Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Dreptul la nume

Noţiunea de nume este folosită în legislaţie într-un dublu sens. Astfel, în art. 12 din Decretul nr. 31/1954, ca şi în art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/30 ianuarie 2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice, această noţiune este folosită în sens larg, referindu-se atât la numele de familie cât şi la prenumele persoa­nei, luate la un loc; în schimb, în art. 27 şi 28 din Codul familiei, noţiunea de nume este întrebuinţată într-un sens mai restrâns, referin­du-se numai la numele de familie. Prin nume înţelegem - după caz - cuvântul (vocabula) sau totalitatea cuvintelor (vocabulelor) prin care este individualizată o persoană.[1]
Ca drept subiectiv extrapatrimonial, numele a fost definit ca "acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie"[2]. Mureşan, M. şi colab. consideră că această definiţie este mai greoaie şi nu îndeajuns de exactă, fiindcă priveşte unilateral numele, doar ca un drept subiectiv, omiţând sublinierea că numele constituie şi o obligaţie. Într-adevăr, potrivit art. 12 alin. 1 din Decr. nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi persoanele juridice, "Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii". Dar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, "Schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege". Aşadar, purtarea numelui dobândit legal este nu numai un drept, ci este şi o obligaţie a oricărei persoane fizice.
Ca drept subiectiv personal extrapatrimonial, dreptul la nume prezintă caracterele juridice specifice acestei categorii de drepturi: este un drept absolut, opozabil tuturor; este strict personal, neputând fi exer­ci­tat prin reprezentare; este imprescriptibil, neputând fi nici pier­dut şi nici dobândit prin trecerea timpului; în sfârşit, este inalienabil, neputând fi înstrăinat prin acte juridice (este adevărat că el se trans­mite prin filiaţie, adopţie, căsătorie etc., dar această transmitere nu se face în temeiul voinţei juridice (consimţământului) titularului dreptului la nume, ci se face în virtutea legii şi fără ca transmiţătorul să-şi piardă dreptul la numele pe care-l transmite).
În conţinutul juridic al dreptului subiectiv la nume intră posibilita­tea (şi obligaţia) persoanei de a purta, de a folosi numele; facultatea de a cere îndreptarea erorilor strecurate în actele care cuprind numele său; facultatea de a se opune la folosirea numelui de către o altă persoană, neîndreptăţită; în sfârşit, facultatea de a transmite, stabi­li sau atribui numele său descendenţilor, celor adoptaţi ori persoanei cu care se căsătoreşte, ori de a consimţi la păstrarea numelui său (dobân­dit prin căsătorie) de către persoana de care divorţează.




[1] Mureşan, M., Ana Boar, Diaconescu, Ş., op. cit., p. 41.
    [2] Ibidem, cu trimitere la Beleiu, Gh., op. cit., p. 312.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva