Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Dreptul comunitar

Dreptul comunitar reprezintă ansamblul de norme juridice care impun statelor membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor pe care Comunităţile europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de instituţii, obiectul lor fiind Comunităţile şi exercitare competenţelor lor. Ca atare, dreptul comunitar este un drept supranaţional care în toate situaţiile are întâietate faţă de dreptul naţional al fiecărei ţări membre.
Dispoziţiile tratatelor nu fac o referire explicită la această situaţie. Superioritatea tratatelor în integralitatea lor rezultă din mai multe considerente. Recunoscându-se rolul Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte respectarea dreptului şi a tratatelor (Tratatul CEE, art. 64), se recunoaşte implicit că existenţa dreptului comunitar are putere faţă de statele membre.
Articolele 189-192 din acest Tratat atribuie actelor juridice ale Comunităţii o forţă executorie pentru statele membre. Vom vedea însă că, potrivit ierarhiei acestor acte, nu toate privesc cele 15 state membre.
Rezultă că ordinea juridică comunitară este autonomă faţă de dreptul statelor membre, că este integrată în dreptul naţional şi astfel devine clar că există o ierarhie precis stabilită între dreptul comunitar şi cel naţional. Normele juridice sunt dispuse într-o ierarhie complexă, sunt dotate cu caracteristici juridice specifice şi sunt supuse controlului de către instanţele jurisdicţionale constituite în acest scop.
Ordinea juridică comunitară este constituită din categoriile de norme juridice organizate într-un sistem coerent şi ierarhizat, aşa cum aceasta a fost caracterizată prin mai multe hotărâri ale Curţii de Justiţie[1]: "Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional în favoarea căreia statele au limitat drepturile lor suverane, cu toate că în domenii restrânse".
Trebuie menţionat că dacă dreptul intern al statelor naţionale dispune de mijloace coercitive de aplicare şi respectare a normelor lor, Comunităţile dispun de dreptul comunitar ca un mijloc integrator pentru a impune statelor membre obţinerea obiectivelor în vederea cărora au fost create.
Ca regulă generală, se ştie că dreptul legitimează, organizează comportamentul şi, în acelaşi timp, fixează şi limitele raporturilor sociale, fiind astfel o formă constitutivă a lor. Toate acestea sunt asigurate prin mijlocirea unor mecanisme permanente, prin instituţii şi alte organisme specifice. Ele sunt proprii şi dreptului comunitar, cu menţiunea că trebuie ridicate la scara Comunităţilor, pentru că dreptul comunitar este supranaţional şi are în toate situaţiile întâietate asupra dreptului naţional.
Această poziţie a determinat o bogată jurisprudenţă a Curţii de Justiţie care pe parcursul timpului a definit natura şi ordinea juridică comunitară.
O decizie a Curţii[2] a reafirmat că tratatele au forţă de lege în toate ţările membre din moment ce acestea le-au ratificat şi că ele primează, în întregul lor ansamblu asupra dreptului intern al statelor.
O altă decizie[3] precizează că toate actele comunitare sunt obligatorii pentru dreptul intern al statelor.
Se înscrie astfel că forţa executorie a dreptului comunitar este egală pentru toate statele, că preeminenţa dreptului comunitar înseamnă că şi alte acte, cum sunt de pildă regulamentele, au valoare obligatorie şi sunt aplicabile statelor, că transferurile unor părţi din suveranitatea statelor făcute în favoarea Comunităţilor, potrivit dispoziţiilor din tratate constituie de fapt o limitare definitivă şi voluntară din dreptul suveran al statelor şi care nu se pot prevala de un act ulterior de drept intern care ar fi incompatibil cu tratatele pentru a scăpa de obligaţiile lor.
Ca urmare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie, sistemul normativ al Comunităţii creat prin tratatele internaţionale încheiate între state se caracterizează deci prin două trăsături fundamentale:
-                      prima trăsătură constă în ordinea juridică comunitară, adică într-un sistem de norme ierarhizate şi diversificate care înglobează tratatele constitutive precum şi diferitele categorii de acte emise de instituţii şi alte organe în baza abilitării lor de către tratate precum şi principiile generale cărora acţiunea Comunităţilor trebuie să li se supună;
-                      o a doua trăsătură caracteristică a sistemului normativ comunitar este că normele nu se aplică numai Comunităţilor în integralitatea lor organică şi funcţională ci se integrează în ordinea juridică internaţională.
Sunt două trăsături care determină originalitatea construcţiei comunitare. Se impun de reţinut următoarele caracteristici:
-                      ordinea juridică comunitară este autonomă faţă de dreptul statelor;
-                      este integrată în dreptul naţional al statelor;
-                      este superioară dreptului intern al acestora;
-                      este unitară şi nu poate fi considerată decât în globalitatea sa;
-                      are forţă executorie.
Cu alte cuvinte, ordinea juridică comunitară are întâietate, este unitară, supranaţională şi imperativă; ea rezultă din diferenţierea normelor conform izvoarelor lor de formare şi din ierarhizarea acestor norme după autoritatea care le-a fost conferită.
O altă observaţie: dacă aplicăm teoria sistemelor, atunci sfera dreptului comunitar reprezintă sistemul format din subsistemele dreptului instituţional comunitar, dreptului bancar comunitar, dreptului comunitar comercial, monetar, fiscal, al agriculturii, transporturilor, mediului, asigurărilor, vamal şi altele. Desigur că dacă importanţa acestora este mare, întinderea lor este diferită, cum ar fi de pildă unele cu caracter sectorial, toate însă esenţiale pentru completarea întregului sistem al dreptului comunitar general. De pildă, dreptul comunitar al drepturilor fundamentale ale omului, deşi se referă la libertăţile şi drepturile omului în spaţiul comunitar, nu poate lipsi din întreaga arhitectură comunitară.
Din acest punct de vedere, dreptul instituţional comunitar al Uniunii Europene "constituie o parte din dreptul care rezultă din Tratatul asupra Uniunii şi din Tratatele institutive ale Comunităţilor, aşa cum acesta le-a modificat adică, în esenţă, o parte din dreptul comunitar." (Droit institutionnel d'Union Européenne, 5— édition, Jean Boulouis, Montch, p. 34) Cu alte cuvinte, dreptul instituţional comunitar este compus dintr-o ierarhie de norme juridice care guvernează constituirea comunităţilor, modul lor de funcţionare.
Normele de drept instituţional comunitar au aplicabilitate imediată, fie ele de drept primar, fie de drept derivat, în sensul că îşi ocupă locul în ordinea de drept naţional ca drept comunitar, fără a mai fi necesară o procedură specială de introducere. Judecătorii din statele membre sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar. Aplicabilitatea lor este nu numai imediată, ci şi directă; ele dau naştere la drepturi şi la obligaţii statelor membre şi persoanelor particulare. Aceste norme sunt aplicabile din momentul intrării lor în vigoare, indiferent dacă există norme de drept naţional incompatibile cu cele de drept comunitar. De aici, obligaţia statelor membre de a interzice aplicarea normelor interne care intră în conflict cu normele comunitare.
Secţiunea 2 — Izvoarele dreptului instituţional comunitar

Izvoarele dreptului instituţional sunt izvoare scrise şi izvoare nescrise. Pentru izvoarele scrise, normele de drept decurg din actele juridice care se diferenţiază în funcţie de caracterul lor general sau particula, unilateral sau multilateral şi după natura obligaţiilor pe care le generează. Actele juridice pot avea un caracter autoritar, existând între ele în principiu o ierarhie; ele pot avea şi un caracter convenţional.
Dreptul comunitar este în mod esenţial un drept scris, fapt care nu a permis dezvoltarea unei cutumi. Totuşi, se consideră ca fiind surse nescrise principiile generale de drept.
Izvoarele dreptului instituţional comunitar sunt izvoare de drept comunitar originar, comunitar derivat, comunitar rezultat din acorduri externe, comunitar complementar şi comunitar nescris.


A.    Dreptul instituţional comunitar originar sau primar

În vârful ierarhiei normelor care formează dreptul instituţional comunitar este aşa-numitul drept originar sau primar. Acest izvor este format din normele înscrise în tratatele care au creat CECO, CEE şi CEEA. Aceste tratate constitutive ale Comunităţilor europene au fost calificate de tratate-legi pentru CECO şi CEEA şi tratat-cadru pentru CEE; acestea au fost amendate şi completate pe parcursul timpului de o serie de protocoale şi diferite anexe, toate cu valoare juridică obligatorie ca şi tratatele de bază. Li s-au mai adăugat pentru adaptarea textelor iniţiale şi pentru îmbogăţirea lor alte tratate, acte, decizii, acorduri, convenţii şi altele. Baza juridică a acestora se află în cuprinsul tratatelor de bază: art. 239 din Tratatul CEE,
art. 84 din Tratatul CECO şi art. 207 din Tratatul CEEA.
Deşi fiecare din aceste tratate îşi păstrează specificitatea proprie, ele au o structură în linii mari comparabilă: un preambul, dispoziţii cu caracter introductiv, dispoziţii cu caracter instituţional, clauze materiale, generale şi finale. Tratatele CECO şi CEEA conţin prevederi foarte detaliate care acordă instituţiilor pe care le reglementează un rol mai mult de execuţie, în timp ce Tratatul CEE reprezintă mai mult o convenţie generalizată care atribuie un loc mai important definirii obiectivelor şi formulării principiilor instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.
Tratatul CEE, în dispoziţiile Articolelor 164 şi 189-192, precizează natura şi întinderea diferitelor acte juridice adoptate de Comunităţi. Ca o trăsătură dominantă, toate aceste dispoziţii consacră superioritatea Tratatului (Tratatelor) asupra dreptului naţional al statelor membre.
În afara celor trei tratate mai sus amintite, dreptul instituţional comunitar originar mai este format din normele cuprinse în:
-                      Tratatul de fuziune, care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice pentru toate cele trei Comunităţi (8 aprilie 1965);
-                      Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului European (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971);
-                      Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului (intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
-                      Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie 1975);
-                      Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile de adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973);
-                      Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a
Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981);
-                      Tratatele de adeziune de la Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1986);
-                      Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei din 25 iunie 1994 şi intrate în vigoare (fără Norvegia, care l-a respins prin referendum naţional) la 1 ianuarie 1995;
-                      Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunităţilor în chestiunea Groenlandei;
-                      Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987);
-                      Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;
-                      Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile, din 8 aprilie 1965;
-                      Decizia 70/243/CEE din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resurse proprii ale Comunităţilor, modificată prin Decizia Consiliului 88/376/
CEE, CEEA din 24 iunie 1988;
-           Actul privitor la alegerea cu vot universal a membrilor Adunării Parlamentare a Comunităţilor, semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976;
Fiecare din cele trei tratate comunitare are un obiect dublu:
-                      crearea unei pieţe comune, sectorială sau generală;
-                      instituirea unui mecanism internaţional însărcinat să gestioneze această piaţă.
În acest fel, în conţinutul tratatelor există două categorii de dispoziţii: prima privind reglementări pe plan economic, a doua privind reglementări instituţionale.
Tratatul CECO şi CEEA care au instituit pieţe comune sectoriale cuprind reglementări economice mai dezvoltate şi de aici şi necesitatea ca aceste legi să fie executate. Sunt tratate-legi spre diferenţă de Tratatul CEE, care este tratat-cadru pentru că el defineşte obiectivele, precizează principiile şi regulile cărora instituţiile comunitare trebuie să li se supună şi să le asigure funcţionarea. De aici şi unul din izvoarele dreptului comunitar, dreptul derivat.
Regimul juridic al tratatelor constitutive se caracterizează din punctul de vedere al câmpului de aplicare şi al modalităţilor de modificare.
Din punctul de vedere al câmpului de aplicare în timp: CECO a fost creată pentru 50 de ani, celelalte pentru o durată nelimitată.
Din punctul de vedere al aplicării în spaţiu, fiecare tratat cuprinde dispoziţii care nu sunt identice. CECO, în principiu, este aplicabil teritoriului comunitar european şi teritoriilor europene cu care unul din statele semnatare este în relaţii externe. La fel şi pentru Tratatul CEEA. Dispoziţiile Tratatului CEE nu se întemeiază pe o distincţie între teritoriile europene şi neeuropene. Teritoriile neeuropene dependente de statele membre se bucură de un regim cu condiţii speciale reglementate de prevederile Articolului 227, al. 2-3.
Din punct de vedere al modificării: există o procedură normală de revizuire prevăzută în tratate în mod diferit


B.    Dreptul instituţional comunitar derivat

Dreptul instituţional comunitar derivat sau secundar este format din norme cuprinse în acte emise de instituţiile comunitare constituite prin dispoziţiile din tratate. Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl constituie este subordonat dispoziţiilor din tratate de la care nu pot deroga. Instituţiile comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte numai dacă acestea sunt necesare aducerii la îndeplinire a obiectivelor lor şi numai în măsura în care tratatele le-o permit.
Sunt acte interne cu caracter juridic obligatoriu, privitoare la organizarea şifuncţionarea instituţiilor comunitare, sau acte funcţionale preparatorii. În anumite circumstanţe, în practică, au mai apărut şi alte acte care produc efecte de drept cum ar fi decizii ale Consiliului din 1 februarie 1971, care atribuie noi obiective Fondului social european[4] sau cea din 30 martie 1981 privitoare la mărirea numărului de avocaţi generali[5] şi altele. Nomenclatura acestor acte este variată, dar există corespondenţe care permit stabilirea şi a unei nomenclaturi comune.
Tratatele constitutive ale Comunităţilor enumeră aceste acte, şi anume:
-                      Articolul 161 din Tratatul CEEA prevede cinci feluri de acte, şi anume: regulamente, directive, decizii generale şi individuale, recomandări sau avize;
-                      Tratatul CEE, în art. 189, le înscrie tot pe acestea;
-                      Tratatul CECO, în art. 14, înscrie numai trei acte, şi anume: deciziile generale, recomandările şi avizele.
Nomenclatorul comun le poate reduce la patru:
-                      deciziile generale CECO şi regulamentele CEE şi CEEA;
-                      recomandările CECO şi directivele CEE şi CEEA;
-                      deciziile negenerale CECO şi deciziile CEE şi CEEA;
-                      avizele CECO şi avizele şi recomandările CEE şi CEEA.
Este o nomenclatură comună, bazată pe diferenţierea între diferitele categorii de acte după asemănarea noţiunilor dar şi pe identitatea de regim.


