedintelui Curţii se referă la conducerea lucrărilor, la repartizarea lor între diferitele camere ale Curţii; pentru fiecare lucrare, preşedintele însărcinează un judecător raportor, fixează termenele pentru fiecare fază procedurală, data audierilor precum şi a deliberărilor.
Curtea este autorizată să creeze camere compuse fiecare din trei sau cinci judecători. Tot Curtea desemnează din rândul avocaţilor generali un prim avocat general.
La cererea unui stat membru sau a unei instituţii a Comunităţilor, parte în instanţă, Curtea lucrează în plenul ei. Ea mai poate să lucreze în şedinţă plenară şi în situaţia în care una din Camere solicită aceasta, de obicei atunci când speţa respectivă se referă la diferite probleme de drept care ar necesita o decizie a Curţii în formaţie plenară.
Înainte de intrarea în funcţie, judecătorii şi avocaţii generali depun un jurământ public. Ei se angajează să îşi exercite atribuţiile în deplină imparţialitate potrivit conştiinţei lor, să respecte secretul deliberărilor. După depunerea jurământului, judecătorii şi avocaţii generali semnează o declaraţie prin care se angajează în mod solemn "să respecte în timpul exercitării funcţiilor lor şi după încetarea acestora obligaţiile ce decurg din sarcinile lor, cu deosebire îndatoririle de cinste şi corectitudine ..." (art. 3, 20 din regulamentul de procedură).
Judecătorii şi avocaţii generali desemnează un grefier al Curţii căruia îi fixează şi statutul. Sarcinile grefierului sunt cele de conducere a serviciilor de grefă: ia notele de audiere, primeşte depoziţiile părţilor, întocmeşte minutele şedinţelor, conservă documentele, notificările, înregistrează toate actele de procedură, întocmeşte procesele verbale de audienţe, eliberează copiile după diferite acte etc. Este ajutat de doi grefieri adjuncţi şi, împreună, asigură executarea bugetului şi supraveghează buna funcţionare a serviciilor.
Curtea are organizată şi o echipă de interpreţi specializaţi în limbile oficiale ale Comunităţii.
Curtea de Justiţie are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Ea intervine în toate domeniile ce decurg din aceasta, cu excepţia prevăzută în Tratatul de la Maastricht referitoare la politica externă şi de securitate comună şi la justiţie şi afacerile interne ale Uniunii. Este vorba, deci, de pilonii doi şi trei ai Uniunii Europene.
La cererea unei instituţii comunitare, a unui stat sau a unei persoane particulare interesate direct, Curtea poate să anuleze actele Comisiei, ale Consiliului de Miniştri sau ale guvernelor naţionale care ar fi incompatibile cu Tratatele. De asemenea, la cererea unui tribunal naţional, Curtea se pronunţă asupra interpretării sau validităţii unor dispoziţii din dreptul comunitar ori de câte ori apare într-un proces o contestaţie în această privinţă;
jurisdicţiile naţionale pot cere Curţii o decizie în acest sens. Curtea poate fi de asemenea invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Comunitatea intenţionează să le încheie cu state terţe. În astfel de situaţii, avizele emise au forţă juridică obligatorie.
Prin deciziile sale, precum şi prin interpretările pe care le elaborează, Curtea a favorizat într-o mare măsură formarea şi îmbogăţirea dreptului comunitar ale cărui dispoziţii se impun tuturor: instituţiilor comunitare, statelor membre, tribunalelor naţionale, cetăţenilor.
Întrucât la deciziile Curţii de Justiţie nu se poate face recurs în faţa tribunalelor naţionale, ele au valoare obligatorie şi executorie pe întregul teritoriu al Comunităţilor, s-a creat ceea ce numim ordinea juridică unică, "comunitatea de drept".
Până la adoptarea Actului Unic, care a adus modificări celor trei tratate constitutive, Curtea de Justiţie era singurul organ jurisdicţional din sistemul instituţional comunitar. Decizia 88/591 din 14 octombrie 1988 a Consiliului a creat o jurisdicţie de primă instanţă care să asiste Curtea şi s-o degreveze de anumite speţe. Decizia a fost confirmată prin Tratatul de la Maastricht şi astfel Tribunalul de Primă Instanţă a căpătat statut oficial de organizaţie de jurisdicţie.
Tribunalul de Primă Instanţă (TPI). Deşi nu are statut de instituţie, ci numai de organ de jurisdicţie, Tribunalul trebuie studiat în contextul regulilor referitoare la competenţele şi procedurile Curţii de Justiţie. Decizia la care ne-am referit a fost adoptată în executarea dispoziţiilor art. 4, 11 şi 26 din Actul Unic, care au adăugat în fiecare din tratatele constitutive ale Comunităţilor art. : 32 quinta în Tratatul CECO, 168A în Tratatul CEE şi 140A în Tratatul CEEA. În Actul Unic se prevede că, la cererea Curţii de Justiţie şi după o consultare prealabilă a Comisiei şi Parlamentului, Consiliul, statuând în unanimitate, poate să adauge Curţii de Justiţie o jurisdicţie însărcinată să cunoască în prima instanţă anumite categorii de cereri formulate de persoane fizice sau juridice, cum ar fi cele ce se referă la concurenţă, la probleme ale funcţionarilor europeni ş.a.
Tratatul de la Maastricht a înlocuit aceste texte prin dispoziţii care sub aceeaşi numerotare nu le modifică în mod esenţial. Obiectivele de bază sunt două: pe de o parte, prin transferul unei părţi din competenţele Curţii în favoarea noii jurisdicţii, Curtea se degrevează de unele activităţi, permiţându-şi astfel să accelereze soluţionarea unor litigii şi să se concentreze asupra misiunii sale principale, asigurarea interpretării uniforme a dreptului comunitar; pe de altă parte, se îmbunătăţeşte protecţia justiţiabililor prin instituirea unei duble trepte de jurisdicţie pentru recursurile care necesită un examen mai aprofundat, de obicei în speţe de natură economică. Examinarea recursurilor introduse de particulari şi întreprinderi precum şi examinarea conflictelor dintre Uniunea Europeană şi funcţionari şi agenţi constituie preocupări de mare importanţă.
Tribunalul de Primă Instanţă este format din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Ei sunt numiţi pentru şase ani printr-un acord comun de către guvernele statelor membre şi sunt parţial reînnoibili, din trei în trei ani; cei cărora le expiră mandatul pot fi numiţi din nou. Statutul lor este analog cu cel al membrilor Curţii de Justiţie.
Membrii aleg dintre ei un preşedinte pentru un mandat de trei ani, judecă în Camere compuse din trei sau cinci membri, conform Regulamentului de procedură. În anumite situaţii, Tribunalul judecă în plenul său. Membrii Tribunalului pot fi chemaţi să exercite şi funcţia de avocat general, cu excepţia preşedintelui.
Tratatul de la Nisa a prevăzut, prin inserarea unui nou articol, crearea unor "camere jurisdicţionale capabile de a se pronunţa în primă instanţă asupra unor categorii de apeluri formulate în domenii specifice". Prin aceasta tratatul conferă Tribunalului de Primă Instanţăun rol şi un statut nou[1], şi anume competenţa de casare a deciziilor camerelor jurisdicţionale care îi sunt ataşate.

Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene(TFPUE)
Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene a fost înfiinţat prin Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom[2] din 2 noiembrie 2004, decizie ce modifică Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Acesta este format din şapte judecători aleşi dintre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă calificările cerute pentru numirea într-o funcţie juridică. Ei sunt numiţi de Consiliu pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit.
Judecătorii beneficiază de imunitate juridică, imunitate de care se bucură şi după terminarea mandatului, în cazul actelor săvârşite de ei în calitate oficială. Imunitatea judecătorilor poate fi ridicată numai de către Curtea de Justiţie după consultarea Tribunalului Funcţiei Publice.
Cauzele aflate pe rol sunt judecate de Tribunal în şedinţă plenară, în camera de cinci judecători, în camere de trei judecători sau de către judecătorul unic[3].
Tribunalul este competent să soluţioneze în primă instanţă: litigiile dintre Comunităţi şi agenţii acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 236 din Tratatul CE[4] şi litigiile dintre oricare organ sau organism şi personalul acestora, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI). Nu intră în competenţa sa litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice se desfăşoară potrivit dispoziţiilor Statutului Curţii de Justiţie şi Regulamentului de procedură al Tribunalului care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007. Aceasta cuprinde o fază scrisă şi una orală.
Pe toată durata procedurii, începând cu momentul depunerii cererii, Tribunalul examinează posibilitatea unei rezolvări pe cale amiabilă a litigiului şi se preocupă de găsirea şi facilitarea unui acord.
Împotriva hotărârilor şi ordonanţelor Tribunalului Funcţiei Publice se poate formula recurs în faţa Tribunalului de Primă Instanţă, acesta fiind în principal limitat la probleme de drept. Recursul poate fi introdus în termen de două luni de la pronunţarea deciziei şi nu are efect suspensiv.
În cazul în care recursul este întemeiat, Tribunalul de Primă Instanţă anulează decizia Tribunalului Funcţiei Publice şi dă soluţia finală sau în mod excepţional retrimite litigiul spre rejudecare de către Tribunalul Funcţiei Publice.
Când un caz este înapoiat Tribunalului Funcţiei Publice, acesta este obligat să se conformeze deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă asupra aspectelor legale.



[1] Art. 225 alin. 2 din Tratatul de la Nisa prevede "Tribunalul de Primă Instanţă are jurisdicţie în a asculta şi hotărî în privinţa acţiunilor şi apelurilor aduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, create în temeiul art. 225 A. Deciziile luate de către Tribunalul de Primă Instanţă în virtutea prezentului paragraf pot fi în mod excepţional subiectul revizuirii de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în cadrul limitelor stabilite prin Statut, atunci când există un risc serios ca unitatea sau coerenţa dreptului comunitar să fie afectate".
[2] Publicată în "Jurnalul Oficial al Uniunii Europene" L 333 din 9.11.2004.
[3] Art. 9 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, publicat în "Jurnalul Oficial al Uniunii Europene" L 225 din 29.08.2007.
[4] Art. 236 din Tratatul CE precizează "Curtea de Justiţie este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu dintre Comunitate şi funcţionarii săi în limitele şi condiţiile determinate în Statut sau care rezultă din regimul aplicabil funcţionarilor"
0/1� F p i �� � � itatea in constructii s-a prevazut raspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale constructiei ivite in termen de 10 ani de la receptia lucrari, iar pentru viciile structurii de rezistenta rezultate din nerespectarea normelor de proiectare si executie in vigoare la data realizarii ei raspunderea "pe toata durata de existenta a constructiei" (ceea ce inseamna, de regula, cateva secole).

Dupa cum rezulta din aceasta reglementare speciala, termenul de 3 ani prevazut de Decretul nr.167/1958 (art.11 alin.2) pentru viciile ascunse ale constructiei si termenul de 10 ani prevazut de C.civ. (art.1483) pentru ipoteza daramarii, au fost inlocuite cu termenul de 10 ani pentru orice vicii ascunse, respectiv cu durata de existenta pentru viciile care afecteaza structura de rezistenta a constructiei de orice categorie (si instalatiilor aferente acestora) - indiferent de forma de proprietate sau destinatie -, fiind exceptate insa cladirile pentru locuinte cu parter si parter plus un etaj si anexele gospodaresti situate in mediul rural si in satele ce apartin oraselor, precum si constructiile provizorii (art.2alin.2 din Legea nr. 10/1995). Pentru aceste constructii, exceptate de la prevederile Legii nr. 10/1995, raspunderea antreprenorului urmeaza sa fie angajata potrivit dreptului comun (C.civ. si Decretul nr. 167/1958).
In privinta viciilor aparente ale lucrarii, care in materie de antrepriza -ca de altfel si in materie de vanzare - nu pot fi reclamate dupa receptie (predare-primire), se angajeaza raspunderea antreprenorului numai daca s-a stabilit un termen de garantie. In acest sens, Legea nr. 10/1995 prevede obligatia executantului lucrarilor de constructii "de a remedia, pe propria cheltuiala, a defectelor de calitate, aparute din vina sa... in perioada de garantie stabilita potrivit legii"(art.23 lit.k), fara a distinge dupa cum viciile sunt aparente sau ascunse.
2. Domeniu de aplicare. Reglementarea speciala privind raspunderea antreprenorului (arhitectului) vizeaza numai raporturile lui cu clientul si cu succesorii lui in drepturi (de exemplu, cumparatorul constructiei). Fata de terti (inclusiv locatarul constructiei), pentru care contractul de antrepriza este o res inter alios acta, raspunderea antreprenorului pentru pagubele cauzate (de exemplu, prin ruinarea cladirii) poate fi angajata numai delictual (art.998-999 C.civ.). In schimb, tertii pot alege pe calea actiunii impotriva proprietarului (clientului sau succesorilor lui) pe teren delictual (de exemplu, art.1002 C.civ.) sau contractual (de exemplu, locatarul), dupa caz. Daca actiunea a fost indreptata impotriva clientului, el va avea actiune in regres impotriva antreprenorului, in masura in care acesta este responsabil pentru viciile lucrarii care au determinat cauzarea prejudiciului.
3. Clauze contractuale de modificare a raspunderii pentru calitatea constructiei. Avand in vedere faptul ca prin instituirea unei raspunderi agravate a antreprenorului de constructii sunt aparate nu numai interesele clientului, ci si interese generale, publice, clauzele contractuale de limitare sau de inlaturare a acestei raspunderi nu pot fi admise. In orice caz, ele nu ar putea fi admise in privinta viciilor care pot determina daramarea sau amenintarea de daramare a constructiei (rezistenta).
Sunt permise, in schimb, clauze de agravare a raspunderii antreprenorului pentru vicii.
4. Termenul de prescriptie. Dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse, inclusiv viciile structurii de rezistenta, se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, iar daca viciile au fost ascunse cu viclenie prin implinirea termenului general de prescriptie (art.5 din Decretul nr.167/ 1958), in ambele cazuri termenul prescriptiei incepand sa curga de la data descoperirii viciilor in cadrul termenelor aratate.
5. Raspunderea arhitectului. Raspunderea pentru vicii poate sa revina nu numai antreprenorului care executa lucrarea, dar si arhitectului (proiectantului). Problema impartirii raspunderii intre antreprenor si arhitect se rezolva in functie de clauzele din contract. Daca arhitectul n-a facut decat planurile constructiei, fara a se ocupa de executarea lucrarii, el va raspunde numai daca se va dovedi ca viciul constructiei provine dintr-un viciu al planului (proiectului), iar antreprenorul va raspunde pentru viciile de executie. Daca arhitectul a luat parte si la ridicarea constructiei sau viciile sunt determinate si de viciile proiectului, el va raspunde alaturi de antreprenor.
In acest din urma caz, daca daunele sunt suportate de unul dintre ei, solvens-ul va avea actiune in regres impotriva celuilalt, proportional cu gravitatea culpelor; in caz de egalitate, pentru jumatate. Aceste reguli urmeaza sa fie aplicate, in mod corespunzator, si daca lucrarea a fost executata de doi sau mai multi coantreprenori, (inclusiv antreprenori de specialitate, dar nu subantreprenori) si raspunderea lor nu este divizibila.
6. Sarcina probei. Pentru angajarea raspunderii, clientul trebuie sa dovedeasca numai existenta viciului. In prezenta acestei dovezi, culpa contractuala a antreprenorului (arhitectului) este prezumata, ei fiind obligati sa dovedeasca existenta unei cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Evident, culpa subantreprenorilor nu poate fi invocata drept cauza de exonerare, antreprenorul fiind responsabil contractual fata de client si pentru lucrarile executate in subantrepriza (cu drept de regres in raport de culpa subantreprenorului). Subantreprenorul poate fi actionat de catre client numai delictual, ei nefiind legati prin raporturi contractuale.
Modificarea pretului.
1. Pret forfetar. Antreprenorul sau arhitectul care s-a angajat sa execute o cladire (edificiu), dupa un plan stabilit cu clientul nu poate cere o sporire de pret (nici cu titlu de imbogatire fara justa cauza), pe inotiv ca s-a marit pretul muncii sau al materialelor, nici pe motiv ca a efectuat modificari si adaugiri la planul initial, daca aceste modificari si adaugiri nu au fost aprobate de client in scris si modificarile de pret de asemenea stabilite cu clientul (art.1484 C.civ.) . Intrucat lucrarea a fost contractata pe un pret forfetar, global, antreprenorul, in schimbul unei sume dinainte determinata, este obligat sa execute si sa predea lucrarea in conditiile prevazute in contract, afara numai daca dovedeste acordul scris (nu si inceput de dovada scrisa) al clientului pentru modificarile de plan si acordul lui expres (dovedit potrivit dreptului comun) pentru majorarea pretului .
2. Pret de deviz. Intrucat "pret determinat" (art.1413 alin.5 C.civ.) nu inseamna cerinta unei sume de bani fixe, invariabile, ci si stabilirea criteriilor de determinare ulterioara a pretului, partile se pot obliga si pe baza unui deviz, adica a unei pretuiri provizorii pe articole; aceasta prevedere de cheltuieli se poate modifica dupa pretul materialelor si/sau muncii si mai ales prin adaugirea de lucrari suplimentare. Prin urmare, in aceasta ipoteza, pretul este fixat articol cu articol, iar nu in bloc, fiecare portiune a lucrarii avand pretul ei deosebit. Pretul total al lucrarii va depinde de cantitatea lucrarilor efectiv executate si nu va fi cunoscut si stabilit decat dupa executarea integrala a lucrarii.

Bibligrafie

Prof. univ. dr. Francisc Deak “Tratat de drept civil”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva