Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Finantarea tranzactiilor internationale

 


FINANTAREA TRANZACTIILOR INTERNATIONALE



            Finantarea reprezinta totalitatea mecanismelor, tehnicilor si a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele banesti necesare pentru realizarea unor activitati economico-sociale,in particular, a afacerilor.Cand in acest proces este implicat elementul de extraneitate, vorbim de finantare internationala.

FILOSOFII GRECI ÎN CĂUTAREA ARCHE-ULUI

1. Contextul general:
- scârbiţi de o atare teogonie, care îi făcea pe zei chiar mai imorali ca oamenii, filosofii greci au încercat să canalizeze căutarea lor spre o altă realitate, considerată divină: arche-ul, ultima realitate existenţială de la care a pornit toată lumea empirică.
- filosofia este mai înainte de toate o istorie, o istorie a ideilor umane în căutarea adevărului şi a Divinului, însă ea nu este o simplă enunţare de fapte şi date istorice, ci este de asemenea analiza timpului în curgerea sa cu preocupările umane ale vremii.

Filosofia sec.xx. Principalele curente filosofice contemporane

Caracteristica principala a filosofiei moderne o constituie faptul ca ea are un caracter neclasic dar mai ales ca filosofii nu incearca crearea unui sistem ci cerceteaza doar anumite probleme.Filosofia contemporana este deseori dominata de irationalism,conform caruia ratiunea nu este singurul mijloc de descoperire a adevarului ci adevarul poate fi cunoscut si prin intuitie,inconstient,iluminare.
Filosofia occidentală contemporană are următoarele trăsături:

Filosofia renanscentista umanismul, filosofia naturii, filosofia social-politica

Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu Dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe  el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.

Filosofia lui K.Marx.Crearea dialecticii materialiste si a conceptiei materialiste despre istorie

MARXISMUL  este totalitatea de idei filosofice, economice şi social-politice, formulate iniţial de Marx şi Engels şi dezvoltate mai departe de către V.Lenin. În marxism se abordează un şir de probleme extrem de importante referitor la existenţă, conştiinţă, legităţile dezvoltării şi funcţionării societăţii. Pentru prima dată a fost dată interpretarea materialistă a istoriei şi societăţii, se formulează dialectica materialistă, ideea practicii. Apariţia marxismului a fost condiţionată de următoarele premise:
·          Social-economice –generalizarea mişcării revoluţionare din acea perioadă (răscoalele din Silezia, Lion, mişcarea ciartistă).
·          Naturalist-ştiinţifice – formularea teoriei celulare, legii conservării şi păstrării energiei şi teoria evoluţionistă a lui Darvin.
·          Izvoarele teoretice – socialismul utopist francez, economia politică engleză şi filosofia clasică germană .
Dezvoltarea societăţii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasă şi contradicţiilor modului de producţie. Lupta de clasă duce la lichidarea societăţii cu clase antagoniste şi respectiv lichidarea exploatării, la eliberarea proletariatului. V.Lenin completează marxismul cu ideea posibilităţii revoluţiilor socialiste în ţările înapoiate, predominant agrare. Ideile lui Lenin au stimulat revoluţiile şi schimbările sociale în ţările subdezvoltate ca Rusia, China, Iugoslavia, democraţiile populare ş.a. Marxismul a influenţat puternic dezvoltarea gîndirii filosofice, economice şi social-politice a sec.XX.
Astăzi există o multitudine de păreri referitor la esenţa şi rolul marxismului şi aceasta este condiţionat de aceea, că marxismul nu-i o concepţie omogenă, nu-i numai o construcţie teoretică, ci şi un sistem de idei conceptuale şi abordări ideologice. Aici se referă marxismul clasic, ideile formulate de K.Marx şi F.Engels. Aici se referă şi interpretarea şi dezvoltarea marxismului de către Lenin şi aplicarea lui la realitatea rusă. Tot aici se include şi varianta totalitaristă a lui Stalin. Mai există varianta social-democratică a marxismului precum şi neomarxismul. Deci dacă criticăm marxismul, atunci trebuie să avem în vedere anumite idei concrete ce s-au învechit şi nu corespund realităţii.


Filosofia iluminista europeana omul, societatea, ratiunea

În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se defini specificul unei epoci în care s-a pus accentul pe dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale, pe ideea „luminării maselor”.
Iluminismul sau luminismul este un curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan politic, istoric si artistic, care tinde sa emancipeze omul din poziţia rigidă în care îl fixase filozofia tradiţională, pentru a-l face obiectul propriei sale activităţi: prin muncă şi cultură, omul este perfectibil, ca şi societatea pe care el o construieşte. Înlocuind concepţia statică despre om cu una dinamică, iluminismul e susţinut de ideologii claselor dinamice ale societăţii, de burghezie în primul rând. De aceea, a apărut în ţările în care burghezia a apărut mai repede ( Anglia şi Franţa ) şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau mai puternice ( de ex. în S-E-ul Europei ). Lupta de emancipare a acestei clase revoluţionare s-a sprijinit pe un număr de idei orientate în întregime pe o direcţie antifeudală. Încă din 1688, în cadrul Revoluţiei burgheze din Anglia, începe să fie pus sub semnul întrebării tot ceea ce era specific epocii feudale. Treptat, se cristalizează o ideologie iluministă care va pregăti Marea Revoluţie Franceză din 1789.
Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:
- caracter antifeudal si antidespotic. Toate instituţiile feudale erau supuse unei critici severe: monarhia absolută, bazată pe ideea dreptului divin, biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii iluminişti cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi politice întregului popor. Argumentele pentru justificarea acestor revendicări se bazau pe principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a contractului social, conform cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe baza unei înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l mai accepte dacă nu este un om „luminat”.
- spiritul raţionalist, materialist şi laic. În secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele vieţii au cunoscut o interpretare materialistă, iar problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se separe de cele ale religiei, combătând fanatismul şi misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice asupra vieţii publice nu a atras şi revalorificarea mentalităţii magice. Practicile oculte nu au mai fost satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au început să fie depreciate raţional ( şi luate în derâdere). Magul nu mai este văzut ca un pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de credulitatea publicului.
- militează pentru emanciparea poporului prin cultură;
- încurajează tratarea problemelor sociale in literatură.
- generează o literatură cu caracter moralist.
În calitate de curent ideologic şi cultural, iluminismul se defineşte prin: promovarea raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi morale; teme şi motive literare promovate de literatura iluministă: « monarhul luminat », « contractul social », emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie, comedie )


Filosofia crestina

Filosofia creştină
Filosofia patristică- îşi are începutul de la moartea lui Isus până în sec. VII e.n. Ea se împarte în două epoci separate prin conciliul erumenic din Nicea  din anul 325 e.n. prezidat de împăratul Constantin cel Mare. La acest conciliu au fost puse temeile dogmelor şi crezul.
În I parte preniceană descoperim ca moment mai însemnat pe Isus, apostolii şi Pavel. Apoi o fază a părinţelor bisericii în frunte cu Origene din Alixandria în a II parte postniceană, dogmele săvârşite de alţi părinţi ai bisericii în frunte cu Aurelius Augustin. Patristica(lat)-tată.
În I epocă apare o persoană extraordinară – Isus. Fără Isus creşt. nu ar fi luat naştere, iar fără Pavel el nu ar fi cuprins toată lumea. Victoria creşt. nu ar fi înţeleasă fără conlucrarea acetor două persoane:
1)Genială-sfântă
2)Înflăcărată-activă
Isus sa născut în Galileia în Nasaret a fost botezat la 30 ani în Iordan de Ioan. Isus dorea să dea religiei evreieşti o nouă viaţa morală el porneşte de la Iudaism depăşindul propagând un dumnezeu drept prin iubire şi iertare. Dumnezeu este iubirea şi numai prin iubire ne putem apropia de el, pe lângă iubire Isus mai aduce un factor puternic = dependenţa om de dumnezeu. Numai în închinarea om faţă de dumnezeu omul îşi află fericirea. Isus afirmă că dumnezeu ne va salva de rău prin fiul său Isus care devine Cristos; adică mântuitorul (salvatorul). Ideea capitală a lui Isus este reâmprospătarea unei străvechi speranţe a evreilor în apariţia unui mesia adică un mijlocitor a lui dumnezeu ce va salva poporul său, dar nu prin eliberarea romană care este imposibila şi nu prin înălţare politică ci prin coborârea împărăţiei lui dumnezeu pe pământ. Această credinţa a lor este împletită cu credinţa în sfârşitul lumii. Isus urmează o revoluţie morală şi cu substrat social, curăţenia inimii cu iubire şi frăţie pentru  dumnezeu: Această concepţie are 2 noţiuni de căpetenie IUBIREA (eoritate) SFINŢENIE (resemnarea, sărăcie, umilinţă) o viaţa sfântă prin iubirea fără margini. Creştinizmul a apărut dintr-o sectă evreiască ce practica ritualul mozaic adică circumciziunea (tăierea). La început această sectă număra 500 per. Şi a fost înfiinţată în primăvara anului 30 de Galelieni din Erusalim. Lupta dintre idee şi noua religie a dus la o consecinţă gravă care se sfârşeşte cu moartea lui Isus care a fost crucificat în timpul împăratul Tiberiu. Activitatea acestor secte în frunte cu Pavel răspândesc creştinizmul în lume, dar fără mozaisme(obiceiuri evreeşti).
Pavel este fiul unui evreu din oraşul Tals care a avut o bună cultură greciască , a fost rabin(preot evreu) şi un duşman înflăcărat a creştinilor. Era slab, nervos, foarte activ şi deştept. Într-o călătorie spre Damasc a avut a viziune halucinantă  a lui Isus şi atunci sa convertit la creştinizm şi-a schimbat numele din Saul -> Pavel şi a propagat cu fidelitate, a fost omorât în 64 la Roma, pe timpul înpăratului Nero.
Cu Pavel creşt. se transformă dintr-o erezie evrească într-o religie universală, cosmopolită fără noţiune. Pavel lichidează posturile evreieşti legea lui Moise. Fără aceste simple simplificări creşt. n-ar fi câştigat adepţi în lumea grecescă. Pavel elinizează creşt. conciliază credinţa iudaică cu gândirea greciască. Grecul avea nevoie de o credinţă simplă inteligentă , fără pregătirea greciască a ogarului spiritual şi politic propaganda lui Pavel nu ar fi avut succes. Lumea grecească a servit la răspândirea creşt. în lumea pentru că ea era vorbită de toată lumea antică în această limbă vorbea şi eria Pavel. Creştinizmul lui Pavel devine religie.
La răspândirea creşt. în lume au participat şi apostolii care au fost autori a 4 evanghelii scrise în greceşte despre viaţa lui Isus. Autorii: Marco, Matei, Luca, Ioan. Evangeliile au popularizat viaţa lui Isus şi au răspândit creşt. în lume. Apostolii creştinii organizează în comunităţi autonome care se numesc biserici creştine cu preoţi, arhiepiscopi, episcop până la papa. Biserica este un mijlocitor între dumnezeu şi credincios, ea a dus la o luptă greacă contra curentelor duşmănoase din sânul creşt.
b)Filosofia scolastică, adică filosofia şcolii a fost numită astfel din cauza că ea se preda în şcolile bisericeşti care erau unicele instituţii de învăţământ în epoca medievală. Termenul Scolastică <-scola(lat)=şcoală. Filosofii popoarelor romano-germanice trec la creşt. în sec IX în timpul lui Carol cel Mare împărat a francezilor, filozofia a devenit sabia teologiei. Timp de 1000 ani sec IV-XV civilizaţia europeană se dezvoltă cu încetineală fascinată de credinţa creştină, dar credinţa pentru ca să prindă rădăcină în societate trebuia lămurită raţional o caracteristică importantă a filosofiei scolastice este explicarea credinţei a lumii supranaturale prin raţiune. Scolastica este epoca prefacerii credinţei în ştiinţă cu ajutorul unui sistem teologic ” crede pentru a înţelege” este lozinca scolasticilor. Însă şi invers 2 st. cardinale ale speculaţiei teologice scolastice.
1)Crearea lumii de dumnezeu.
2)Încarnarea, întruparea divinului Isus sau umnatura şi umanitatea om căzut în păcat şi om fost mântuit de Isus. Creaţia lui dumnezeu şi mântuirea umanităţii de către Isus. Vechiul şi noul testament sunt ideile de temelie ale filosofiei scolastice. Filosofia scolastică este epoca de înflorire a teologiei ce stăpâneşte întreaga cultură şi întreaga făptură omenească. Procesul universal de întemeere ştiinţifică a scolasticii este silogismul ce porneşte de la anumite premize socotite singure pentru a cobori la o concluzie sigură. Aşa se ocoleau contradicţiile prea stridente între adevărurile credinţei necesităţile gândirii. Scolastica a avut câteva perioade:
1)de pregătire sec 9-12
2)de înflorire şi ofilire 13-15
În răsăritul Europii filosofia se refugiază în Constantinopol  unde se păstrează până la cucerirea Cons. de turci, în 1443 are loc o divizare o bisericii în cea catolică (catolicos= general a tot cuprinzător) şi ortodoxă (orto-drept, doxo-părere).Cea catolică afirmă că duhul sfânt coboară de la tată şi fiul, iar cea ortodoxă numai de la tată. Biserica Catolică crede în purgatoriu(locul unde omul suferă după care în rai), cea ortodoxă nu crede în purgatoriu. Cea catolică afirmă că papa este fără păcat, preoţii catolici nu se căsătoresc. Această izolare de filos. Bisericii occidentale de statele civilizate a dominat filos. bizantine şi noi (rom) am suferit grav din cauza aceste schisme pentru că nu am putut culege roade filos. înainte a bisericii accidentale şi sunt în urmă cu cultura. De acea cu tot respectul: în sânul scolasticii se încing dispute arzătoare care o va rupe aceasta a fost pr. Universaliilor adică a reprezentărilor generale a noţiunilor de ex. Umanitate, animal, existentă, substanţa exista ele independente de lucrurile individuale sau există în lucruri sau sunt numai în spiritul nostru, sau  sunt simple vorbe? Care este raportul dintre ideea de umanitate şi lucrul individual om. Majoritatea scolaştilor afirmă că ideile generale (umanitare) exista independent de lucrurile particulare adică sunt reale din această cauză au fost numiţi realişti ceia ce nu corespunde adevărului de azi. Termenul realist este contrar gândirii moderne, realism scolastic admite realitatea suprasensibilă ideală a ideilor şi noţiunilor. Opus realismului este nominalismul care afirmă că universaliile nu sunt substanţe în afară  de lucruri, dar sunt nume când ne gândim la umanitate nu avem un obiect general dar un semn un cuvânt  un nume de aici a provenit şi nominalismul.

Din această cauză nominalismul era persecutat de filosofi scolastici şi de biserică.

Filosofia clasica germana-teoria cunoasterii ca expresie a activitatii constiintei

Fillosofia clasică germană ocupă  o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu anii 80 a sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel ) din altă parte. Însă din punct de vedere teoretic  ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă. La sfîrşitul sec. XVIII  lichidînd rămînerea în urmă economică şi politică, Germania se apropia de revoluţia burgheză, la fel ca şi în Franţa veacului XVIII, în Germania din veacul XIX revoluţia filosofică a precedat revoluţiei politice. Filosofia clasică germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Pentru ea este caracteristic:
·          Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
·          Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
·          Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă este problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în acţiunea lor istorică.
·          Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
·          Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
·          Formularea dialecticii ca concepţie integrală.

Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.Feuerbach. pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F.Engels era interpretată  ca ceva sinestătător, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice. Dacă să fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari gînditori  întocmai se înscriu în tradiţia filosifiei clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei.

Filosofia antica orientala scolile, reprezentantii, problematica.

Filozofia antică care apare în Egiptul, China, India şi Grecia antică în sec.VII – VI î.e.n. şi a existat pînă în sec. VI a e.n. Ea avea un caracter cosmocentric şi se baza ca regulă pe ştiinţă.Filozofia antică coincide cronologic cu societatea sclavagistă.
  Filozofia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană foarte timpuriu se diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi şudri.primele idei filozofice găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre). Vedele au apărut în sec.XV î.e.n. şi conţin diferite imnuri şi cunoştinţe religioase.Ele se împart în samhite, brahmane, araniachi şi upanişade. Ultimile  şi conţin cunoştinţe filozofice, comentarii la Vede.
Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor) şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele sunt ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya). Mai progresive sînt şcolile  neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).
Jainismul a apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care  indica calea salvării sufletului de supunerea ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modul de comportare specific ce duce la realizarea salvării.
Buddhismul  apare în sec. VI –V î.e.n. şi era orientat contra brahmanismului, sacerdoţilor.  Ideile principale sînt sistematizate în “Tripitaca” (trei corzine). Buddhismul este răspîndit în India, China, Birma, Ceylon, Tibet, Japonia. Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei sînt patru adevăruri sfinte. Existenţa omului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că omul are prea multe dorinţe. Lichidarea suferinţelor trebuie  să fie în lichidarea dorinţelor.  Calea spre lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte, cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. Viaţa dreaptă costă în respectarea moralităţii, a nu dăuna fiinţelor vii, a se reţine de la contactele sexsuale interzise, a nu fura, a nu folosi băuturi alcoolice. Scopul cunoaşterii – de a elibera omul de suferinţe nu iî viaţa de apoi, ci viaţa actuală. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte netulbutată, o abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. Nirvana pune capăt lanţului de veşnice reîncarnări, guvernate de sansara şi karma. Morala buddhistă predică compasiunea şi asceza, pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. Există două ramuri ale buddhismului – hinayana şi mahayana.
Locayata (cearvaka) este o şcoală materialistă care apare în sec. VIII – VII î.e.n. Ei negau existenţa oricărei alte lumi în afară de cea materială. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a lumii de apoi este falsă.La baza existenşei stau elementele primare materiale. Ei considerau că lumea este compusă din patru elemente primordiale: apa, aerul, focul şi pămîntul. După moarte organismul  (inclusiv şi sufletul) se descompun în elemente primordiale. Etica acestei şcoli afirmă, că omul retrăieşte şi plăceri şi suferinţe, lichidarea lor completă este imposibil.
In Filosofia Chinei Antice se evidentiaza citeva scoli principale,printre acestea: confucianismul(“confucius”); legista; moista(“modi”); daosista(“dao”).


Filosofia

Filosofia şi simţ comun sau ‘Punctul de vedere natural’


·        Simţul comun sau punctul de vedere natural şi experienţa obişnuită.
·        Simţul comun ca un corp de prejudecăţi.
·        Prejudecăţi, opinii şi judecăţi.
·        Atitudinea lui Kant în problema prejudecăţilor.
·        Filosofia, ştiinţa pro şi versus simţul comun.
·        Simţul comun în perspectiva filosofiei limbii comune.
·        Atitudinea radicală a filosofiei faţă de simţul comun în ilustrări paradigmatice din istoria filosofiei universale.
·        Spinoza, Lebnitz, filosofia upanişodică.













·       Simţul comun sau punctul de vedere natural
Simţul comun, numit şi punctul de vedere natural şi chiar, bunul simţ este o concepţie comprehensivă despre lume, viaţă şi om care asumă idei aparţinând tradiţiei culturale şi elemente ale gândirii ştiinţifice. Putem spune că există şi o serie de elemente de filosofie ‘uşoară’ şi populară, în sensul lui Hume, care îşi ia substanţa discuţiei filosofice din existenţa de toate zilele şi conversaţie, dar pe care nu o prelucrează în modul specific ştiinţei, accesibilă şi fără rigoare, un gen de filosofie care are ca premisă experienţa proprie de viaţă. Expresia ‘atitudinea naturală’ sau ‘punct de vedere natural’ a fost folosită pentru prima dată de Edmund Husserl pentru a descrie atitudinea noastră în experienţa obiţnuită, caracterizată în contrast cu atitudinea reflexivă prezentă în experienţa reflexivă a conştiinţei, atitudine prin excelenţă interogativă. Specificul atitudinii naturale consistă în naivitate, spontaneitate şi dogmatism. În experienţa ‘naturală’ omul se priveşte doar ca parte a unei lumi infinite extinse în spaţiu şi timp. Spaţiul şi timpul alcătuiesc cadrul fundamental, absolut al experienţei, care ne dă imediat lumea existenţei, câmpul gândirii şi existenţei noastre.
         Lumea experienţei cuprinde nu numai fapte, ci şi valori şi bunuri, mai importante fiind natura fizică şi societatea umană, amândouă alcătuind ‘baza naturală a experienţei şi gândirii noastre ştiinţifice’. Din ‘punct de vedere natural’, lumea existenţei naturale este ultra comprehensivă, larg cuprinzătoare, înglobând şi lumea dată a culturii.
         Dacă natura constituie domeniul ştiinţelor naturii, valorile sunt subiectul specific al ştiinţelor culturii(spiritului) şi al filosofiei.
Obiectul cercetării filosofice, al cărei rezultat poate fi o teorie critic întemeiată, reflexivă a întregii existenţe, o constituie câmpul de investigaţie extins. Unii autori nu împărtăşesc aprecierea că simţul comun este naiv şi inerent inferior. Credinţele, opiniile beneficiază de evidenţa conferită de experienţă şi  ştiinţe. Concepţia ‘naturală’ are la bază experienţa perceptuală şi la rândul ei este punct de plecare al reflecţiei.
Dialectica intertelaţiilor simţ comun, ştiinţe şi filosofie sunt comentate de M.Farber astfel:
‘Un proces niciodată încheiat de revizuire a concepţiilor simţului comun şi experienţei naturale rezultă din realizările ştiinţelor speciale. Idei care au fost folosite necritic în concepţia naturală despre lume, astfel ca timp, spaţiu, materie, infinit, scop, cauză, valoare, etc. devin subiect al analizei din partea unui grup de ştiinţe şi acest proces este continuat de filosofie’. În locul credinţelor(opiniilor)(beliefs) acceptate necritic vine idealul unui set de credinţe(beliefs) logic justificate. Un pas pregătitor necesar care trebuie să fie decisiv întreprins este să plasăm toate credinţele trecute şi concepţiile necritic acceptate sub semnul întrebării.
Această procedură este adesea foarte dificilă pentru a fi instituită totuşi, şi în fapt este rar realizată, ceea ce face necesar să-i relevăm importanţa. În mod ideal poate fi exprimată negativ ca libertate de prejudecăţi sau credinţe nefundate de orice fel; şi pozitiv, ca o construcţie a unei teorii despre om şi cosmos pe baza experienţei şi cunoaşterii ştiinţifice’.
L.Blaga descrie simţul comun ca fiind un corp de prejudecăţi dar pe care individul integrat perfect în colectivitate nu le va descoperi niciodată ca atare … ‘Este mai bine să ne dăm seama de această situaţie înainte de a vorbi despre ruptura pe care filosoful o efectuează în omogenitatea simţului comun’. După Blaga, simţul comun se constituie ca un corp de prejudecăţi. O prejudecată este o unitate de evidenţe false.
Kant defineşte prejudecata ca fiind ‘tendinţa raţiunii spre pasivitate şi în consecinţă spre heteronomie. Tot Kant relevă natura prejudecăţilor şi subliniază necesitatea combaterii lor din două motive: în numele adevărului, căci dacă raţiunea se comportă pasiv este posibilă în demersul ei de eroare şi iluzie; în numele libertăţii, deoarece dacă raţiunea este pasivă subiectul nu gândeşte prin el însuşi ci priveşte legea din exterior. ‘A gândi liber, înseamnă a fi autonom’.
Exemple: ‘pământul ar fi plan’, ‘aerul n-are greutate’, ‘un băţ introdus într-un pahar cu apă pare frânt la nivelul apei’.
Omul prin situaţia sa în lume are prejudecăţi, dar trebuie să lupte pentru a te înfrunta.
Bunul simţ(echivalent cu simţul comun) are o concepţie pozitivă în concepţia lui Descartes(‘bunul simţ este lucrul cel mai bine împărţit întregii lumi’), dar una peiorativă în filosofia lui Hegel: ‘modul de a gândi al unui timp în care sunt conţinute toate prejudecăţile timpului’.
Teoretic prejudecata este un obstacol în cunoaştere, fiind o explicaţie a lucrurilor fără bază raţională, şi deci suspectată.
Unele prejudecăţi se constituie, ca sistem de prezentări şi valori proprii.
Prejudecata se defineşte ca fiind mai mult decât o ignoranţă sau mai puţin decât o judecată.
Spre deosebire de prejudecată, opinia se formează plecând de la experienţă(personală) şi are o elaborare la bază, care constă în comparare şi reflexie.
Kant a acordat atenţie specială studiului problemei prejudecăţilor, le-a definit sursele şi le-a clasificat. Tot el spunea: ‘Judecăţile provizorii nu trebuie confundate cu prejudecăţile. Prejudecăţile sunt judecăţi provizorii pentru faptul că sunt acceptate ca principii. Fiecare prejudecată trebuie considerată drept un principiu al judecăţilor eronate. Din prejudecăţi nu decurg prejudecăţi, ci judecăţi eronate.
Trebuie să distingem cunoştinţa falsă, care decurge prin prejudecată, de sursa ei, de prejudecata însăşi’.
Kant consideră ca surse principale ale prejudecăţilor următoarele trei: 1.imitaţia(care se propagă din mijloace, ca formule, aforisme, sentinţe),2.obişnuinţa, 3.înclinaţia.
Imitaţia este sursa cea mai fertilă şi prolifică în materie de prejudecăţi. Se pot distinge prejudecăţi ale autorităţilor şi projudecăţi din amor propriu şi cuprind următoarele feluri: prejudecată faţă de autoritatea persoanei, prejudecată faţă de autoritatea mulţimii, faţă de autoritatea epocilor.
Simţul comun ca entitate are o compoziţie eterogenă, încât nefiind sistematic, are mai curând caracterul unui amalgam.
Putem afirma că simţul comun conţine un element de corectitudine generat de evidenţa relevantă disponibilă datorată experienţei naturale, darşi elementelor, ştiinţifice asimilate în plus, se susţine că există multe credinţe fundamentale despre natură şi societate, întemeiate pe experienţa obişnuită. Oricum, simţul comun(dacă distingem între stiinţă fundamentală şi stiinţă aplicată) ăi află într-un raport activ cu cea din urmă, deoarece produsele tehnologice devin lucruri ale lumii experienţei.





·       Filosofia pro şi versus simţul comun
Whitehead exprimă ideea că încrederea în evidenţa disponibilă a simţului comun este ‘demnă de crezare’, această evidenţă a experienţei obţinute reprezentând testul final al absurdităţii.
Nu toţi filosofii au o atitudine unitară. Blaga vede între simţul comun şi filosofie discontinuitate. Parmenide în schimb, datorită metafizicii sale deductiv gnoseologică a simţurilor, al experienţei senzoriale a fost mult timp omis pe nedrept. Platon însă este întemeiatorul tradiţiei în filosofie, care a criticat şi dispreţuit simţul comun.
Hegel are o concepţie definită, dat reproşurile formulate la adresa simţului comun îşi au rădăcina în modul în care este definit şi privit. Astfel, se identifică cu dogmatismul şi conservatorismul, exercitând prin natura lui constrângeri şi ‘tiranii ale obiceiului’ asupra gândirii creatoare(interzicând mirarea şi îndoiala) l-a contra-pus filosofiei.
Simţul comun a întreţinut falsa certitudine şi obedienţa dogmatică, asigurând un confort familiar departe de incertitudinile cunoaşterii.
Fr.Nietzsche, în lumina perspectivismului său, a susţinut că toate concepţiile, teoriile filosofice sunt false sau fictive, iar ceea ce interpretăm ca adevărat este o eroare convenabilă, necesară vieţii noastre. Aceste teorii filosofice pretind că ne înfăţişează un adevăr etern şi transcendent. Aprecierea aceasta o aplică Nietzsche şi simţul comun şi viziunea de turmă, în legătură cu care face unele consideraţii interesante. Viziunea de turmă, este o ficţiune convenabilă, necesară nouă, astfel încât supravieţuirea noastră depinde de ea. Filosofiile nu sunt nimic mai mult decât interpretări din anumite perspective, nu viziuni complete asupra lucrurilor, absolute şi definitive. Nietzsche protestează împotriva filosofilor care susţin o aşa-zisă ‘preocupare, dezinteresată’ pentru cunoaştere şi adevăr şi că nu se poate scăpa de valori specifice, interese, atitudini personale; nu există ‘lumea reală’ pe care filosofii metafizicieni o postulează ca existentă în spatele celei aparente.
G.E. Moore este adevăratul promotor al filozofiei simţului comun. Iată o succintă prezentare a concepţiei sale: ‘Argumentul lui Moore a fost acela că el era sigur că ceea ce el a numit viziunea simţului comun asupra lumii, era un lucru adevărat. Aceasta nu l-a angajat să accepte asupra lumii era un lucru adevărat. Acesta nu l-a angajat să accepte tot ceea ce omul de pe stradă putea să creadă, ci numai adevărul unor afirmaţii generale, de bun simţ, de tipul: lumea conţine un număr de obiecte fizice care îşi păstrează identitatea de-a lungul unei perioade, mai lungi sau mai scurte, independent de faptul că ele sunt observate sau studiate sau unele din aceste obiecte fizice sunt sensibile şi cele care posedă simţuri nclud un număr considerabil de acte de conştiinţă.
Moore nu a oferit argumente în favoarea valabilităţii teoriilor sale.
Ayer arată că există o supoziţie despre motivele pe care le avem pentru a susţine aceste credinţe de bun simţ au o raţiune suficientă. Tot el se întreabă dacă raţiunea pe care întemeiem credinţele noastre de bun simţ este o raţiune suficientă ? întrebarea nu este dezbătută de adeptul simţului comun, însă cred că un răspuns bun l-ar oferi apelul la ‘înţeles’. ‘A pricepe înţelesul acestor aserţiuni diverse înseamnă a avea criterii de a decide dacă aceste criterii sunt satisfăcute în orice instanţă dată. Este o problemă ce ţine de observaţia curentă şi nu de analiza filozofică, o praxie care poate fi generalizată şi de ştiinţe, conchide Ayer. Investigaţia sensului a devenit treptat ocupaţia serioasă a filozofilor. Ramsey a spus că investigarea sensului ar putea duce la o schimbare a sensului unor termeni esenţiali. Există însă şi înţelesuri ascunse ale naţiunilor. Problema definiţiei ridică autentice dificultăţi. De exemplu timpul la Angustin, durată la Bergson, simultaneitatea la Ernstein angajează analiza sensurilor ca termeni uzuali pentru simţul comun, ceea ce va conduce la conceptele cu statutul teoretic, ştiute azi la Wittgenstein, Austin, Ryle, în genere reprezentanţii filozofiei analitice, este vorba de filozofii limbajului obişnuit se situează pe poziţia care apelează la simţul comun în investigaţia filozofică, aici apelul la simţul comun devine apelul la limbajul obişnuit care îl încorporează organic şi semnificant. Categoriile gândirii le găsim în schemele limbajelor, vorbitorilor. Experienţa, ‘mediul’ simţului comun este dată în limbaj; lumea noastră şi limbajul nostru există una prin celălalt căci cum spune Gadamer ‘lumea nu este lume decât în măsura în care se exprimă într-un limbaj, iar limba n-are existenţă veritabilă decât prin lumea care ia naştere’.
Simţul comun corespunde certitudinii sensibile care inaugurează itinerarul în Fenomendogia spiritului este conştiinţa naivă care crede  că este suficient să priveşti lumea pentru a cunoaşte şi care nu se integrează asupra sa însăşi interogaţia, critică şi cunoaşterea ca ştiinţă sunt mijloacele filozofiei şi marchează graniţa între ea şi simţul comun şi acestea însoţite de îndoială, incertitudini, decepţii, deziluzorii. Când experienţa obişnuită îşi descoperă limita, negativitatea ei semnifică faptul că lucrul nu este aşa cum îl gândim. Experienţa conştiinţei naturale începe să se formeze către reflexie, universalitate, se schimbă în urma iluziei neantului, scandalului, ne schimbă prima noastră viziune, constrângându-ne să o rectificăm sau să o abandonăm. Experienţa conştiinţei prin decepţie, îndoială, şoc, scandal ajunge la filozofie, când experienţa devine depăşire şi deschidere.
Filosofia este mai radicală cu simţul comun decât este ştiinţa. În timp ce ştiinţa nu este de acord cu prejudecăţile, numite speciale, precis delimitate, unele menţionate deja.
Dacă omul de ştiinţă ‘se declară explicit sau inplicit de acord cu aproape toate structurile şi aspectele constitutive ale simţului comun’, mulţumindu-se doar cu ‘demolarea’ prejudecăţilor speciale, concrete referitoare la animite fenomene, filosofii, duce mult mai radical această tendinţă dincolo de ce ştiinţă face. Atacul filosofiei vizează nu prejudecăţi speciale (la orizont pământul, ni se pare, se uneşte cu cerul, soarele se învârteşte în jurul pământului) pe care le lasă în seama ştiinţelor ci chiar prejudecătile constituţionale ale simţului comun: Russell vorbeşte de tirania obiceiului, refuzul în indoială absolutizarea unei tradiţii fără, libertatea generatoare de dogmatismul care fixează gândirea în certitudini, moarte.
Hegel critică intelectul perceptiv pentru fixarea la primul adevăr, care în desfăşurarea fenomenologică a experienţei conştiinţei nu are suficientă conştiinţă să-şi sesizeze inadecvarea şi potenţiala depăşire, dincolo de certitudinea sensibilă.
Filosoful român consideră că acest mod al simţului comun de a vedea multiplicarea lucrărilor, permanenţa şi prefacerea, mobilitatea se datorează înclinării funciare a simţului comun de a avea încredere absolută în simţuri ca izvor posibil de cunoaştere cu acest aspect – încrederea absolută în simţuri ca izvor de cunoaştere este momentul să amintim că şcoala     eleată (Parmenide, Zenon) pare să-şi fi propus, ‘să suspende’ înclinarea funciară a simţurilor, subminând ‘creditul pe care simţul comun îl acordă simţurilor’. Parmenide exaltă virtutiile gândiri logice, plasându-se strict în sfera raţionamentului logic, astfel va arăta că existenţa este unică, indivizibilă, finită, sferică, plină, solidă, neschimbătoare şi nemişcată. Numai existenţa în eterna ei mobilitate şi unicitate indivizibilă este ceea ce se poate gândi logic, iar non-existenţa cpnţine o conteradicţie, semnul iluzoriului şi caducităţii. Imaginaţia lui Paramide pe plan abstract poate ascunde erori-identificarea existenţei cu ‘plinul şi non-existenţa cu golul’ de la care pornind vei face deducţie despre aşa-zisă înfăţişarea ‘plină’, ‘finită’, ‘sferică’ a existenţei, o imagine total şi radical opusă celei zugrăvite de simţul comun.
Încă un exemplu în care filosofia violentează radical simţul comun o dă Blaga, care invocă filosofia indiană a Upanişadelor. Simţul comun crede într-o popularitate de “euri”, “eu exist”, “tu exişti”, “el există”, etc. Prin urmare, există nenumărate “euri”. O asemenea credinţă era curentă printre inzii epocii Upanişadelor, care propăvăduia doctrina identităţii dintre Brahman “care este Dumnezeu”, şi Atman care este “sinele” omului. Totodată filosofia upanişadică, suspendând simţurile, şi odata cu ele evidenţa furnizată coborând în adâncurile sufleteşti, sesizează pe plan profund al existenţei unui singur eu, care este Atman şi care este tot una cu Brahman, singurul existent cu adevărat, eul divin în noi, în raport cu care eurile umane, individuale, concrete nu sunt ale lui Atman –Brahman.
Ultimul exemplu, dar cel mai concludent este cel al cauzalităţii, care ne oferă prilejul să ştim până unde merge adversitatea filosofiei faţă de simţul comun. Este ştiut că simţul comun se conduce frecvent, dacă nu mereu, după credinţa în obiectivitatea conceptului de cauzalitate, încât putem spune că nu se poate separa de el. “Ocaziţionaliştii”, au sesizat că în domeniul relaţiilor dintre suflet şi corp “cauzalitatea” nu se aplică, ci ceea ce pare a fi cauzalitate naturală este mai curând miracol. Definiţia carteziană a “substanţei” îi obligă pe aceşti gânditori să ajungă la concluzii care zdruncinau încrederea absolută în valoarea universală  a conceptului de cauzalitate. spInoza va relua problema şi va susţine că în problema raporturilor dintre suflet şi corp conceptul de cauzalitate trebuie înlocuit cu conceptele de identitate şi paralelism ale modurilor.
         Între fenomenele fizice şi psihice nu intervine cauzalitatea.
Dacă D. Hume va problematiza conceptul de cauzalitate pe temeiul unor analize psihologice şi gnoseologice, arătând că acest concept nu este întemeiat în experienţă, Kant îl va justifica transcedental, Leibniz suspendă din funcţia sa acest concept în chip metafizic. Nu există filosofie care să nu deterioreze simţul comun. Simţul comun manifestă însă, faţă de asemenea deteriorări o extraordinară putere de restaurare, spunea Blaga.
Simţul comun se întemeiază pe ideea de obiect, obiectul există. Filosofia idealistă (Fichte, Hegel) proiectează în faţa eului un non eu, “o limitare, o rezistenţă care incită la activitate, la acţiune”. Obiectul devine non – eul, ceea ce atacă “suveranitatea obiectului”.











Bibliografie

-         Ayer Analitical Philosophy, din Congresul Mondial de Filosofie, Dusseldorf, 27 august – 2 septembrie 1978
-         L. Blaga , Despre conştiinţa filosofică – Editura Facla, Timişoara, 1968
-         Hegel G.W.F., Fenomenologia spiritului -  Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963
-         Hume D., Cercetare asupra intelectului omenesc – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti, 1987
-         Kant I.M.M., Critica facultăţii de judecare – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
-         Logică generală – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
-         Russell B., History of western Philosophy, London, G. Allen & Unwin Ltd, 1961
-         Marin Ţurlea, Introducere în filosofie – Editura Prohumanitas, Bucureşti, 2000
 








Fetişismul

- după părerea lui Auguste Comte († 1857) şi John Lubbok († 1913), la baza originii religiei ar sta o formă inferioară de religiozitate, numită „fetişism”.
- cuvântul „fetişism” provine de la portughezul fetiço, termen prin care în secolul al XV-lea navigatorii portughezi desemnau talismanele, pe care populaţiile africane le purtau la gât şi pe care le adorau.
- pornind de la acest fapt, cercetătorii amintiţi au atribuit originea religiei acestor obiecte, afirmând că omenirea la începuturile ei ar fi fost fetişistă şi abia apoi s-a trecut la zeificarea şi personificarea lor.
- cu alte cuvinte, omenirea ar fi fost la început fetişistă, de unde ulterior ar fi trecut la starea politeistă şi apoi monoteistă.
- această ipoteză este greşită din  mai multe puncte de vedere.
- în primul rând nu a existat nici un popor cu o religie compusă numai din fetişi.
- în al doilea rând, fetişul rămâne numai o parte secundară în cadrul unei religii, ca o anexă artizanală şi nu prioritară.
- în fine, fetişismul nu se întâlneşte la populaţiile foarte înapoiate, deci nu este generalizat la toate popoarele numite primitive.
- fetişul deci este elementul care redă ceva din persoana divină, ca un remember al acesteia, însă aceasta trebuie să fi existat înaintea lui, de vreme ce este doar o amintire a acelei Realităţi supreme.


FENOMENUL MIGRAŢIEI ÎN BANAT ÎN SEC. XX

Fenomenul emigrării din Banat spre Statele Unite ale Americii, a luat o amploare deosebită la sfârşitul veacului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Primul român emigrat în Statele Unite a fost Samuil Damian, un preot ortodox din Transilvania, care a călătorit prin Maryland, Carolina de Nord, Carolina de Sud şi Virginia în jurul anului 1748, ajungând să corespondeze cu Benjamin Franklin despre electricitate. În timpul Războiul Civil American (1861-1865), mai mulţi români au luptat de partea Uniunii. George Pomutz, din Regimentul 15 Iowa, a fost ridicat la rangul de Brigadier General, în timp ce căpitanul Nicholas Dunca, din Divizia de voluntari a 18-a New York, a fost ucis în bătălia de la Cross Keys, Virginia. Marinarul Constantin Theodorescu a murit pe vasul de luptă "Maine", când acesta s-a scufundat în portul Havana, în 1898. În timpul celor două războaie mondiale, peste 15.000 de români au activat în Armata americană, mulţi dintre ei fiind decoraţi.
Majoritatea emigranţilor s-au îndreptat spre S.U.A. şi Canada iar într-o fază ceva mai târzie şi spre unele state din America de Sud, Argentina şi Brazilia. Primul val masiv de emigrări s-a produs între 1890 şi 1907. Criza agrară, manifestată prin pauperizarea unei părţi a ţărănimii bănăţene şi lipsa acută de pământ, generată de creşterea populaţiei, a determinat un prim exod spre America. Au plecat atât români cât şi şvabi. În această perioadă, în câmpia Banatului, dar mai ales la nord de Mureş au avut loc mişcări ţărăneşti în satele germane, ca de pildă revolta ţăranilor săraci din Sântana, Şiria şi Galşa din 1899, soldată cu morţi şi răniţi datorită reprimării ei brutale de către autorităţi. Mulţi din cei urmăriţi de autorităţi au emigrat   în America de Nord. În 1890, majoritatea membrilor corului bărbătesc din Iosifalău au emigrat în America, stabilindu-se în oraşul Lefor, din Dakota de Nord. Lefor era o comunitate alcătuită în mare parte din emigranţi bănăţeni, maghiari şi germani. Mulţi s-au stabilit aici la îndemnul lui Johann Braun, care vorbea de această zonă a Dakotei de Nord ca fiind un fel de "corn al abundenţei", propice îmbogăţirii rapide (emiganţii au denumit oraşul Lefor "Schnellreich" - adică "înavuţire rapidă"). În 23 martie 1889, Johann Braun şi familia sa, originari din Iecea Mică (Kleine Jetscha), ajungeau în New York, via Bremen, pe vaporul "Salle". Opt zile mai târziu, Johann Braun depunea o cerere pentru pământ şi una pentru obţinerea cetăţeniei americane, în statul Dakota de Nord. Era primul bănăţean sosit în această regiune, în care avea să se închege cea mai mare comunitate de bănăţeni din SUA. Majoritatea emigranţilor şi-au părăsit ţara de origine din cauza sărăciei în care trăiau. Un alt emigrant, Josef Kilzer, contemporan cu Johann Braun, îl descrie în memoriile sale pe acesta ca pe un tip întreprinzător, educat şi citit. Conform lui Kilzer, Johann Braun a luat hotărârea de a părăsi Banatul după ce a a primit un pliant distribuit în Ungaria de căile ferate americane, din care a aflat despre oportunităţile pe care pe care statul Dakota de Nord le oferea emigranţilor. După ce s-a stabilit acolo, Johann Braun a continuat să ţină legătura cu rudele şi prietenii din Banat, în particular cu cei din Bencecu de Jos (D. Bentschek) şi Iosifalău (Josefdorf), scriindu-le că în Dakota de Nord este mult pământ fertil, disponibil pe gratis. Braun le-a trimis acestora mostre de grâu obţinut pe pământ american, care s-a dovedit a fi superior celui din Banat. În 1891, cumnatul său, Peter Mayer, şi încă un localnic din Bencecu de Jos l-au urmat pe Braun, împreună cu familiile, în Dakota de Nord.
Majoritatea bănăţenilor emigranţi proveneau din satele sărace sau din zone predispuse dezastrelor naturale, precum localităţile aflate în zonele inundabile de pe valea Tisei, a Timişului şi a Begăi. Migrarea acestora spre SUA s-a intensificat o dată cu trecerea anilor.Între anii 1900 şi 1920, au plecat spre tărâmul făgăduinţei peste 100.000 de bănăţeni. Aceştia însă nu s-au mai stabilit în Dakota de Nord, ci au optat pentru oraşe mari precum Cincinnati, St Louis, Chicago, Detroit, majoritatea însă fără intenţia de a rămâne definitiv. Dovadă că îşi doreau doar să câştige ceva bani şi să se întoarcă apoi pe meleagurile natale sunt actele de călătorie conform cărora aceştia au plecat singuri spre SUA. Doar 15-20% dintre bănăţenii care au emigrat în această perioadă şi-au luat cu ei şi familiile.Documentele de arhivă atestă că emigranţii nu proveneau doar din zonele rurale, ci şi din oraşe mari precum Timişoara, de unde au plecat circa 1.500 de oameni. Între 1900 şi 1910, s-a înregistrat o migraţie masivă înspre America din Mehala, pe atunci colonie la marginea Timişoarei.
Ajunşi la destinaţie, bănăţenii au încercat să-şi păstreze legăturile şi tradiţiile, asociindu-se în diverse organizaţii, precum fundaţii culturale, fundaţii de întrajutorare, coruri, cluburi sportive. Dintre emigranţii bănăţeni cu spirit de iniţiativă s-a remarcat şi Josef Marx,un şvab născut în 1881 la Becicherecu Mic. În 1921, el a fondat primul ziar al comunităţii şvabilor bănăţeni, "Heimatbote", devenit ulterior cea mai importantă publicaţie non-americană din SUA. Zece ani mai târziu, Marx a avut originala idee de a edita o publicaţie anuală care avea rolul de a menţine contactul dintre bănăţenii stabiliţi în America: "Calendarele familiilor bănăţene". "Calendarele" conţineau ştiri despre situaţia financiară şi socială a bănăţenilor americanizaţi, poveşti şi fotografii din Banat, numelele şi adresele bănăţenilor naturalizaţi în SUA, dar şi sfaturi sau ghiduri de afaceri pentru emigranţi. Din 1932 şi până în 1954, "Calendarele" s-au publicat anual, incluzând o impresionantă listă cu numele bănăţenilor stabiliţi în diverse părţi ale Statelor Unite şi cu denumirea satului din care provenea fiecare. În anii '50, calendarele au ajuns să aibă aproape 100 de pagini, pentru că în fiecare număr se publicau câte 6.500 de nume de imigranţi bănăţeni. Listele cu datele de contact ale fiecărui emigrant au devenit un instrument extrem de valoros pentru cercetători, dar şi pentru cei care îşi caută strămoşii plecaţi la începutul secolului trecut în America. Marx a murit în anul 1939 într-un tragic accident de maşină, împreună cu soţia şi fiica sa, însă editarea calendarelor a continuat până în 1954. Proiectul lui Josef Marx este continuat astăzi de David Dreyer, care, începând din 1997, a adunat într-o imensă bază de date electronică toate calendarele. În prezent, câteva biblioteci şi instituţii americane deţin copii după calendarele lui Josef Marx: Institutul de Studii etnice din Philadelphia, Indiana Biblioteca de stat din Indianapolis şi chiar Biblioteca Congresului din Washington, D.C. Banater Benefit Society" ("Societatea bănăţeană de ajutorare ") era o societate de ajutorare fondată în 1911 de şapte bănăţeni stabiliţi în Clevelandajutorare ") era o societate de ajutorare fondată în 1911 de şapte bănăţeni stabiliţi în Cleveland (Ohio). Majoritatea membrilor erau şvabi de religie romano-catolică emigraţi din Banat. Iniţial, erau admişi doar bărbaţii, însă cu timpul au fost primite şi femeile, care se bucurau de aceleaşi drepturi, privilegii şi obligaţii."Societatea Bănăţeană de Ajutorare" acorda, săptămânal, asigurări de sănătate în valoare de 7$ şi asigurare în caz de deces valorând 200$. Sumele erau mari, raportate la venitul zilnic al unui muncitor, care nu depăşea 1,50$. Între 1911 şi 1961, Societatea a plătit membrilor săi asigurări în valoare de peste 100.000 $. Până în 1920, "Societatea bănăţeană de ajutorare" s-a extins şi către alte domenii de activitate, înfiinţând şi asociaţii cu specific educativ sau recreativ: Clubul bănăţean de atletism (Banater Athletic Club), Clubul femeilor bănăţene, Clubul tinerilor bănăţeni. Marea depresie economică din anii '30 a lovit şi "Societatea Bănăţeană de Ajutorare", cauzându-i pierderi financiare, ceea ce a condus la limitarea asigurărilor acordate membrilor. Două decenii după, în 1951, Societatea aniversa 40 de ani de existenţă împreună cu opt organizaţii care s-au format sub umbrela sa: Banater Klub, Corul Bărbătesc Bănăţean (Banater Maenner-Chor), Corul Bănăţencelor (Banater Damen-Chor), Liga Civilă Bănăţeană (Banater Civic League), Cercul Bănăţean de Croitorie (Banater Sewing Circle). Un alt val de emigrări s-a produs în preajma primului război mondial (1910-1914).
Atraşi de conjunctura favorabilă şi de avântul economic din S.U.A., mulţi şvabi din Banat au plecat în America în speranţa unei îmbogăţiri rapide. Majoritatea dintre cei care au plecat acum au fost bărbaţi, mai rar familii. Au plecat cu speranţa că după o perioadă de şedere şi de muncă să se întoarcă în Banat cu bani economisiţi. O parte din românii şi germanii plecaţi în Statele Unite s-au reîntors în patrie şi şi-au întemeiat o nouă existenţă, fie în domeniul agrar, fie în mediul urban (meserii, comerţ, morărit, industrie). Izbucnirea primului război mondial în 1914 a oprit reîntoarcerea multora şi a stopat noi emigrări.  Emigranţii bănăţeni s-au stabilit în marile oraşe şi centre industriale Detroit, Chicago, etc.
            În perioada interbelică a urmat un nou val de emigrări din Banat spre America, între anii 1924-1929. Este vorba de o masivă plecare spre S.U.A. şi Canada .Au emigrat oameni de diverse profesii (majoritatea ţărani dar şi muncitori, meseriaşi, medici, ingineri, avocaţi, profesori etc.). Un alt val de emigrări s-a produs în anii 1934-1939, dar de mai mică amploare. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial în 1939 a întrerupt pentru câteva decenii emigrările din Banat. Conform unor estimări bazate pe surse de arhivă şi informaţii bibliografice, din Banat şi judeţul Arad au plecat definitiv, începând cu sfârşitul veacului al XIX-lea şi până în preajma celui de-al doilea război mondial, un total de aproximativ 200 000 de persoane. Raportat la totalul populaţiei germane din Banat, emigranţii reprezintă circa 35% din şvabii bănăţeni. Evident, valul de emigrări a slăbit considerabil etnia germană în Banat. Şvabii care au emigrat au reprezentat o forţă de muncă, în mare parte calificată, care a contribuit la prosperitatea S.U.A. şi Canadei. Din Vladimirescu (Glogowatz) au plecat în această vreme în S.U.A., Cnada şi Brazilia peste 500 de şvabi.  O mică parte din emigranţii germani din Banat au plecat şi în câteva ţări europene (Germania, Austria, Rusia). În  marile oraşe din S.U.A., Detroit, Chicago, Buffalo şi altele sunt şi astăzi cartiere întregi locuite de şvabii bănăţeni.
            Este adevărat că o parte din cei care au emigrat s-au reîntors în Banat după câţiva ani de şedere şi muncă, cu anumite economii pe care le-au investit în economia regională a Banatului, cumpărând pământ arabil, mori de măcinat cereale, deschizând ateliere meşteşugăreşti sau investind capital în industria locală.
Un fenomen specific sec. XX este migraţia populaţiei din mediul rural spre oraşe. Exodul populaţiei rurale spre mediul urban a fost determinat de condiţii economice, deoarece oraşul, prin fabricile, uzinele sale, oferea multiple posibilităţi de angajare şi condiţii decente de viaţă, precum şi numeroase posibilităţi de petrecere a timpului liber (de distracţie). Fenomenul migraţiei populaţiei spre oraşe a fost caracteristic şi României în perioada regimului comunist, când în foarte multe localităţi rurale au plecat aproape toţi tinerii, rămânând în mediul rural doar populaţia de vârsta a treia. În SUA şi în statele din Europa Occidentală, actualmente majoritatea populaţiei (între 50-80%) trăieşte în mediul urban, uneori în metropole de 10-20 milioane de locuitori
În faza finală a celui de-al doilea război mondial, populaţia şvăbească din Banat a suferit deportări din partea ocupanţilor sovietici, efectuate de Armata Roşie. Mii de şvabi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. În noaptea de 14 spre 15 ianuarie 1945 toate localităţile cu populaţie germană din Banat au fost încercuite de unităţi militare române şi  sovietice. Pe un frig de -20 grade Celsius, au fost ridicaţi toţi bărbaţii între 16 şi 45 de ani, iar femeile între 18 şi 35 de ani, au fost duşi spre lagăre, înghesuiţi câte 40 în vagoane de marfă şi trimişi spre răsărit, via Moldova, Basarabia şi, în final, U.R.S.S., la muncă forţată. În multe localităţi germane au fost deportaţi copii de 15-16 ani, dacă numărul populaţiei adulte nu corespundea cerinţelor. Au existat familii din care au fost deportaţi ambii părinţi, iar copiii au rămas « în stradă ». În cazuri fericite, copiii au rămas în grija bunicilor sau a altor rude. În ianuarie 1945, au fost deportaţi din Banat peste 50 000 de şvabi. Şvabii au fost obligaţi să muncească în Ucraina (la Krivoi Rog) sau în minele de cărbuni din Donbass. Unii şvabi bănăţeni au ajuns până în Siberia la muncile de exploatare forestieră. Unii şvabi au murit pe drum dinn cauza condiţiilor inumane de transport. Munca grea, accidentele în mină, subnutriţia, au determinat o rată ridicată a mortalităţii. În 1948, au început să se întoarcă şvabii bolnavi în România. Ultimii s-au întors din Rusia abia în 1951. Dintre cei deportaţi, 7500 nu s-au mai reîntors niciodată în Banat, pentru că au decedat din cauza bolilor şi a condiţiilor diabolice de muncă.
            Reforma agrară din 22 martie 1945 a reprezentat o grea lovitură dată populaţiei germane din România, inclusiv din Banat. Toţi germanii din România au fost expropiaţi, fiind consideraţi colaboratori cu Germania nazistă. În satele germane din Banat au fost aduşi colonişti români din cele mai diverse zone ale ţării. Ei au fost plasaţi în casele ţăranilor germani, care au trebuit să se mute într-o singură cameră, de multe ori având copii minori, iar restul locuinţei fiind pus la dispoziţia coloniştilor.
Regimul comunist al lui Dej a dispus dislocarea de-a lungul graniţei cu Jugoslavia a unui număr de aşa –zise elemente duşmănoase regimului care, împreună cu familiile lor să fie transferate în Bărăgan cu domiciliu forţat. Astfel, în 1951 au fost deportaţi în Bărăgan 45 000 de şvabi din comunele bănăţene. Alături de germani, care formau majoritatea deportaţilor, au fost aduse cu forţa şi familii de români mai înstăriţi care nu voiau să se înscrie în C.A.P-uri sau erau consideraţi “duşmani ai poprului” (fiind chiaburi). Aşezaţi în plină stepă a Bărăganului, într-o zonă aridă, au fost nevoiţi să îşi construiască singuri case din lut şi cărămidă arsă. Au apărut la început bordeie, iar mai târziu case acoperite cu hârtie d egudron sau cu lemne. Rolul şvabilor a fost să cucerească noi terenuri arabile pentru agricultura socialistă din România, lucrând în condiţii primitive, asistenţa medicală fiind aproape inexistentă. Din cauza subnutriţiei, a bolilor şi a muncilor istovitoare, aproape 10 000 de şvabi bănăţeni au murit în Bărăgan şi nu s-au mai întors acasă. După 5 ani, acest lagăr de concentrare din Bărăgan a fost desfiinţat şi cei care voiau se puteau întoarce acasă. Aproape toţi cei rămaşi în viaţă s-au întors acasă.
O problemă deosebită a fost cea a reunificării familiilor şvabilor bănăţeni. Aproape fiecare familie avea persoane plecate fie în urma tăzboiului în vest, fie că au servit în armata germană şi au rămas în Germania. Regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej accepta reunificarea familiei doar în sensul reîntoarcerii celui plecat în România. O astfel de reîntoarcere ar fi însemnat arestări şi trimiterea în judecată a celui venit sau, în cel mai bun caz, trimiterea la muncă forţată în mină sau la şantiere ca Salva Vişeu, bazinul carbonifer din Valea Jiului etc. Primele plecări din ţară în sensul reunificării familiilor germane au avut loc în 1960. Au plecat câteva zeci de familii de şvabi bănăţeni în Republica Federală Germania. Emigrarea se făcea foarte greu, iar cei care plecau trebuiau să predea statului tot avutul lor (casă, grădină etc.).
Din România, după Revoluţia din Decembrie 1989, datorită dificultăţilor economice generate de tranziţia la economia de piaţă, sute de mii de locuitori, au emigrat temporar sau definitiv în SUA, Canada, Australia sau în state din Occident (Spania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania), în căutarea unui loc de muncă bine plătit şi în speranţa unui trai mai bun. Atât timp cât va exista un decalaj economic între ţara noastră şi ţările dezvoltate, propensiunea spre emigrare nu se va diminua.
Emigrarea în masă a populaţiei şvabe din Banat în Germania şi Austria  a avut loc în anii 1990-1993, când satele germane s-au golit de vreo 200 000 de locuitori, rămânând doar vârstnicii. În momentul de faţă mai trăiesc doar circa 60 000 de şvabi în Banat: au rămas oameni în vârstă, care nu vor să plece, fie că nu au pe nimeni în Germania, fie că sunt puternic legaţi de plaiurile natale. Minoritatea germană din Banat locuieşte în câteva oraşe ca Timişoara, Arad, Lugoj, Caransebeş şi în câteva mici orăşele ca Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Sântana etc.

o-symbo� P n - ��� ��� imes New Roman"'>é ş.a. – La recherche de l’excellence en France (Enquete sur le management d’entreprises Françaises performantes), Ed. Dunod, Paris, 1987.

[2] Th. Peters, R. Waterman – In Search of Excellence, Harper & Row, New York, 1982, pp. 22‑23.
[3] Th. Peters, R. Waterman – In Search of Excellence, Harper & Row, New York, 1982, pp. 119‑325.
[4] Th. Peters, R. Waterman – In Search of Excellence, Harper & Row, New York, 1982
[5]Desigur, sistemul MBO este doar unul dintre factorii avuţi în vedere de Peters şi Waterman, respectiv nu încercăm a acredita ideea că succesul companiilor excelente s-ar datora doar aplicării anterioare a managementului prin obiective.
[6]Suntem de acord că o firmă A sau B poate decide să aplice direct principiile deduse de cei doi autori, dar credem că sunt foarte mici şansele de aplicare cu succes într-un astfel de caz.
m � " ��� ��� Roman";mso-ansi-language:RO;mso-fareast-language:RO;mso-bidi-language: AR-SA'>[5] A. Toffler – The Eco-Spasm Report, traducere în română Spasmul Economic, Editura Antet, 1995


[6] O. Nicolescu – Management Comparat. Uniunea Europeană Japonia şi SUA, Ediţia a II a Editura Economică, Bucureşti, 2001

Feminitate faţă de masculinitate

Conform lui Hofstede, aceasta este singura dimensiune culturală în care bărbaţii şi femeile din eşantionul studiat (52 ţări, salariaţi IBM) au realizat un punctaj consistent diferit. Decalajul între sexe variază mult de la o ţară la alta, dar uzual bărbaţii domină în politică, comunitate şi la locul de muncă, în timp ce în familie şi şcoală poziţionarea feminin – masculin este mai nuanţată. Principalele diferenţe între societăţile masculine şi feminine – de asemenea, din cele două unghiuri distincte de abordare – se prezintă în tabelul nr. 3.5 şi tabelul nr. 3.6.:


Tabelul nr. 3.5. Principalele diferenţe dintre societăţile feminine şi masculine.
I: standard general, familie, şcoală şi loc de muncă
Masculin
-   Valorile dominante în societate sunt grija pentru ceilalţi şi perseverenţa;
-   Sunt importanţi oamenii şi relaţiile cordiale;
-   Se presupune că toţi sunt modeşti;
-   Atât bărbaţilor cât şi femeilor li se permite să fie sensibili şi să fie preocupaţi de relaţii;
-   În familie atât taţii cât şi mamele se preocupă de fapte şi de sentimente;
-   Atât băieţilor cât şi fetelor li se permite să plângă, dar niciodată să se lupte;
-   Simpatie pentru slab;
-   Eşecul la şcoală este un accident minor;
-   Studentul mediu este standardul;
-   Este apreciată atitudinea prietenoasă a profesorilor;
-   Băieţii şi fetele studiază aceleaşi domenii;
-   A munci pentru a trăi;
-   Managerii folosesc intuiţia şi caută consensul;
-   Accent pe egalitate, solidaritate şi calitatea condiţiilor de muncă;
-   Rezolvarea conflictelor prin compromis şi negociere.

-          Valorile dominante în societate sunt succesul material şi prosperitatea;
-          Sun importanţi banii şi lucrurile;
-          Bărbaţii se presupune că sunt aroganţi, ambiţioşi şi duri;
-          Se presupune că femeile sunt sensibile şi se preocupă de relaţii;
-          În familie taţii se preocupă de fapte, iar mamele de sentimente;
-          Fetele plâng, dar băieţii nu; băieţii trebuie să se lupte atunci când sunt atacaţi, fetele nu trebuie să se lupte;
-          Simpatie pentru puternic;
-          Eşecul la şcoală este un dezastru;
-          Studentul cel bun este standardul;
-          Sunt apreciaţi profesorii deosebiţi;
-          Băieţii şi fetele studiază domenii diferite;
-          A trăi pentru a munci;
-          Accent pe echitate, competiţie între colegi şi performanţă;
-          Rezolvarea conflictelor prin disputarea lor.
Sursa: Geert Hofstede - Cultures and Organizations, Software of the mind, Institute for Research on Intercultural Cooperation (IRIC), Published by McGraw – Hill Book Company Europe, London, 1991; Copyright © All rights reserved.

Tabelul nr.3.6. Principalele diferenţe între societăţile feminine şi masculine. II: politică şi idei
Masculin
-   Idealul bunăstării societăţii;
-   Cei nevoiaşi trebuie să fie ajutaţi;
-   Societate îngăduitoare;
-   Protejarea mediului înconjurător trebuie să aibă cea mai mare prioritate;
-   Guvernul cheltuieşte o proporţie mare din buget pentru înarmare;
-   Conflictele internaţionale trebuie să fie rezolvate prin negociere şi compromis;
-   Un număr relativ mare de femei în poziţii politice alese;
-   Religiile dominante susţin complementa-ritatea sexelor;
-   Eliberarea femeilor înseamnă că bărbaţii şi femeile trebuie să-şi asume roluri egale atât acasă cât şi la locul de muncă;

-          Idealul performanţei societăţii;
-          Cei puternici trebuie să fie susţinuţi;
-          Societate corectivă;
-          Menţinerea creşterii economice trebuie să aibă cea mai mare prioritate;
-          Guvernul cheltuieşte o proporţie mică din buget pentru asistenţă;
-          Conflictele internaţionale trebuie să fie rezolvate prin demonstraţie de forţă sau prin luptă;
-          Un număr relativ mic de femei în poziţii politice alese;
-          Regulile dominante susţin prerogativele bărbaţilor;
-          Eliberarea femeilor înseamnă că femeile vor fi admise în poziţii care până acum erau ocupate numai de bărbaţi.
Sursa: Geert Hofstede - Cultures and Organizations, Software of the mind, Institute for Research on Intercultural Cooperation (IRIC), Published by McGraw – Hill Book Company Europe, London, 1991; Copyright © All rights reserved.



Arhiva