B. 1. Regulamentele — principalul izvor al dreptului derivat

Regulamentele sunt acte cu forţă generală, obligatorie şi aplicabile direct în fiecare stat membru al Comunităţilor. Articolele 189 din Tratatul CEE şi 165 din Tratatul CEEA recunosc regulamentelor calitatea lor de a avea forţă generală. În acest sens, Curtea de Justiţie s-a pronunţat[6] formulând o definiţie a noţiunii de regulament — echivalată în art. 14 din Tratatul CECO cu noţiunea de decizie generală — ca fiind un act care stabileşte principii normative cu caracter general, obligatoriu şi aplicat direct în toate elementele sale ţărilor membre. Condiţiile de aplicare au un caracter general "abstract" impersonal, cu consecinţe juridice.
Regulamentul precum şi ansamblul de dispoziţii care îl însoţesc are o putere normativă completă, adică este obligatoriu în toate elementele sale. Toate statele membre, instituţiile comunitare, toţi cetăţenii comunitari au obligaţia să respecte stipulaţiile din acest act. Nimeni nu poate să aplice în mod incomplet sau selectiv dispoziţiile sale, acestea trebuind aplicate în totalitatea lor.
Respectarea regulamentului este o obligaţie absolută. Nici un stat nu se poate prevala de nici o scuză pentru a justifica nerespectarea unora sau a unei dispoziţii stipulate într-un regulament. Statele membre, în virtutea Articolului 5 din Tratatul CEE, impune statelor membre obligaţii precis formulate asupra îndeplinirii cărora veghează Curtea de Justiţie. În consecinţă, statele trebuie să se abţină să efectueze orice act susceptibil să lezeze autoritatea regulamentului; mai mult, ele au obligaţia să adopte măsurile generale sau speciale capabile să-i garanteze execuţia eficientă. În anumite regulamente, chiar în textul lor sunt prescrise măsurile ce trebuie luate. Forţa acestor regulamente se impune şi instituţiilor comunitare, ele fiind, dacă situaţia o cere, supuse unui control contencios.
Regulamentele, potrivit tratatelor de la Roma, sunt direct aplicabile în orice stat membru. Sunt singurele acte care au această calitate. Aplicarea directă înseamnă că este şi imediată, adică, ele devin în mod automat valide în ordinea juridică a statelor membre, fără amai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau încorporarea în dreptul naţional. În principiu, însă, intrarea în vigoare a unui regulament trebuie marcată de publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE). Dar dacă regulamentele au o aplicare directă şi imediată, ele au şi un efect direct în sensul că au aptitudinea de a crea obligaţii şi drepturi pe care le introduc în patrimoniul juridic al persoanelor fizice sau juridice pe care le protejează.[7]
Cu alte cuvinte, regulamentele se integrează în sistemul juridic naţional, care trebuie să permită exercitarea efectului direct în aşa fel încât să se poată invoca o dispoziţie comunitară fără să i se poată opune o regulă de drept intern.
Regulamentele sunt de două tipuri: regulamente de bază şi regulamente de execuţie.
Regulamentele de bază sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie în aplicarea directă a unei dispoziţii din tratat şi se referă la elementele de bază ale legislaţiei pe care o vor crea.[8]
Regulamentele de execuţie sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie, dar numai pentru executarea regulamentelor de bază[9], de la care nu pot deroga decât dacă Consiliul a prevăzut această posibilitate în mod expres şi dacă derogarea nu va avea ca efect denaturarea textului ierarhic superior.

B. 2. Directivele

Directivele sunt prevăzute în dispoziţiile înscrise în Articolele 189 al. 3 din Tratatul CEE, 161 al. 3 din Tratatul CEEA şi art. 14 din Tratatul CECO. Acesta din urmă defineşte recomandarea — cum era denumită directiva în textul Tratatului de la Paris — într-un mod aproape identic. În consecinţă, cu câteva particularităţi, actele de această natură sunt comune celor trei tratate. Potrivit dispoziţiilor mai sus citate "directiva leagă orice stat membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie atins lăsând instanţelor naţionale competenţa referitoare la formă şi mijloace".
Directiva este un act obligatoriu ce stabileşte o obligaţie de rezultat, absolută, în sarcina statelor membre destinatare. În principiu, alegerea formelor şi mijloacelor de a o realiza este lăsată la latitudinea statelor destinatare. În consecinţă, directiva este o formă a legislaţiei derivate, cu două trepte de aplicare, atât la nivel comunitar cât şi la cel naţional, unde apare ca instrument de colaborare între acestea. Nu are, în principiu, o influenţă generală deoarece se adresează direct unui anumit stat membru şi nu are aplicabilitate directă în ordinea juridică internă.
În acelaşi timp, directiva poate produce un efect direct, deşi Curtea de Justiţie nu a consacrat în mod expres că un asemenea efect se produce în mod automat. Directiva nu are obligaţia publicării prealabile în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene pentru a intra în vigoare; intrarea în vigoare este condiţionată de notificarea destinatarilor asupra adoptării ei.


B. 3. Decizia

Potrivit stipulaţiilor Articolului 189 al. 4 din Tratatul CEE şi ale Articolului 161 al. 4 din Tratatul CEEA, decizia este un act cu forţă obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează, aceştia având doar facultatea de a alege forma juridică a aplicării ei în ordinea juridică internă. Decizia vizează cu deosebire aplicarea prevederilor din tratate la situaţiile specifice ale statelor membre.
În funcţie de aceşti destinatari, ele se pot clasifica în două categorii: cele care privescstatele membre şi cele care privesc pe particulari. Ele se mai pot clasifica şi după instanţele cărora li se adresează: Consiliul sau Comisia.
Articolul 14 din Tratatul CECO nu face deosebire între deciziile generale şi cele individuale.
Decizia este un act obligatoriu, susceptibil de a produce un efect direct, calitate recunoscută de toate cele trei tratate. Pentru a produce acest efect direct, deciziile trebuie motivate temeinic şi notificate destinatarilor, condiţii a căror neîndeplinire determină nulitatea, chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.


B. 4. Recomandările şi avizele

Recomandările ca şi avizele sunt tot acte de drept derivat, dar fără forţă obligatorie deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite conduite de către statele comunitare. Semnificaţia lor constă în aceea că îndeplinesc un rol de apropiere a legislaţiilor naţionale.


C.    Dreptul instituţional comunitar complementar

Izvoarele de drept instituţional comunitar complementar, denumit şi terţiar, sunt constituite din actele privitoare la acordurile cu state terţe sau cu organisme internaţionale, din actele unilaterale adoptate de organele anumitor acorduri externe ale Comunităţilor Europene şi din unele tratate încheiate de statele membre cu state terţe.
Comunităţile sunt dotate cu personalitate juridică şi sunt competente să încheie acorduri interne. Când aceste acorduri sunt întocmite cu respectarea normelor juridice, ele creează raporturi de drept între instituţiile comunitare şi statele membre. Potrivit statuărilor Curţii de Justiţie, intrarea lor în vigoare înseamnă că devin şi parte integrantă din ordinea juridică comunitară şi astfel au capacitatea să creeze drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii din statele comunitare.
Acordurile între statele membre ca izvor al dreptului instituţional comunitar complementar sunt de două categorii:
-                      acordurile care rezultă din deciziile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în Consiliu;
-                      acorduri pe care însăşi tratatele le prevăd.
Celălalt izvor al dreptului instituţional comunitar complementar este format din acordurile încheiate de Comunităţi.
Prin acord internaţional se înţelege actul sau mai multe acte guvernate de normele de drept internaţional şi care presupun ca părţile, subiecte de drept internaţional, să participe în mod voluntar. Curtea de Justiţie a definit acordul internaţional ca fiind "orice angajament luat de subiecte de drept internaţional, care are forţă obligatorie, oricare ar fi calificarea formală".[10]
Este evident că din această definiţie trebuie reţinut efectul obligatoriu al angajamentului/angajamentelor luate; mai rezultă că forma scrisă a actului internaţional nu este cerută în mod obligatoriu.
Acordurile rezultate din deciziile adoptate de reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu sunt acte convenţionale. Ele trebuie semnate de toţi membrii Consiliului şi nu numai de preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii; în mod obişnuit, ele cuprind o dispoziţie finală în care se prevede necesitatea aprobării sau ratificării de către statele membre potrivit procedurilor lor constituţionale. Natura convenţională a acestor acte este confirmată de actele de adeziune prin care noile state declară că aderă la deciziile şi acordurile convenite de reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu. Mai multe dispoziţii din tratate prevăd încheierea de acorduri intre statele membre.
Articolul 220 din Tratatul CEE înscrie în mod expres că asemenea acorduri se încheie "în favoarea cetăţenilor lor". Ele au ca obiect patru domenii: protecţia persoanelor, eliminarea dublei impozitări în interiorul Comunităţilor, recunoaşterea reciprocă de societăţi, simplificarea formalităţilor de recunoaştere şi executare reciprocă a sentinţelor arbitrale şi a deciziilor judiciare. Pe aceste baze, au fost încheiate Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privitoare la competenţa judiciară şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială şi Convenţia de la Bruxelles din 29 februarie 1968 cu privire la recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice, Convenţia din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
Acordurile încheiate ca urmare a unor dispoziţii din tratatele comunitare sunt supuse ratificării sau aprobării statelor membre conform regulilor lor naţionale de procedură.
Asemenea acte nu intră în competenţa interpretativă a Curţii de Justiţie, care este limitată la tratate şi la actele instituţiilor.
Acordurile încheiate între Comunităţi au ca temei juridic mai multe dispoziţii din tratate. Astfel, Tratatul CEE, în art. 111, atribuie competenţe referitoare la încheierea de acorduri tarifare; art. 113 atribuie competenţe pentru acorduri comerciale, art. 238 pentru acorduri de asociere şi Articolele 229-231 pentru acorduri cu organizaţii internaţionale. Comunităţile, fiind organizaţii internaţionale, sunt supuse principiului specialităţii; în anumite domenii determinate Comunităţile îşi exercită competenţe care le permit să se substituie statelor membre.


D.    Drept instituţional comunitar jurisprudenţial

În afara izvoarelor dreptului comunitar arătate mai înainte, un altul, deloc neglijabil, este format din jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă (TPI). Această instituţie, printre competenţele cu care a fost înzestrată o are şi pe aceea de a remedia lacunele existente în tratate şi de a controla aplicarea corectă a dreptului comunitar. Ca urmare a acestor competenţe, Curtea de Justiţie îşi aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea constantă a dreptului comunitar.
În general, jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. Ţinând seama însă că această entitate are calitatea de instituţie comunitară, că el contribuie la îndeplinirea obiectivelor puse de tratate în faţa Comunităţilor, tratate pe care le interpretează şi le aplică în lumina dreptului comunitar, că are monopolul interpretărilor care din punct de vedere juridic sunt obligatorii, că este astfel suprema autoritate în materie învestită de aceste tratate, Curtea de Justiţie şi demersurile sale capătă o valoare specială.







Secţiunea 3 — Principiile generale ale dreptului comunitar

Dreptul comunitar, în calitatea lui de factor integrator al Comunităţilor, a determinat
Curtea de Justiţie să folosească şi expresia de "comunitate de drept".[11] Perfecţionarea acestei comunităţi de drept, consolidarea coerenţei ei au fost căutate şi pe calea degajării din chiar tratate a unor principii generale — deşi neformulate toate în mod explicit în tratate, ci mai mult prezumate — care să guverneze modalităţile de funcţionare a relaţiilor juridice din cadrul Comunităţilor. Curtea de Justiţie a dat pe parcursul timpului expresii clare unor asemenea principii. Se poate deci afirma că acestea s-au constituit şi că au fost degajate pe cale pretoriană. Diversele speţe pe care Curtea era chemată să le soluţioneze au prilejuit deci concretizarea acestor principii. A trebuit însă pentru aceasta să se ţină seama atât de ordinea juridică a statelor membre cât şi de ce internaţională, dar numai în măsura în care specificitatea dreptului comunitar nu ar fi viciată, nu s-ar subordona celor două ordini juridice arătate.
Curtea a degajat astfel numeroase principii generale de drept pe care le-a aplicat cu multă supleţe. Printre aceste principii sunt: principiul efectului util în materia interpretării tratatelor, caracterul contradictoriu al instanţei, concilierea bunei administrări a justiţiei şi securitatea relaţiilor juridice, regulile de drept intertemporal, condiţii ale retragerii unilaterale, îmbogăţirea fără justă cauză, noţiunea de întreprindere, condiţiile generale ale dreptului de proprietate etc.[12]
Recurgerea la astfel de principii este determinată de problemele puse în activitatea de interpretare a Tratatelor sau de acoperire a lacunelor atunci când Curtea este obligată să statueze asupra unei probleme absente în Tratate, pentru a nu se aduce un prejudiciu justiţiei. Dar nu numai căutarea principiilor generale de drept constituie activitatea de construcţie juridică desfăşurată de Curte, ci şi aplicarea lor precum şi a acelora care sunt enunţate formal în Tratate.
Ansamblul acestor principii este ordonat într-un corp de drept omogen în ceea ce se numeşte comunitatea de drept.
Respectarea corpului de principii astfel constituit se impune atât instituţiilor şi organelor comunitare cât şi statelor membre, acestora din urmă în situaţia în care reglementările naţionale sunt plasate în cadrul dreptului comunitar.[13] În literatura de specialitate corpul de principii a fost clasificat după mai multe criterii care diferă nu în conţinut, ci în denumire. Una din clasificări, la care am recurs şi noi din raţiuni didactice[14], este:
-                     principii rezultate din chiar natura Comunităţilor;
-                     principii de drept internaţional;
-                     principii deduse din dreptul statelor membre.
După alţi specialişti (Jean Boulouis, op. cit.), principiile au fost plasate astfel: principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibru instituţional, la alegerea bazei legale; principii generale ale dreptului din fac parte principiile inerente ale oricărui sistem juridic organizat, principii generale comune drepturilor naţionale ale statelor membre şi principii deduse din natura Comunităţilor.
Într-o altă ordine, au mai fost plasate şi denumite de unii specialişti români
astfel:
-                     principii care guvernează activitatea instituţională;
-                     principii generale comune dreptului statelor membre;
-                     principii privind natura Comunităţilor;
-                      principii referitoare la integrarea dreptului comunitar în ordinea juridică internaţională;
-                      principii generale privind competenţele Comunităţilor Europene.[15]
Un alt autor[16] clasifică principiile generale de drept integrate dreptului comunitar:
-                      principii inerente oricărui sistem juridic organizat, care cuprind principiile generale clasice: principiile generale de procedură, principiul securităţii juridice şi al echităţii;
-                      principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre, care cuprind: principii referitoare la revocarea actelor administrative generatoare de drepturi subiective, principiul egalităţii în faţa reglementărilor economice, principiul îmbogăţirii fără justă cauză, principiul ierarhiei normelor în măsura în care fundamentează distincţia dintre reguli şi măsuri de executare, principiul confidenţialităţii corespondenţei dintre avocaţi şi clienţi, principiul dreptului întreprinderilor asupra secretului afacerilor lor;
-                      principii deduse din natura Comunităţilor, care se împart în: (a) principii de ordin instituţional, cum sunt principiul general al solidarităţii statelor membre, principiul general al echilibrului constituţional şi (b) principii inerente noţiunii de piaţă, cum ar fi principiul nediscriminării, al egalităţii de tratament, al proporţionalităţii, al preferinţei comunitare.
Alt autor[17] clasifică: principii generale ale dreptului în protecţia drepturilor fundamentale ale omului, respectarea dreptului la apărare, autoritatea de lucru judecat, principiul certitudinii juridice, al egalităţii, proporţionalităţii, loialităţii.
Principiile rezultate din natura comunităţilor sunt numite şi principii constituţionale pentru că ele decurg din necesitatea interpretării tratatelor, a precizării şi completării lor.
Principiile de drept internaţional şi-au găsit loc tot prin intermediul jurisprudenţei Curţii de Justiţie în ordinea juridică comunitară, dar numai acelea compatibile cu ordinea de drept comunitară.
Principiile deduse din dreptul statelor membre constituie categoria cea mai substanţială de principii generale care se sprijină pe dreptul statelor membre. Consacrate tot prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă, aceste principii pretind o explicaţie mai detaliată.
Din prima categorie de principii, cele rezultate din natura Comunităţilor, fac parte:
-                      principiul solidarităţii şi egalităţii între statele membre;[18]
-                      principiul echilibrului instituţional;[19]
-                      principiul respectării puterilor şi competenţelor atribuite prin tratate;[20]
-                      principiul liberei circulaţii;[21]
-                      principiul liberei concurenţe;[22]
-                      principiul nediscriminării;[23]
-                      principiul preferinţei comunitare.[24]
Din cea de-a doua categorie, aceea a principiilor de drept internaţional, fac parte:
-                      principiul care se opune ca un stat să refuze propriilor săi cetăţeni dreptul de a se întoarce şi a locui pe teritoriul său;[25]
-                      principiul teritorialităţii.[26]
Din cealaltă categorie de principii fac parte:
-                      principiul securităţii juridice;
-                      principiul încrederii legitime;
-                      principiul drepturilor obţinute;
-                      principiul proporţionalităţii;
-                      principiul egalităţii;
-                      principiul bunei administraţii;
-                      principii generale de procedură.
Câteva din aceste principii se explicitează în cele ce urmează.
-                      principiul superiorităţii dreptului comunitar — principiu dedus din natura Comunităţilor — asupra dreptului naţional al statelor membre înseamnă că într-o situaţie conflictuală, de neconcordanţă sau de incompatibilitate între dreptul comunitar şi dreptul naţional, cel dintâi prevalează faţă de cel de-al doilea;
-                      principiul securităţii juridice — dedus din dreptul statelor membre — se întemeiază pe ideea că dreptul prezintă o certitudine pentru toţi: instituţii şi organe comunitare, state membre şi particulari. Pentru aceasta, normele care îl compun trebuie să fie clare, precise, previzibile pentru justiţiabili, eficace şi fiabile. Concretizarea acestui principiu apare de pildă în neretroactivitatea actelor administrative sau în principiul bunei credinţe;[27]
-                      principiul încrederii legitime se întemeiază pe încrederea pe care cei administraţi o au în normele juridice, în menţinerea unei reglementări a cărei schimbare i-ar afecta.
În practică, aceste două principii se regăsesc de cele mai multe ori împreună.
-                      principiul proporţionalităţii[28] cere ca să existe o proporţionalitate între intervenţiile autorităţilor comunitare sau naţionale care trebuie să se limiteze la urmărirea obiectivelor comunitare. Altfel spus, trebuie respectată "o justă proporţie" între scopurile urmărite de instituţiile comunitare sau de statele membre şi mijloacele folosite în obţinerea lor. Acest principiu cere, de pildă, ca sancţiunea unei obligaţii comunitare să nu depăşească limitele necesare pentru atingerea scopului căutat sau, în materia liberei circulaţii a persoanelor, să nu se pună condiţii disproporţionate pentru exercitarea dreptului de locuit, şi altele asemănătoare;
-                      un principiu care îşi găseşte formularea în termeni clari într-un tratat, în speţă în Tratatul de la Maastricht, este cel al subsidiarităţii[29] (Articolele B1 şi 313). Potrivit acestui principiu, Comunitatea Europeană acţionează numai în măsura în care obiectivele urmărite vor mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre. Cu alte cuvinte, numai ceea ce nu se poate face la nivelul statelor membre sau nu se poate face mai bine la acest nivel trebuie făcut la cel comunitar.
Articolul 3B formulează astfel: "În domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, potrivit principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii prevăzute nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre şi pot deci, din cauza dimensiunilor sau efectelor acţiunii prevăzute, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea Comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor din prezentul Tratat."


Sensul atribuit principiului subsidiarităţii a fost acela ca luarea deciziilor să aibă loc la cel mai jos nivel posibil sau, altfel spus, nivelurile superioare să le sprijine pe cele inferioare în realizarea sarcinilor lor.




[1] CJCE, Aff. 26/62, 5 fev. 1962, Rec. 1963, p. 23.
[2] CJCE, Aff. 6/60, 16 dec. 1960, Rec. 1960, p. 1146.
[3] CJCE, Aff. 6/64, 15 juil. 1964, Rec. 1964, p. 1141.
JOCE, 1971, L28, p. 25.
JOCE, 1981, L100, p. 20.
CJCE, 1958, Aff. 13/57, Rec. 1958, p. 261.
CJCE, 14 dec. 1971, Aff. 43/71, Rec. 1971, p. 1039.
De exemplu, JOCE, 1975, L281, p. 1.
De exemplu, JOCE, 1990, L362, p. 38.
CJCE, 11 nov. 1975, aviz 1/75, Rec. 1975, p. 1375, point 2.
[11] CJCE 1986, Aff. 294/83, Rec. 1986, p. 1339.
[12] Reuter Paul, op. cit., p. 251.
[13] CJCE, 4 oct. 1991, Aff. C-159/90, Rec. 1991, p. I-4685.
[14] S-a considerat că aşezarea într-o singură secţiune a principiilor care guvernează materia dreptului comunitar oferă şi o privire de ansamblu asupra întregii problematici ridicate de acestea. Păstrând specificitatea fiecărui principiu, fie el general, instituţional, de procedură sau de altă natură, toate au acelaşi izvor: au fost consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie (sau a Tribunalului de Primă Instanţă).
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Nora, Bucureşti 1994, cf. Jean Boulouis, op. cit.
Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, cf. Jean Boulouis, op. cit.
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996.
CJCE, 7 fev. 1973, Aff. 39/72, Rec. 1973, p. 101, point 24.
CJCE, 22 mai 1990, Aff. C-70/80, Rec. 1990, p. I-2041, point 24.
CJCE, 24 oct. 1989, Aff. 16/88, Rec. 1989, p. 3457.
CJCE, 13 dec. 1989, Aff. C-49/89, Rec. 1989, p. 4441, point 8.
CJCE, 25 oct. 1977, Aff. 26/76, Rec. 1977, p. 1875.
CJCE, 28 juin 1977, Aff. 11/77, Rec. 1977, p. 1199, point 9.
CJCE, 13 mars 1968, Aff. 5/67, Rec. 1968, p. 125.
CJCE, 4 dec. 1974, Aff. 41/74, Rec. 1974, p. 1337, point 22.
CJCE, 27 sept. 1988, Aff.-jtes 89, 104, 114, 116, 117, 125-129/85, Rec. 1988, p. 5/93, point 18.
[27] CJCE, 29 jan. 1985, Aff. 234/83, Rec. 1985, p. 333.
[28] CJCE, 26 nov. 1956, Aff. 8/55, Rec. 1956, p. 199.
[29] Cuvântul provine din latinescul subsidium, cu semnificaţia de "trupe de rezervă" şi utilizat mai apoi în sensul de "sprijin", "asistenţă".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva