Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Dumnezeu – concept filosofic



Dumnezeu – concept filosofic


            Ideea filosofică de Dumnezeu reuşeşte într-o măsură mai mult sau mai puţin precară a ascunde o explicaţie a necunoscutului în spatele unui nume.
Absolutul se va numi Dumnezeu ca expresie pură a acestei teorii; mişcătorul întru toate, în sine nemişcat ca element de plecare, se va regăsi tot în Dumnezeu şi, actul pur, lipsit de potenţă şi de posibilitatea de a fi creat prin alipirea unor atribute de către altcineva, se va închide deasemenea în această denumire.
Viziunea filosofică nu se vrea nici pe departe religioasă, dar nici ateistă, căci, oricum, aşa cum demonstrează Mircea Eliade, şi cei mai convinşi ateişti îşi vor regăsi, sub o anumită lupă, acţiunile într-o practică religioasă ascunsă de simbol.
Astfel se aduce denumirea în concept, în conceptul de Dumnezeu ce  devine cu atât mai ambiguu cu cât sunt luate în vedere diferitele teorii ale marilor gânditori. Se unesc mai multe ideologii, unele se bazează pe idei ale unor predecesori, dar în analiză atentă întrebările îşi au doar răspunsuri suspendate în nesiguranţă, căci în această cursă către definirea şi dovedirea existenţei unui asemenea absolut, demonstraţia se bazează pe o logică a intangibilului, proiectată din necesitate în imaterial şi chiar aruncată într-un joc de noroc a cărui miză se zbate între siguranţa şi nesiguranţa unui câştig sau a unei pierderi.
Se caută deci o existenţă în sine, o tangibilitate a inexplicabilului, a ceea ce depăşeşte omul, fie el şi dedublat (în corporal şi spiritual), ce depăşeşte limitele ştiinţificului, o existenţă (imanentă), suficientă sieşi, indiscutabilă din neştiinţă şi necesitate.
Toma d’Aquino relevă cinci modalităţi prin care afirmă că este atestată existenţa lui Dumnezeu. Există în teoriile sale aceeaşi logică clară, proprie filosofilor când se vrea cu orice preţ a se atinge un scop. Vrea, însă a aduce concretul într-o ştiinţa relativă cum este filosofia. Ori filosofia nu este matematică, ori fizică pură, ci o metafizică – este o continuă dezbatere a unor chestiuni ce devin filosofice tocmai pentru imposibilitatea lor de a căpăta o formă fixă.
 „ Existenţa lui Dumnezeu se poate demonstra în cinci probe...” afirmă acesta în „Summa Theologica”. 
 Dar oare va fi credibilă o probă, o demonstraţie ce se deduce din contingenţă şi necesitate ?
Blaise Pascal, în „ Cugetări”, supune totul riscului unui pariu cu şanse egale de câştig sau de pierdere cu privire la ideea de existenţă sau inexistenţă a unui Dumnezeu, într-un comentariu uşor ironic, pentru ca în „ Memorial” să găsim un text cu o mărturisire ce se încadrează în gândirea mistică, adepţii acestei viziuni afirmând că existenţa lui Dumnezeu se impune constrângator în stări de o factură cu totul deosebită, cum este extazul, stare însoţită de sentimentul unei certitudini superioare, de iluminare.  
De acest concept de Dumnezeu se leagă şi moralitatea, legată aici mai puternic de religie, dând naştere unui judecător suprem a tot ceea ce întreprindem şi, în afara religiei ca judecător suprem al propriei conştiinte (Immanuel Kant – „Metafizica moravurilor”).

Se pare că, de-alungul timpului şi, ca referire specială, a istoriei filosofice, întrebările ce înglobează conceptul de Dumnezeu au rămas aceleaşi la bază, însă răspunsurile continuă să pună la încercare şi să răscolească conştiinţa unor minţi ilustre, dându-le variante ce fie se apropie una de cealaltă, fie se îndreaptă către un pol opus şi, deşi este lege a fizicii că polii opuşi se atrag, dau naştere unor polemici puternice.  



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva