Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Dezechilibrarile economice



CUPRINS


1.     OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL                                                               3

2.     ŞOMAJUL: CONCEPT, CAUZE, FORME                                               3

3.     ASPECTELE METODOLOGICE ALE ANALIZEI                       
CAUZELOR ŞOMAJULUI                                                               11                                                   
4.     LEGEA OKUN                                                                                   14

5.     PROBLEME ALE AMELIORĂRII OCUPĂRII                              16

6.     INFLAŢIA. CONCEPTUL ŞI INDICATORII
DE COMENSURARE A INFLAŢIEI                                                        19

7.     CAUZELE MONETARE ŞI ECONOMICO-SOCIALE 
ALE INFLAŢIEI                                                                                22

8.     BIBLIOGRAFIE                                                                                26






OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin dinamicile ce îşi schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macrosocială ce face obiectul unei aprige dispute teoretice, metodologice şi politico-ideologice. În mod paradoxal, conceptul însuşi de şomaj pare să fie obiect preferat de dispută şi controverse teoretice şi social-politice.


ŞOMAJUL: CONCEPT, CAUZE, FORME

„Este limpede că prin şomaj involuntar nu înţelegem simpla existenţă a unei capacităţi de muncă ce nu a fost epuizată... Şomaj involuntar există dacă... atât oferta totala de mână de lucru dispusă să muncească la salariul nominal curent, cît şi cererea totală de mână de lucru, la acel salariu, ar fi mai mari decât volumul existent al ocupării” (J.M. Keynes).
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalităţi de analiză a şomajului. În plus, statisticile oficiale naţionale şi internaţionale (Biroul Internaţional al Muncii, Comisia de Statistică O.N.U.) folosesc metode diferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului, ceea ce creează o imagine generatoare de confuzii şi în planul conceptual.
Mulţi economişti şi oameni politici se mulţumesc să constate că şomajul este una dintre problemele macroeconomice de maximă actualitate şi complexitate. Ei se raportează la datele oferite de statistica privind fenomenul şi caută să conceapă şi să promoveze măsuri adecvate de soluţionare (ameliorare) a lui.
În unele manuale şi tratate universitare, şomajul este analizat ca sumă agregată a tuturor acelor persoane care au statut (oficial) de şomer. Aşa cum pădurea constă din totalitatea copacilor ce o compun, spun unii autori, tot aşa, şomajul constă din numărul total al şomerilor. în acest caz, problema se deplasează spre persoana - şomer.
Definiţia cea mai folosită pe care o dau economiştii şomerului este următoarea: acea persoană care caută un loc de muncă remunerat, şi care nu are un asemenea loc m mod curent în diferitele reglementări naţionale şi internaţionale se folosesc şi alte criterii delimitative ale şomerilor. Aceasta mai ales dacă problema în cauză se leagă de ajutorul de şomaj şi de criteriile acordării acestuia. Astfel, pentru ca o persoană săfie declarată şomer trebuie să fie înscrisă pe listele solicitanţilor de muncă la centrele de repartizare a resurselor de muncă şi să fie disponibilă de a începe lucrul imediat ce i s-ar oferi un loc de muncă. În ţările cu sisteme naţionale consolidate de protecţie socială a şomerilor aceste criterii sunt negociate între sindicate şi patronat şi, apoi, sunt adoptate de legislativ ca norme de drept, spre a fi aplicate unitar de toţi factorii interesaţi - ofertanţi şi solicitanţi de muncă.
Biroul Internaţional al Muncii (B.I.T.) consideră că şomerul poate fi definit ca acea persoană care: este lipsită de munca, este aptă de muncă, caută loc de muncă remunerat, este disponibilă să înceapă lucrul imediat (în 15 zile).
Cel mai adesea, fenomenul contemporan şomaj este abordat fi analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional: ca loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi oferta globală de muncă. Această manieră de abordare a şomajului este, în fapt, o continuare a analizei problemelor demografico-economică, pe de o parte, şi a celor economico-financiare şi investiţionale, pe de altă parte. Numai că atât resursele de muncă (oferta de braţe de muncă), cât şi nevoile de muncă (cererea de muncă) sunt trecute (filtrate) prin exigenţele şi regulile unice ale remunerării şi salarizării. De aceea, indiferent de unghiul de abordare şi tratare a lui, şomajul este o disfuncţie a pieţei naţionale a muncii. Afirmaţia respectivă este de domeniul evidenţei clare.
Din punctul de vedere al ocupării, pot rezulta trei moduri de combinare a factorului respectiv:
(a) oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru este egală cu cea deplină;
(b) oferta de muncă este mai mică decât cererea, situaţie în care dezechilibrul îmbracă forma deficitului de muncă, ocuparea deplină necesitând fie resurse de muncă suplimentare (la nivelul creşterii economice dorite sau aşteptate), fie o creştere mai puternică a productivităţii muncii;
(c) oferta de muncă (resursele umane disponibile) depăşesc cererea (nevoia socială), o parte a forţei de muncă rămânând fără loc de muncă.
Ca urmare, echilibrul pieţei muncii poate fi şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de vedere:
(a) ca echilibru funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de muncă şi creşterea productivităţii muncii, în condiţiile strict determinate de producători (întreprinzători);
(b) ca echilibru structural, care exprimă modul de distribuire a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, activităţi social-economice, pe profesii, calificări, zone etc.;
(c) ca echilibru intern între nevoile de muncă şi resursele de muncă, ambele condiţionate de volumul de muncă şi al productivităţii. La un nivel dat al productivităţii, volumul producţiei este funcţie de volumul muncii prestate sau de numărul celor ocupaţi.
Cu toate acestea, la o investigare mai profundă a problemelor şomajului, se poate constata că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Aceasta deoarece au apărut şi se menţin numeroase dificultăţi în ceea ce priveşte delimitarea (riguroasa) între ceea ce este (ar trebui să fie) u piaţa a muncii echilibrată fi una dezechilibrată. Delimitarea respectivă este dificil de realizat şi în cazul unor bunuri materiale de consum (să zicem, în cazul bunului pâine). Când însă se va pune problema realizării unei astfel de delimitări pe diferitele pieţe ale muncii, dificultăţile devin aproape insurmontabile. Ele pot fi evidenţiate şi potenţial înţelese făcându-se apel la specificitatea pieţei muncii contemporane.
După cum s-a arătat într-un capitol anterior, piaţa muncii este prin definiţie inelastică. Aceasta în sensul că nici cererea de muncă nu se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea salariului nominal, respectiv real, şi nici oferta de forţă de muncă nu evoluează întotdeauna în raport de preţ şi de cost. Unii specialişti explică această caracteristică prin aceea că cererea şi oferta depind de mulţi alţi factori decât cei economici.
Caracterul inelastic al ofertei de muncă este acela care stă la baza specificităţii pieţii muncii. Procesele ce stau la baza deliminării volumului, dinamicii şi structurii ofertei de muncă sunt, mai întîi, de natură demografică.
Să ne amintim, în acest context, procesele demografice fundamentale ce delimitează şi structurează populaţia totală a unei ţări, populaţia activă şi populaţia ei inactivă.
Evident, nu pierdem din vedere interdependenţele dintre factorii economici şi cei demografici. Dar, multitudinea factorilor de influenţă şi acţiunile lor adesea divergente tac ca departajarea populaţiei active disponibile în cadrul celei în vârstă de muncă să întâmpine numeroase dificultăţi; în scopul măsurării fenomenului se recurge la eşantioane, deci la aproximări. Ca un revers al medaliei, mărimea şomajului însuşi se face doar prin estimări. Aprecierea se poate susţine cu câteva argumente practice-statistice: posibilitatea (chiar realitatea) încadrării elevilor şi studenţilor în mai multe categorii demo-economice; necesitatea separării (şi dificultatea operaţiunii) militarilor în termen de cei încadraţi în armată ca angajaţi; diferitele modalităţi de încadrare, în categoriile arătate, a femeilor de serviciu, a ajutoarelor de familii etc. Ridică anumite probleme de încadrare într-o categoric demo-economică sau alta şi tot mai numeroasele persoane încadrate ilegal, cele care prestează aşa-zisa muncă la negru etc.
Piaţa muncii nu funcţionează ca o piaţă obişnuită (liberă, zic unii autori) şi din cauza restricţiilor legislative, a condiţiilor impuse prin lege în limitele cărora ea funcţionează. În plus, funcţionarea acestei pieţe este influenţată de acţiunea specifică a partenerilor sociali (patronat, sindicate), de raportul de forţe dintre ei.
Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru (ocupare deplină), fie în cea de dezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Cele două forme ale dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelese (caracterizate) numai după ce vor fi fost clarificaţi termenii de ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar.
Termenului de ocupare deplină i se dă, în primul rând, un sens concret - istoric şi statistic. Ocuparea deplină sau lipsa de şomaj semnifică faptul că circa 97-96% din populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv (diferenţa de populaţie activă este considerată a fi şomaj natural). Dar, mai important este criteriul delimitativ între ocuparea deplină şi subocuparea, respectiv supraocuparea, ca stări de dezechilibru.
Ocuparea deplină reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizării resurselor de muncă, care permit obţinerea maximului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor constituiţi în diferite colectivităţi.
Altfel spus, ocuparea deplină este compatibilă cu rata naturală a şomajului, cu şomajul normal. Conceptele de şomaj voluntar şi de şomaj involuntar concretizează şi aprofundează şomajul natural.
Şomajul voluntar constă din acea nonocupare datorată refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta retribuţia oferită (este vorba de cea reală) şi/sau condiţiile de muncă existente.
Asemenea comportamente decurg din unele reglementări juridice, din uzanţe sociale, din caracterul lent al adaptării contractelor colective de muncă la condiţiile muncii şi la procesele concret - istorice demografice. Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor (nominale) la scădere. Aşa se face că salariile practicate sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru. Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedică ajustarea salariilor prin scădere. în genere, fondul de salarii are o determinare m condiţiile economico-financiare ale utilizatorilor de muncă. Ca urmare, o parte din oferta de muncă rămâne nerealizată, apare deci şomajul voluntar. Acesta poate fi redat grafic ca în figura de mai jos.


Se = salariul real de echilibru;
Le = oferta de muncă la nivelul salariului de echilibru;
Sp1 == salariul practicat, superior celui de echilibru (Sp1 > Se);
Lp1 == oferta de muncă existentă;
Lp2 = oferta de muncă satisfăcută.

Rezultă că diferenţa între oferta de muncă existentă (Lp1) şi cea satisfăcută (Lp2) se poate subdivide în două segmente. Segmentul LeLp1 semnifică şomajul voluntar. Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt:
- persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea, apreciind că ajutorul de şomaj le poate asigura o existenţă decentă (să reţinem, în acest context, că economistul francez Jacques Rueff remarca că „ajutorul de şomaj este cauza fenomenului şomaj”);
- şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de întreprinderi şi instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;
- gospodinele hotărâte, pe baza unui consens de familie, să se încadreze, dar ezită încă să se încadreze în condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu etc).



Şomajul involuntar constă din acea parte a folosirii incomplete care decurge din rigiditatea salariului, respectiv din acele persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de forţă de muncă va creşte va spori şi gradul de ocupare. Şomajul involuntar poate fi sugerat prin graficul de mai jos.



După cum se poate observa, la nivelul salariului S’ - salariu mai mare ca cel de echilibru - segmentul de ofertă de muncă jH este ocupat, în timp ce segmentul HG se constituie în şomaj involuntar.
De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar. Aşa că şomajul constă din acea nonocupare, din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acel ansamblu de persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că, atunci când creşte cererea efectivă de forţă de muncă, va spori şi gradul ei de ocupare.
În practica actuală a unor ţări (Franţa), şomajul reprezintă aceea parte a populaţiei active nonocupate, respectiv stocul şomerilor, existent la un moment dat. Acest stoc este constituit din populaţia activă disponibilă în căutarea unei ocupări salariate şi din persoanele active ale populaţiei marginale disponibile.
Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblul persoanelor (stocul de populaţie) active disponibile fără ocupaţie, care caută de lucru; deci, el este format din excesul de resurse de muncă în raport cu cei ce pot fi ocupaţi, în condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă.
Sporirea sau diminuarea ocupării într-o ţară sau alta nu se identifică cu scăderea sau agravarea şomajului. Pentru a se realiza o imagine mai apropiată de adevăr, este necesar să se ia în consideraţie şi variaţiile nivelurilor activităţii populaţiei. Deci, noţiunea de şomaj trebuie să fie corelată cu indicatorii privind stocul şi fluxurile populaţiei active, ca şi cu repartiţia şi durata şomajului. Toate acestea văzute în legătură cu o serie de parametri sectoriali şi sociali.





















ASPECTELE METODOLOGICE ALE ANALIZEI

CAUZELOR ŞOMAJULUI

Apariţia şomajului, menţinerea şi modificarea intensităţii lui sunt aspecte ce pot 6 înţelese numai în legătura lor cu sistemul real al economiei de piaţă (vezi formarea şomajului voluntar). în plus, este necesar să ne amintim că mecanismele pieţei muncii se află sub incidenţa a numeroase alte împrejurări, nu doar sub cea a celor strict economice.
Să nu se uite că piaţa muncii este o piaţă derivată din mecanismele celorlalte pieţe, inclusiv din mecanismul pieţei capitalului. în acest sens, este demnă de reţinut precizarea economistului suedez Heckschen „spiritul de economie era considerat cauză a şomajului. Anume, pentru două motive: în primul rând, pentru că se credea că venitul real se micşorează cu suma de bani care intră în circuitul schimbului; iar, în al doilea rând, pentru că se credea că economiile retrag banii din circulaţie. Risipa este viciul păgubitor pentru om, dar nu şi pentru comerţ... Zgârcenia este un viciu păgubitor şi pentru om şi pentru comerţ”.
Ca un flux macrosocial global, şomajul este generat de cauze ce ţin de situaţia economică a utilizatorilor, pe de o parte, şi de statutul social al ofertanţilor de muncă, pe de altă parte.
În primul rând, ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social-economice sau ca urmare a procesului de substituire a muncii prin capital, se produce pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate.
În al doilea rând, solicitările suplimentare de muncă ale noilor generaţii ce au ajuns la vârsta legală de muncă nu pot fi onorate de utilizatorii de muncă. Tânăra generaţie întâmpină greutăţi în găsirea locurilor de muncă (în cazul unei subocupări) din mai multe motive obiective sau subiective: neconcordanţa pregătirii ei profesionale cu nevoile şi exigenţele impuse de activitatea economico-socială; reţinerile unor agenţi economici producători în a angaja tineri fără experienţă în muncă, fără să-şi fi însuşit disciplina muncii etc.
În al treilea rând, şomajul apare, se suplimentează şi ca urmare a solicitărilor de locuri de muncă din partea unor persoane încadrate în vârsta a doua, care se decid să-şi ofere munca lor pe piaţă. Unele dintre aceste persoane nu au lucrat până în momentul respectiv, altele au întrerupt activitatea pe o perioadă relativ îndelungată.
Oricum, atât unele, cât şi celelalte persoane se decid să-şi schimbe statutul social din neangajat în angajat. La acest proces se poate adăuga şi cel al deschiderii unor afaceri pe cont propriu.
Pentru aprofundarea cauzelor şomajului trebuie luate în consideraţie, în unitatea lor, asemenea procese demo-economice, economice, tehnico-ştiinţifice, cum sunt: evoluţia populaţiei active (vezi determinările ei); dinamica producţiei naţionale; rata de creştere economică şi modificarea sensului ei; tehnicile şi tehnologiile folosite, progresul tehnico-ştiinţific; restructurările agenţilor economici, independent de impulsurile acestora; conjunctura internă şi internaţională etc.
În fond, după unii autori, toate acestea îşi pun pecetea asupra muncii, respectiv asupra pieţei muncii. Piaţa muncii reflectă asemenea aspecte, direct sau indirect, pe termen scurt sau pe termen lung.
Apariţia şomajului, dar, mai ales, creşterea şi diminuarea lui au fost şi sunt influenţate de unele cauze directe, fiecare dintre acestea dând naştere la forme particulare de şomaj, cum sunt: ciclic, fricţional, structural, tehnologic, sezonier etc.
Şomajul ciclic (potenţarea lui) este dependent de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu; în perioadele conjuncturale proaste dimensiunile acestuia sporind, în timp ce în cele favorabile el se resoarbe în bună măsură.
Şomajul structural desemnează aceea situaţie de nonocupare din motive de natură economică, situaţie ce apare în fazele descendente ale ciclului pe termen lung, când nu se pot crea locuri de muncă durabile pe măsura sporirii ofertei de muncă. Acesta este legat de procesele majore ale restructurării economiilor, în condiţiile în care aparatul de problema asigurării fondurilor necesare (din cotizaţiile salariaţilor, din contribuţia întreprinderilor sau din alocaţiile bugetare) a generat numeroase tensiuni şi chiar conflicte sociale şi politice.
Diminuarea veniturilor familiilor având şomeri este un alt efect, adesea dramatic, al şomajului. Se ştie că, în nici o ţară, ajutorul de şomaj nu asigură acoperirea integrală a salariului avut anterior de şomer şi nici nu se raportează la salariile medii etc. De aceea, şomerii şi familiile lor trec prin dificultăţi materiale deosebite, care sunt însoţite de apariţia unor stări psiho-sociale grave ce afectează calitatea vieţii în general, îndeosebi aspectele privind educaţia, sănătatea, sportul.
Toate acestea, spun unii analişti ai fenomenului, duc direct la apariţia unor fenomene negative, ce afectează societatea în general şi realizarea personalităţii umane (furturi, crime, sinucideri, comportamente anormale, adesea antiumane etc.).














LEGEA OKUN


Care este relaţia de interdependenţă dintre şomaj şi PNB (în termeni reali)? Aceasta este întrebarea pe care şi-a pus-o economistul Arthur M. Okun în anii 1960 şi la care a dat un răspuns cunoscut în ştiinţa economică sub denumirea de legea Okun.
Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice, se poate presupune că ridicarea nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB. Această interrelaţie negativă între nivelul şomajului şi volumul PNB este numită legea Okun.
În graficul 25.3 este ilustrată legea Okun cu datele privitoare la economia SUA în perioada postbelică. Graficul reprezintă o pictograma, pe care fiecare punct exprimă rezultatul unei singure observări (în acest caz, datele se referă la fiecare an economic).

Pe axa orizontală este reprezentată schimbarea nivelului şomajului, comparativ cu anul anterior, iar pe cea verticală sunt surprinse ritmurile de creştere a PNB (în termeni reali). Datele reale atestă interdependenţa arătată.
Existenţa interrelaţiei negative între aceste variabile se exprimă prin tendinţa conform căreia sporirea şomajului  este  concomitentă cu scăderea volumului real al P.N.B.
Se poate da o mai riguroasă expresie  cantitativă  legii Okun. Astfel,  linia care trece printre punctele ce marchează intersecţiile dintre cele două variabile arată că:

Schimbarea PNB = 3% - 2 x schimbarea nivelului şomajului
(real, în procente)

Dacă nivelul şomajului rămâne neschimbat, atunci se manifestă legitatea, conform căreia ritmul de creştere a PNB (real) - ritm determinat de sporirea populaţiei, de acumularea de capital şi de procesul tehnico-ştiinţific - este de 3%. în plus, prin fiecare sporire a nivelului şomajului cu un punct procentual ritmul de creştere a PNB se reduce cu 2%. Dacă, de pildă, creşte rata şomajului de la 6 la 8%, atunci modificarea volumului real al PNB va fi 3 - 2 x (8 - 6) = 3 - 4 = -1. Deci, corespunzător legii Okun, m acest caz, PNB scade cu 1%, arătând o pantă descrescătoare în economia ţării.














PROBLEME ALE AMELIORĂRII OCUPĂRII

Desigur, mai buna ocupare a resurselor de muncă, reducerea şomajului, aducerea lui în limite normale s-au pus în maniere diferite de la ţară la ţara, de la o etapă la alta. O mare importanţă a prezentat, de asemenea, orizontul de timp avut în vedere, atunci când au fost concepute şi promovate diferite masuri în sensul atingerii obiectivului arătat. Nu puţine au fost cazurile când anumite măsuri pe termen scurt au antrenat dezechilibre pe termen lung, cu toate că temporar fuseseră rezolvate unele aspecte sociale presante şi tensionate ce îşi aveau baza în dimensiunile şi dinamica şomajului.
Prevenirea şi atenuarea şomajului au devenit preocupări majore ale tuturor forţelor sociale (salariaţi, sindicate, patronat), ca şi ale puterii publice din toate ţările cu economie de piaţă. În acelaşi timp, luându-se în consideraţie existenţa cronică a imui şomaj de mare amploare, au fost concepute, reglementate şi sunt promovate măsuri ample în vederea asigurării unor condiţii de existenţă decentă pentru şomeri.
Aducerea nivelului acestuia la limitele sale normale (care variază în timp şi spaţiu), atenuarea şomajului - este susţinută prin măsuri economico-investiţionale, educaţionale etc. Gruparea măsurilor respective se face după orizontul de timp al extinderii acestora, după transformările tehnologice şi social-economice presupuse pentru ca o măsură sau alta să fie implementată cu succes, după nivelul dezvoltării economice etc.
Prima grupă de măsuri se referă la o mai bună repartiţie a fondului total de muncă. Aceasta s-ar putea obţine prin: reducerea duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de intrare în pensie; prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii; creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării; extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă.
O a doua grupă de măsuri (conturată cu precădere după 1980) se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii (naţionale) a unor grupe de ofertanţi cum sunt: descurajarea muncii salariate feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini: imigraţi nenaturalizaţi încă; interzicerea imigrării sau restricţionarea ei la maximum etc.
Inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie. Se ştie că procesul industrializării (Al Doilea Val) a însemnat substituirea muncii prin capital. Mulţi specialişti mizează în prezent pe inversarea acestui proces istoric în condiţiile extinderii sectorului prestator de servicii şi, deci, pe încetarea substituirii muncii prin capital. Se aud şi voci care cer, pur şi simplu, limitarea acelor investiţii care sporesc productivitatea muncii (naţionale) şi reduc populaţia ocupată.
A patra grupă de măsuri vizează creşterea mobilităţii populaţiei active. Un asemenea proces de mare anvergură poate fi favorizat de: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului, asigurarea unei structuri adecvate acestuia; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţilor social-economice; adoptarea de măsuri complexe - legislative şi executive - care să faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă în zona sau oraşul care urmează să fie dezvoltat cu prioritate.
Evident, o altă grupă de măsuri se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, îndeosebi în acele sectoare care au şanse să devină factori de antrenare a noului mod tehnic, a acelor ramuri şi sectoare cu şanse de a se dezvolta în viitor.
Toate măsurile arătate mai sus presupun investiţii şi întâmpină numeroase piedici economice, sociale, culturale în realizarea lor.
Dacă ar fi să se facă unele comparaţii între grupele de măsuri analizată, atunci s-ar putea spune că măsurile din primele trei grupe sunt mai ales defensive şi provoacă o stare de spirit pesimistă; ele presupun o nouă segmentare a pieţei muncii şi o diminuare relativa, m continuare, a celor ocupaţi. În acelaşi timp, ele sunt legate de sporirea generală a productivităţii, pe seama efectelor căreia se vor putea acoperi costurile (contribuţiile) întreprinderilor în contul salariaţilor lor (vezi sursele ajutorului de şomaj). Sporirea productivităţii riscă, pe de altă parte, să anihileze efectul creării de noi locuri de muncă ca urmare a reducerii, în continuare, a duratei muncii.
Măsurile arătate la grupele 4 şi 5 sunt strategii ofensive şi, în consecinţă, preferabile celorlalte. Ele corespund unei politici de mare anvergură de ajustare a numărului de ocupaţii (locuri de muncă, slujbe) la populaţia activă, dar şi la dinamica ocupaţiilor.





INFLAŢIA

CONCEPTUL ŞI INDICATORII

DE COMENSURARE A INFLAŢIEI



Inflaţia este un fenomen şi un proces economico-social complex, care a devenit general şi persistent în epoca noastră. Ea se caracterizează prin creşterea relativ puternică şi cumulativă a preţurilor şi deprecierea monetară (reducerea puterii de cumpărare a unităţii monetare) şi pro-vine din devansarea puterii de cumpărare a consumatorilor faţă de cantitatea de bunuri şi servicii puse la dispoziţia lor.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor este un proces de durată, după unele opinii, chiar permanent, nu un fenomen conjuncţional. De exemplu, creşterea sezonieră a preţurilor unor produse, în preajma sărbătorilor, nu este o creştere inflaţionistă. Creşterea inflaţionistă este o creştere generală, dar neuniformă, ci inegală a preţurilor diferitelor grupuri de mărfuri. Creşterea inflaţionistă a preţurilor este de asemenea, cumulativă. Fiecare mărire a preţurilor antrenează noi creşteri, pfin jocul complex al reacţiilor în lanţ, sau efectul anticipărilor şi amplificărilor psiho-sociologice.
Inflaţia, mai ales cea deschisă, reprezintă o asemenea creştere a preţurilor care are aspecte economico-sociale patologice, investiţia speculativă devenind mai avantajoasă decît cea din producţie, iar categoriile sociale cu venituri fixe nu-şi pot menţine, puterea de cumpărare. Inflaţia contemporana a fost şi este influenţată de relaţiile internaţionale.
Inflaţia se desfăşoară în mai multe stadii. Instalarea propriu-zisă a inflaţiei este precedată de un şoc iniţial, provocat de o bruscă deregla-re a fluxurilor dintre cerere şi ofertă, după care urmează un proces cumulativ de accentuare a dezechilibrelor dintre cerere şi ofertă, alimentată de comportamentul grupurilor sociale. Inflaţia poate fi frînată sau prevenită prin conlucrarea grupuritor sociale: întreprinderi, sindicate, partide, guvern pentru revenirea la starea de echilibru economic.
Inflaţia reprezintă creşterea preţurilor peste un anumit prag. Conceptul de stabilitate economică şi monetară a evoluat. În secolul trecut, prin stabilitatea monetară se înţelegea o creştere anuală a nivelului general al preţurilor egală cu 0. In anii ‘50, conceptul de stabilitate monetară accepta o variaţie a preţurilor de 1,5—2%, iar mai tîrziu de 2,5— 2,7%. Astăzi se vorbeşte de inflaţie dincolo de o creştere anuală a preţurilor de 3,5%. Opinia aceasta nu este împărtăşită de toţi economiştii. În multe studii, inclusiv în publicistica Fondului Monetar Internaţional, creşterea anuală a preţurilor de 3,5—4,5%, în ţările dezvoltate, este inclusă în noţiunea de inflaţie medie.
Din punct de vedere al ordinului de mărime există astfel mai multe forme de inflaţie.
1.     Inflaţia ramplantă sau tîrîtoare (în engleză creeping infation) este denumită inflaţia  caracterizată printr-o creştere medie a preţurilor de 3-4% anual;
2.     Inflaţia deschisă (în franceză inflation ouvert; engleza open inflation) este denumită inflaţia în care creşterea preţurilor evoluează între 5-10% anual;
3.     Inflaţia galopantă – în care preţurile cresc cu peste 15% anual.
Între cele două războaie mondiale actualele ţări industrializate au cunoscut inflaţia deschisă. În perioada actuală cunosc inflaţia ocultă (latentă, „rampantă”) mult mai puţin periculoasă dar totuşi neliniştitoare.
Totuşi în perioada postbelică au existat şi inflaţii mai profunde, în special după anul 1970. Astfel, pe total O.C.D.E. ritmul mediu anual de creştere a preţurilor la bunurile de larg consum a fost în perioada 1961— 1980 de 3.3%, în perioada 1971—1978 de 8,5%, în 1979 de 9,8%, în 1980 de 12,9%, în 1981 de 10,6%, în 1982 de 6,9%4.
După cîţiva ani de creştere joasă, în anul 1989 rata inflaţiei medii, din ţările industrializate, s-a mărit pentru al treilea an consecutiv, ajungînd la 4,4% faţă de 3,4% în anul 1988. Printre principalele ţări industrializate, în Regatul Unit creşterea preţurilor la bunurile de consum a fost cea mai rapidă (7,8%) în 1989, iar în Japonia cea mai slabă (2,3%). În ţările din Comunitatea Economică Europeană inflaţia a sporit, în special, datorită scumpirii importurilor, creşterii salariilor şi măririi impozitelor şi tarifelor.
Evoluţia economică în aproape toate ţările s-a acomodat în ultimele decenii, unei inflaţii moderate. Totuşi, se consideră că o rată a creşterii confortabilă, de ordinul a 5% anual a produsului naţional brut nu poate să se acomodeze unei deprecieri monetare anuale superioare a 2-3 %.
Inflaţia este reflectată de mai mulţi indicatori care redau variaţia nivelului preţurilor în raport cu o perioadă de referinţă. Între aceştia menţionăm indicele general sau de grup al preţurilor care caracterizează dinamica preţurilor de vînzare în general, sau pe grupe de mărfuri.
Variaţia nivelului preţurilor se mai calculează făcînd raportul dintre valoarea Produsului intern brut (P.I.B.) din anul curent, calculat în preţurile anului curent, şi valoarea P.I.B. al anului curent calculat în preţurile anului de bază (anul de referinţă în raport cu care măsurăm variaţia).
Inflaţia se reflectă de asemenea, în creşterea masei monetare în circulaţie într-un ritm mai rapid decît creşterea producţiei şi productivităţii muncii.
























CAUZELE MONETARE ŞI ECONOMICO-SOCIALE

 ALE INFLAŢIEI

Inflaţia nu poate fi explicată printr-un raţionament de tipul cauză - efect, ea este un proces, o înlănţuire de fenomene care se influenţează reciproc în antrenarea creşterii preţurilor în ritmuri diferite. Fenomenul care joacă rolul de „detonator” poate să varieze dar, după aceea, o serie întreagă de factori contribuie la alimentarea creşterii preţurilor.
Principalii factori nemijlociţi, care par a fi la originea inflaţiei, sînt factorii monetari, cererea şi oferta, dar cauzele adînci rezidă în caracterul patologic al ansamblului economiei, inflaţia nefiind decît un reflex al ei.
Pornind de la factorii nemijlociţi care apar la originea inflaţiei distingem mai multe tipuri de inflaţie: inflaţie monetară, inflaţie prin cerere şi inflaţie prin costuri.
CAUZA MONETARA a inflaţiei rezidă în aceea că creşterea preţurilor se datoreşte creşterii excesive a masei monetare în raport cu cantitatea de mărfuri pe piaţă. Creşterea masei monetare este rezultatul emisiunii de monedă propriu-zisă cît şi, mai ales, al creării de monedă scripturală de către bănci (creditul bancar), prin. finanţările bugetare, precum şl imposibilităţii puterii publice de a controla emisiunea de monedă de către băncile comerciale.
O altă cauză a excesului monetar poate fi şi creşterea vitezei de circulaţie a întregii mase monetare.
Procesele inflaţioniste au şi cauze externe; ele au fost şi sînt alimentate, în multe ţări, de imensa masă de dolari şi capitaluri flotante existente in alte valute care circulă fără control, dintr-o ţară în alta, şi care se adaugă mijloacelor de plată interne, mărind, peste necesar, masa acestora. Speculu “a la baisse” şi mai ales „a la hausse”, asupra monedelor ţărilor (în special asupra monedelor naţionale neconvertibilă), reprezintă o cale de potenţare a proceselor inflaţioniste.
Una din cauzele principale, nemijlocite, ale inflaţiei trebuie calculată în dezechilibrul durabil dintre cerere şi ofertă, în elasticitatea cererii, în creşterea ei, şi rigiditatea sau involuţia ofertei. Inflaţia prin cerere înseamnă că preţurile sînt trase în sus prin fluxul efectiv al cererii, al cheltuielilor. În mod normal cererea trebuie să stimuleze creşterea producţiei. Dar, în situaţia cînd creşterea volumului cererii efective nu determină o creştere proporţională a producţiei, a ofertei, ci se manifestă în creşterea preţurilor, avem inflaţia.
John Maynard Keynes exprima in felul următor acest punct de vedere. „Atunci cînd o nouă creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a producţiei şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost strict proporţională cu creşterea cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică”. Excesul existent de disponibilităţi monetare (deci un exces al cererii) asupra fluxului de produse şi servicii (deci în raport cu oferta). provoacă urcarea preţurilor şi creşterea dobînzilor. Evident, în condiţiile economiei de piaţă, în care raportul dintre cerere şi ofertă este lăsat a se echilibra prin preţ. Excesul cererii globale de consum are mai multe surse, provenînd de la mai multe categorii de agenţi.
Menţionăm mai întîi, excesul cererii de consum a populaţiei, deşi nu întotdeauna este principala cauză. Creşterea cererii populaţiei poate să provină din detezaurizare (adică din economie). Ea poate să provină şi dintr-o creştere a salariilor, fără o creştere a producţiei sau productivităţii muncii, ba chiar şi în condiţiile scăderii acestor indicatori.
În ţara noastră, în etapa actuală, asistăm, în unele întreprinderi. Chiar la fenomenul de plată a salariilor fără prestare de muncă pe perioada de grevă, de demonstraţii). În acest caz, necreîndu-se nici un produs sau serviciu, apare un excedent monetar fără corespondent rest. El poate fi compensat numai pe seama muncii suplimentare a altor colective sau diminuării beneficiilor din economia naţională, dacă acestea există; în caz contrar ,devine un factor inflaţionist, un factor care presează asupra creşterii preţurilor.
O altă cauză o reprezintă excesul cererii de stat. Avem în vedere aici cheltuielile bugetare, în special cele militare, peste posibilităţile bugetare curente, suplimentînd astfel cererea. Cheltuielile militare sînt o premisă a inflaţiei deoarece ele nu se concretizează într-o investiţie în producţie sau servicii, care să ducă la creşterea producţiei şi să mărească oferta pe piaţă, pentru a contribui la echilibrarea raportului dintre cerere şi ofertă. De asemenea, creşterea necontrolată a cheltuielilor publice finanţate printr-un deficit bugetar, este o cauză a inflaţiei deoarece contribuie la creşterea cererii comparativ cu oferta.
În excesul de cerere globală o parte considerabilă revine de asemenea, întreprinderilor.
Dezechilibrul dintre cerere şi ofertă rezidă, în social, în insuficienţa ofertei penuria de produse şi servicii pe piaţă. Explicaţia penuriei trebuie căutată în primul rînd în neajunsurile producţiei, capacităţi de producţie mici sau slab utilizate, organizarea defectuoasă, slabă participare la muncă, din diferite motive. De asemenea, condiţii climaterice nefavorabile pot reduce producţia agricolă şi cauza un deficit al ofertei. Factorii internaţionali pot avea, în unele împrejurări, o pondere însemnata în neasigurarea pieţei interne cu produsele necesare. Insuficienţa ofertei este legată şi de imposibilitatea de a importa din ipsă de devize. Importul, bazat pe credite, poate amîna creşterea preţurilor, dar datoria contractată va complica situaţia economică viitoare.
Dacă inflaţia deschisă, de tip clasic, este caracterizată printr-ur, exces de disponibilitate monetară respectiv un exces al cererii, menţin prin costuri este caracteristică inflaţiei rampante, (tîrîtoare).
Inflaţia prin costuri este datorată, după unele opinii în special creşterii neîncetate a sarcinilor întreprinderilor: sarcini salariale şi sociale; sarcini fiscale; sarcini tehnice şi comerciale (amortismente accelerate, dezvoltarea publicităţii, etc). Ea se produce deci şi atunci cînd cererea rămîne joasă.
Din cele menţionate, în creşterea costurilor sînt implicaţi mai mulţi factori. Statul, crescînd cheltuielile publice şi sociale, este nevoit să sporească sarcinile fiscale, suportate, în cea mai mare parte, de producţie. Întreprinderile adaugă la costuri sarcinile fiscale care le revin şi măresc astfel preţurile. Subvenţiile acordate de stat pentru susţinerea unor ramuri, a agriculturii de exemplu, contribuie la majorarea costurilor şi preţurilor, ridicînd implicit costul vieţii.
Inflaţia prin costuri, se produce şi atunci cînd sub presiune salariaţilor şi sindicatelor, nivelul mediu al salariilor creşte mai repede decît productivitatea medie în economie.
Pe măsură ce preţurile şi costul vieţii urcă, sindicatele trebuie să negocieze, pentru a obţine sporuri salariale care să ţină pasul cu creşterea costului vieţii.
Se consideră că  întreprinderile al căror nivel de activitate este ridicat, preferă să crească salariile decît să se confrunte cu greve care le afectează producţia şi astfel pierderea pieţelor. În virtutea unei tendinţe egalitariste însă, sindicatele cer, de multe ori, mărirea generală a salariilor, inclusiv în întreprinderile unde productivitatea este mai slabă.


BIBLIOGRAFIE


1.     Virgil Madgearu, “Drumul echilibrului financiar”, Atelierele “Adevărul”, S.A. Bucureşti, 1935

2.     Andre Page, “Economie politique”, ed. a V-a Dalloz, Paris, 1979

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva