Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

EGIPTUL ANTIC ŞI CREDINŢELE LUI

·       Preliminarii:

- Egiptul este una dintre cele mai mari enigme ale istoriei.
- deşi multe dintre tainele acestei civilizaţii nu sunt cunoscute până astăzi, totuşi faptul că s-a putut descoperi scrierea hieroglifică a fost un mare avantaj în munca de cercetare.
- în secolul al III-lea d.Hr., egiptenii au acceptat scrierea cu caractere greceşti.
- evident, au mai existat cercuri de preoţi, care au continuat să practice credinţele vechilor egipteni şi să transmită scrierea hieroglifică, însă în momentul în care Justinian I (sec. VI d. Hr.) a desfiinţat templul din insula Philae, s-a încheiat etapa religioasă păgână a Egiptului Antic.
- abia în secolul al XIX-lea, scrierea hieroglifică a putut fi descifrată de către cercetătorul francez Jean Francois Champollion (1790-1832).
- acesta a reuşit, în anul 1822, să descifreze această scriere graţie inscripţiei de pe piatra de la Rosetta, pe care era un text transpus în paralel: în hieroglife egiptene şi cu caractere greceşti.
- însă, întemeietorul egiptologiei moderne este considerat germanul Richard Lepsius († 1884), care a studiat misterul piramidelor, precum şi arta arhitecturală a vechilor egipteni.
- de atunci, aproape toate marile şcoli de istorie antică din Europa Apuseană sau America au încercat să studieze pe teren această religie .

STUDIUL 1

repere cronologice ale istoriei egiptene

- ca rasă, egiptenii sunt un amestec de hamiţi şi semiţi.
- probabil, prin mileniul al V-lea, ei au devenit sedentari, practicând agricultura şi domesticind boul, asinul şi porcul.
- în ceea ce priveşte straturile de civilizaţie egiptene, trebuie de asemenea reţinut că înainte de apariţia statului egiptean, au fost trei straturi de civilizaţie şi anume:
- badariană - (mileniul V î. Hr.) se fac deja schimburi comerciale, se prelucrează arama şi o frumoasă ceramică neagră.;
- amratiană - (3800-3600 i.Hr.) schimburile comerciale se făceau până în Siria şi Etiopia, uneltele de silex sunt şlefuite şi se prelucrează ceramica roşie cu forme geometrice.;
- nagadiană sau gerzeană - (3600-3000 î.Hr.) apare pentru prima dată în istoria lumii faianţa, realizată dintr-un amestec de argilă cu nisip şi arsă la temperaturi foarte ridicate.
- după spusele preotului Maneto (sec. 3 î. Hr.), care a alcătuit o istorie a Egiptului, populaţia egipteană avea o structură patriarhală, împărţită în ginţi.
- ulterior, din aceste ginţi care s-au unit, s-au format cele 42 de nome, care erau un fel de districte independente între ele şi permanent în stare conflictuală, pe baza priorităţii asupra teritoriilor limitrofe.
- pentru evitarea acestor stări, care nu aduceau nici un folos populaţiei, s-a recurs la realizarea unei mari coaliţii şi astfel au apărut cele două ţări: Egiptul de Sus cu capitala la Theba şi Egiptul de Jos, spre Delta Nilului, cu capitala la Memphis (actualul Cairo).
- din istoria preotului Maneto deducem că ar fi existat 30 de dinastii, împărţite după cum urmează:
1. Regatul Timpuriu sau Thinit - dinastiile I şi II, 3000-2778 î. Hr.:
- întemeietorul regatului este legendarul rege Menes, cel care unifică pentru prima dată Egiptul de Sus cu cel de Jos.
- regatul se numeşte „thinit” după numele capitalei Thinis, aflată în Egiptul de Sus.
- acum se construiesc canale de irigaţii, temple şi construcţii funerare subterane.
2. Regatul Vechi - dinastiile III-V, 2778-2263 î. Hr.:
- perioda este cunoscută sub numele de perioada memphită, după numele noii capitale, Memphis.
- este o perioadă de pace şi de dezvoltare a culturii egiptene.
- în timpul domniei regelui Djeser ar fi trăit şi activat legendarul arhitect Imhotep, care prin celebritatea sa a ajuns să fie divinizat şi să fie adorat ca zeu al arhitecturii.
- acum s-a ridicat prima piramidă de la Shaqqara, cunoscută şi sub numele de „piramida în trepte”.
- în timpul dinastiei a IV-a faraonii ating apogeul sanctificării lor şi al construcţiilor monumentale funerare.
- este vorba despre Sfinxul de la Gizeh şi cele trei piramide: ale lui Khufu, Khafra şi Menkaura sau mai bine cunoscute sub denumirea grecească de Kheops, Khefren şi Mikerinos.
- în timpul dinastiei a V-a templele capătă multe privilegii, iar prestigiul preoţilor, aflat într-o permanentă creştere, devine un pericol pentru regalitate, constituind, cel puţin pentru preoţii lui Amon Ra, un fel de stat în stat.
- centrul religios acum este la Heliopolis.
- ieşirea de sub autoritatea regală face ca multe nome să dorească autonomia şi să intre deci în conflict armat cu autoritatea statului.
3. Perioada heracleopolitană - dinastiile VII – X, 2263 – 2040 î. Hr.:
- Egiptul are o altă capitală, Heracleopolis.
- aceasta este perioada în care construcţiile mai stagnează şi în schimb se remarcă creaţiile literare, cum ar fi Profeţiile lui Ipuwer, Învăţături pentru regele Merikare, Textele sarcofagelor, Cartea Morţilor, Sfătuirea uni om deznădăjduit cu sufletul său.
- decadenţa statului egiptean este mai accentuată.
4. Regatul Mediu - dinastiile XI-XII, 2040-1786 î. Hr.:
- capitala se mută acum în Theba, în apropiere de Luxor.
- faraonul Amenemhet I reuşeşte să redreseze întrucâtva declinul Egiptului, impunând guvernatori locali şi acordând facilităţi agricultorilor şi meseriaşilor.
- prin supremaţia Thebei se impune şi cultul zeului soare Amon.
5. Perioada Hicsoşilor – dinastiile XIII-XVII, 1785-1562 î. Hr.:
- acum Egiptul este invadat de o populaţie indo-europeană, care îşi stabileşte capitala în Deltă, în oraşul Avaris.
- hicsoşii introduc în Egipt calul, carul de luptă şi arme noi, precum şi tehnici militare de ultimă generaţie, care îi fac foarte eficace în lupte.
- ei jefuiesc ţara şi încearcă să îşi însuşească scrierea şi cultura egipteană.
- imperiul este divizat acum în două: partea dinspre Delta Nilului unde domneau hicsoşii şi cea de către izvoarele Nilului unde se retrăsese populaţia care nu a cedat acestor cuceriri.
- prin dinastia a XVII-a, hicsoşii sunt alungaţi din Egipt, spre anul 1567 î. Hr.
6. Regatul Nou - dinastiile XVIII-XX, 1562-1085 î. Hr.:
- aceasta este perioada marilor cuceriri egiptene, când Egiptul ajunge la cea mai mare extensiune teritorială din istoria lui.
- faraonul Tutmosis al III-lea poartă războaie împotriva Siriei, Feniciei, Nubiei şi Palestinei, ajungând cu graniţa ţării nu departe de râul Eufrat.
- acum se construieşte celebrul templu de la Karnak, în cinstea zeului Amon.
- din punct de vedere religios, această perioadă se caracterizează prin impunerea zeului Amon în tot Egiptul.
- o singură excepţia a fost în această evoluţie religioasă: reforma monoteistă de scurtă durată a lui Amenophis al IV-lea, care a încercat să impună cultul lui Aton, mutând de asemenea chiar şi capitala ţării pentru atingerea acestui ţel[1].
- sub domnia lui Ramses al II-lea se ridică templele de la Theba, Abydos şi Abu Simbel.
- situaţia de înflorire a Egiptului începe să decadă atunci când dinspre mare încep să facă incursiuni aşa-numitele „popoare ale mării”, care aduc ţara într-un declin ireversibil.
- ultimele zece dinastii, XXI-XXXI, marchează o decădere din toate punctele de vedere.
- sub aspect religios, ritualismul exagerat înlocuieşte adevărata trăire religioasă.
- se impune acum mai ales zoolatria, cum este cultul boului Apis sau cultele diferitelor animale care simbolizau totemul anumitori zeităţi (crocodilul, hipopotamul, broasca, pisica, pasărea ibis, leul, şacalul).
- între 716-664 î. Hr. se instaurează o dinastie etiopiană, care durează aproape un secol.
- în anul 666 î. Hr., Assurbanipal cucereşte Egiptul, însă pentru scurt timp.
- în anul 525, perşii cuceresc şi ei Egiptul, iar prin regele Cambise se întemeiază dinastia a XXVII-a.
7. Dinastia macedoneană:
- Alexandru Macedon va elibera Egiptul de satrapiile persane atât de odioase poporului egiptean.
- el este privit ca un adevărat eliberator, iar oracolele lui Amon îl văd ca pe „fiul zeului”, recunoscându-l ca pe un urmaş legitim al faraonilor.
- în numele lui se ridică celebrul oraş Alexandria, care va adăposti cea mai mare colecţie de carte şi manuscrise ale lumii.
- religia egipteană devine acum sincretistă, amestecată cu elemente de filozofie elenă.
- cu toate acestea, în practica egipteanului centrul adorării sale rămâne totuşi soarele.

8. Perioada romană - 30 î. Hr.-641 d. Hr.:
- perioada romană se impune prin victoria lui Octavian August de la Actium faţă de Antonio, care se bazase pe ajutorul Cleopatrei.
- deşi înfrânţi, egiptenii s-au bucurat de toleranţă religioasă.
- după anul 313 d. Hr., când creştinismul devine religie recunoscută în imperiu şi apoi chiar oficială, Egiptul, prin pustia Nitriei, devine cel mai important leagăn al ascetismului creştin, dar şi al teologiei contemplative.
- prin şcoala catehetică din Alexandria, creştinismul se impune ca o religie foarte bine argumentată.
- acesta este perimetrul marilor confruntări dintre teologia creştină, cu mari nume ca: Origen, Clement Aexandrinul, Didim cel Orb, filozofia platonică şi neo-platonică: Plotin, Ammonius Saccas şi gândirea iudaic, reprezentată prin Filon Alexandrinul.
- decadenţa totală a Egiptului clasic s-a realizat prin ocuparea ţării de către arabii musulmani, care au ars şi celebra bibliotecă din Alexandria[2].
- astăzi, această ţară este una de tip musulman, unde deşi se vorbeşte despre drepturile omului, totuşi cei care sunt de altă credinţă decât cea musulmană, sunt persecutaţi.
-sunt cunoscute numeroasele atentate conduse de „Frăţia musulmană” pentru boicotarea regimului, prin eliminarea turismului din ţară, o sursă foarte importantă de colectare a veniturilor.

STUDIUL 2

izvoare literare egiptene cu teme religioase

- Egiptul poate fi considerat ţara cu cele mai multe izvoare arheologice privind antichitatea lui.
- siturile arheologice au scos la iveală o serie de documente foarte importante privind viaţa politică, religioasă, socială şi culturală a vechilor egipteni.
- dintre cele mai importante monumente de literatură, în afară de mult-ştiutele elemente de arhitectură, amintim:
a. Textele Piramidelor:
- sunt cele mai vechi texte, descoperite în interiorul monumentelor funerare, datând din anii 2500 î. Hr.
- se cunosc circa 1200 de texte, unele chiar de 30-40 de rânduri, conţinând formule ritualice, incantaţii, exorcisme contra şerpilor, imnuri şi rugăciuni, menite să apere sufletul defunctului în faţa scaunului de judecată a lui Osiris.
b. Textele Sarcofagelor:
- sunt de dată mai recentă, din perioada Regatului Mediu.
- ele au fost culese de pe pereţii sarcofagelor, în care erau îngropaţii cei decedaţi.
- este perioada când amploarea piramidelor scade, iar monumentele funerare nu mai sunt atât de impunătoare, astfel încât să existe camere mortuare cu pereţi mari, pe care să se scrie.
- scrierea hieroglifelor se face în interiorul sarcofagului.
- este demn de menţionat faptul că această scriere din sicrie sau de pe pereţii piramidelor era absolut necesară, deoarece ea avea un caracter magic: textele îl protejau pe cel mort în faţa judecăţii lui Osiris.
- ele erau rugăciuni care ar fi trebuit să le poată spune el în faţa completului format din cei 42 de judecători ai morţilor.
c. Cartea Morţilor:
- cu texte datând din secolul al XVI-lea î.Hr., este un adevărat manual de indicaţii asupra călătoriei pe lumea cealaltă şi modul de a putea evita primejdiile de aici.
- la egipteni, asigurarea vieţii veşnice ţine în primul rând de repetarea unor formule magice şi abia în plan secundar de aspectul moral al vieţii.
d. Profeţiile lui Ipuwer:
- prinţul Ipuwer prezintă cadrul dezolant al regatului, învinuindu-l pe rege de decadenţa ţării.
e. Învăţăturile pentru regele Merikare:
- regele îi dă fiului său sfaturi de conduită înţeleaptă, mai ales referitoare la respectarea supuşilor.
f. Povestea ţăranului iscusit la vorbă:
- vornbeşte despre un ţăran, care a fost batjocorit şi care relatează cum a fost deposedat de asinii săi şi de tot avutul său.
- el cere să i se facă dreptate într-o lume care este destul de coruptă.
g. Alte cărţi menite să îl ajute pe cel mort în drumul său ar mai fi:
- Cartea despre cele două drumuri şi Cartea despre ceea ce este în lumea subpământeană.
- în aceste lucrări găsim hărţi ale lumii subpământene, ale uşilor prin care trebuie să treacă cel mort, precum şi chipurile monştrilor pe care mortul îi întâlneşte în drumul său.
- Sfătuirea unui om deznădăjduit cu sufletul său:
- scrisă de către un poet anonim pe la anul 2200 î.Hr., are ca temă conştiinţa profundei decadenţe morale ale respectivei societăţi, ceea ce îl aduce pe omul respectiv în pragul sinuciderii.
- Cântecul Harpistului:
- în această lucrare se împletesc două expresii: vanitas vanitatum şi carpe diem.
- cu alte cuvinte, deznădejdea se împreună cu hedonismul, ca o şansă de uitare a disperării, în care se derulează viaţa umană.







STUDIUL 3

viaţa socială în egiptul antic

- Herodot spune: „Egiptul este pentru egipteni un pământ dobândit (ca dar al zeilor) şi un dar al Nilului”[3].
- într-adevăr de la prima cataractă, cea de la Assuan, şi până la formarea deltei, Nilul oferea pe o porţiune de 700 de kilometri o zonă foarte fertilă.
- nămolul, care rămânea în urma inundaţiilor anuale ale fluviului se întindea pe o luncă de 10–50 km lăţime, oferind un sol vegetal şi mineral foarte bun pentru cultivarea grâului.
- fiind destul de moale, egiptenii nu foloseau plugul la arat, ci un fel de săpăligă, cu care se făceau straturi în pământ, apoi se aruncau seminţele şi se acopereau într-un mod original, trimiţând peste semănătură o turmă de oi sau de porci, care prin călcare, acopereau seminţele.
- fertilitatea solului oferea chiar două recolte pe an.
- de aceea, preţurile  terenurilor avea ca punct de apreciere starea de umiditate şi posibilitatea de a fi inundat terenul de către fluviu.
- aprecierea acestor terenuri se baza şi pe faptul că dincolo de colinele dealurilor care  mărgineau câmpiile Nilului, se deschidea deşertul nisipos, simbol al morţii.
- era deci o permanentă luptă dintre viaţă şi moarte, comunităţile umane locuind zonele fertile, în vreme ce morţii erau mumificaţi şi îngropaţi în zonele nisipoase[4].
- ca plante textile, se creştea inul, deoarece pielea sau împletiturile vegetale erau destul de rar utilizate.
- lâna oii nu se torcea, pentru că aceasta, în religia egipteană, era considerată impură.
- în ceea ce priveşte împărţirea societăţii egiptene antice, aceasta avea scribi, preoţi, nobili, militari, care constituiau clasa superioară a Egiptului.
- în fruntea lor se afla, bineînţeles, faraonul, considerat fiul Soarelui, al lui Ra.
- clasele inferioare îi numărau pe ţărani, meseriaşi şi pe negustori.
- sclavia exista în Egipt, dar avea un statut aparte.
- sclavii nu erau lipsiţi total de drepturi, ca la romani de exemplu, iar economia egipteană nu se baza pe munca lor.
- se crede că inclusiv la ridicarea piramidelor ar fi lucrat oameni liberi, care o făceau ca un fel de clacă.
- în general, sclavii proveneau din categoria prizonierilor de război sau erau cumpăraţi de la negustorii semiţi[5].
- ei puteau fi revânduţi, închiriaţi (mai ales în cazul sclavelor pentru plăceri), puşi la treburile casei (uneori chiar ca nişte administratori ai averii stăpânului) sau puşi în libertate.
- numărul lor în Egiptul antic era totuşi destul de mic, deoarece Egiptul nu era la început un stat războinic.
- tot cu munca sclavilor se asigura serviciul auxiliar la temple.
- în secolul al XII-lea, de exemplu, la templele din Teba lucrau nu mai puţin de 86.000 de sclavi.
a. Scribul:
- reprezintă elementul caracteristic civilizaţiei egiptene şi una din componentele cele mai importante ale vieţii sociale şi politice ale acestei ţări.
- el conducea viaţa administrativă, birocratică şi culturală a statului[6].
- de prezenţa lui se leagă sistemul irigaţiilor, a construirii digurilor, deoarece ei proiectau sistemele de canalizare a apelor fluviale.
- de asemenea, scribii contabilizau sistemul de impozitare al ţării, urmărind recuperarea tuturor sumelor sau produselor datorate impozitului.
- ei proiectau schiţele marilor piramide, ale templelor şi alte monumente ale ţării, supraveghind apoi derularea lucrărilor.
- de aceea, pregătirea scribilor se făcea în şcoli speciale iar durata acesteia se putea extinde la nu mai puţin de 12 ani de studiu, în care respectivul era pregătit în domeniul desenului, al aritmeticii, al geometriei, etc. cunoştinţele acestea fiind ulterior foarte apreciate în viaţa statului.
 - ca atare, profesiunea de scrib era una dintre cele mai respectate şi mai bine plătite.
- ei aveau dreptul de a deţine sclavi şi primeau terenuri din partea faraonului.
b. Militarii:
- au ajuns la o poziţie mai bine consolidată abia în urma campaniilor militare, în care s-a antrenat ulterior Egiptul, deoarece în timpurile străvechi armata era formată ad hoc, la momentele de restrişte ale ţării.
- cu timpul, a apărut o armată profesionistă, formată din mercenari, care a adoptat arme noi şi tehnici de luptă adecvate[7].
c. Nobilii:
- provin din vechea aristocraţie tribală care a primit de la faraon o serie de privilegii.
- cu timpul, ei au devenit conducători ai nomelor sau mari deţinători de pământuri şi de sclavi.
- din păcate, banii şi poziţia i-a transformat de multe ori în contestatarii regalităţii, ceea ce s-a demonstrat prin desele schimbări de dinastii din Egipt.


STUDIUL 4

religia egiptenilor

- termenul de „Dumnezeu” sau de „Divinitate” era redat prin grupul de litere „NTR”, a cărui sens nu este precizat.
- există trei explicaţii cu privire la acest termen şi anume:
a. Cuvântul ar proveni le la ideea de „sodă” sau „natriu”, care prin calităţile ei de a săra şi de a conserva era percepută ca simbol al purităţii şi al curăţeniei;
b. După alţii, reprezentarea hieroglifică a lui „NTR” arată ca un topor, care simboliza la egipteni puterea  divină;
c. În fine, alţii consideră că semnul hieroglific ar fi mai degrabă un steag, decât un topor, iar steagul simboliza la egipteni delimitarea sacrului, a spaţiului în care se află divinul.
- câteva din caracteristicile divinităţilor egiptene ar fi:
- ideea de naştere a zeilor; faptul că şi ei sunt muritori ca şi oamenii, urmând ca abia după înviere să renască în viaţa divină;
- având trăsături aproape comune între ei, apare foarte des ideea de fuziune;
- zeii sunt concepuţi atât personali, cât şi impersonali;
- o ultimă trăsătură a lor ar fi caracterul zoomorfic al zeilor, în sensul că fiecare este redat sub chipul unui animal (şacal, iblis, viperă, crocodil).
- această ultimă trăsătură a religiei egiptene ne face să credem că la origine, religia acestui popor ar fi fost totemică.
- zeitatea principală a panteonului egiptean este Ra (Rê), despre care se credea că se plimba ziua cu barca sa sacră pe oceanul cerului.
- menţionăm că barca la egipteni avea o încărcătură sacră, de vreme ce transporturile se făceau în mare parte pe Nil.
- despre Ra se credea că este creatorul şi cârmuitorul lumii.
- combinaţia dintre Atum şi Ra va da o divinitate complexă, Atum-RA, care călătorea pe firmamentul cerului, însoţit de fiul său Toth şi de Maat, care simboliza ordinea lumii, căreia i se supuneau însuşi zeii[8].
- faraonii erau adoraţi ca „fiii lui RA” iar preoţii care slujeau la temple de fapt nu făceau altceva decât să înlocuiască pe faraon în slujirea lui zilnică.

STUDIUL 5

sistemele teologice egiptene

- faptul că Egiptul a fost împărţit în 42 de nome, fiecare destul de independente între ele, le-a dat acestora posibilitatea de a-şi întocmi fiecare în felul ei un sistem religios, care să reprezinte gândirea sacră a acelor ţinuturi.
- evident, unificarea acestor a implicat şi unificarea religioasă, cu asperităţile existente în decursul istoriei, dintre care cea mai explozivă a fost reforma „monoteistă” a lui Aton. Dintre sistemele religioase cele mai importante amintim:

1. Sistemul heliopolitan:
- a fost elaborat în cetatea Heliopolis (nu departe de Cairo de astăzi), prin anii 4.000 -3.000 î.Hr.
- după spusele unor cercetători, chiar şi Moise ar fi fost educat în şcolile acestui oraş, în perioada când se afla la curtea faraonului, care îşi avea sediul aici.
- şcoala heliopolitană ar fi durat în istorie până în vremea cuceririlor romane.
- potrivit teogoniei heliopolitane, la început ar fi existat haosul primordial, Nun  sau Nu[9].
- din el ar fi ieşit apoi primul zeu: Atum, care s-ar fi creat din propria sa putere, de unde şi epitetul „cel care există prin sine însuşi”.
- evident, mulţi au identificat această expresie, considerând că Moise ar fi preluat-o pentru a-L defini pe Iahve ca „Cel ce este” (Ieşire 3, 14).
- realitatea este că epitetul aseităţii este unul general, pe care îl găsim la toate religiile.
- fiecare îşi contemplă divinitatea principală ca una care nu are altă cauză decât pe sine.
- totuşi, Iahve nu provine dintr-un haos primordial, ci se află deasupra haosului, ca unul care este Creatorul sau Cauza oricărei forme de existenţă sau de „non-existenţă”.
- Ziua, Atum-Ra călătoreşte pe bolta cerului, biruindu-l pe Apophis, şarpele răului.
- lupta dintre cei doi se poate vedea pe bolta cerului, mai ales înspre amurg, când sângele lui Apophis înroşeşte cerul.
- tema şarpelui este preluată din revelaţia primordială, în care acesta este prezentat ca un opozant al Binelui.
- evident că sunt foarte multe variante ale acestei lupte directe sau indirecte[10], însă în toate aceste forme realitatea este aceeaşi.
- atunci când Ra răsare el poartă numele de Ra-Kephera sau Ra-Scarabeul, simbol al învierii din noapte sau din moarte.
- scarabeul este, deci, un simbol al învierii, deoarece ieşirea lui din gunoi era considerată ca o reînviere a lui din lumea subterană[11].
- cu acest înţeles atunci când murea un om i se punea pe piept, în dreptul inimii, un gândac scarabeu din lut, pentru ca inima lui (Ba) să învieze.
- zeul Atum este creatorul oamenilor şi al zeilor, cel care ar fi stabilit ordinea divină în cer şi pe pământ şi care ar fi luat fiinţă prin propria voinţă sau prin rostirea cuvântului iniţial.
- apare aici tema logosului prin care divinul se creează pe sine sau creează lumea.
- acest act de creaţie a lui Atum-Ra este văzut ca o auto-extindere a sa, creând patru perechi de fiinţe divine, şi anume:
a. Perechea Shu-Tefnut:
- Shu este o divinitate antropomorfă, care se interpune între Qeb şi Nut, separându-i din îmbrăţişarea lor.
- se prezintă aici tema iubirii egoiste a celor doi, care este eliminată prin interpunerea între ei a celei de a treia persoane (Shu).
- de fapt acest lucru îl remarcă teologia creştină: unul este exponentul egoismului absolut.
- dualismul, dacă nu este disjunctiv, după modelul zoroastrian, este de asemenea egoist, deoarece iubirea dintre cei doi se transmite liniar doar între ei.
 -abia treimea face un triunghi al spaţiului comunitar, în care intră apoi şi cosmosul şi omul.
- Shu este, deci, atmosfera care se interpune între cer şi pământ, despărţindu-i de iubirea lor egoistă.
- prin respiraţia lui Shu se însufleţesc toate vietăţile pământului.
- Tefnut este atât sora, cât şi soţia lui Shu, reprezentând căldura atmosferică, focul sau lumina.
- ea reprezintă de asemenea şi umiditatea, producând roua şi umezeala de care depinde viaţa.
- lacrimile ei căzute pe pământ devin boabe de răşină din care se fabrică apoi tămâia.
b. Perechea Qeb – Nut:
- cei doi membrii ai perechii sunt autorii vieţii pe pământ, Qeb (sau Gheb) fiind primul tată, iar Nut, prima mamă.
- Qeb simbolizează pământul, din care răsare viaţa.
- de reţinut că la egipteni se inversează genurile acestui cuplu: dacă la alte popoare cerul este masculin, iar pământul este feminin, aici pământul este masculin iar cerul feminin.
- proveniţi din Shu şi Tefnut, cei doi nasc la rândul lor cuplurile Osiris-Isis şi Seth- Nephtys.
- Qeb este considerat în sistemul heliopolitan ca fiind primul rege, care avea ca simbol cobra (ouraeus), ce reprezenta puterea şi înţelepciunea.
- faraonii vor purta pe frunte în această semnificaţie o cobră de aur.
- Nut este zeiţa cerului, fiind reprezentată de o femeie tânără, aplecată peste soţul ei, Qeb.
- de asemenea, este redată sub chipul unei vaci având trupul pictat cu stele.
- în fiecare seară ea înghite discul solar (Ra), pentru a-l reda plin de strălucire a doua zi, în zori.
c. Osiris şi Isis :
- este perechea cea mai populară din religia egipteană, deoarece de ei se leagă una dintre cele mai frumoase mitologii egiptene.
- relaţia de apropiere cu oamenii i-au făcut foarte iubiţi de oameni.
- el este un zeu al vegetaţiei, care moare şi învie.
- ulterior, prin această ucidere ritualică, Osiris va deveni zeul morţii, numit şi «Domnul Tăcerii», cel care conduce regatul subteran, Duat.
- cetatea lui era Abydos, locul unde se credea că ar fi fost şi el îngropat.
- de aceea, egiptenii considerau ca fiind cea mai mare cinste să poată fi îngropaţi, deoarece se credea că cei morţi aici au parte de o judecată lejeră şi astfel vor beneficia de fericire.
- astfel, Abydos era un oraş al pustiei, unde mumiile s-au păstrat aproape intacte, deoarece nisipul uscat este un conservant natural.
- legendele îl prezintă pe Osiris ca fiind primul rege al Egiptului (după Plutarch, în lucrarea De Iside et Osiride).
- acesta i-ar fi civilizat pe oameni, învăţându-i să se hrănească cu roadele pământului.
- Diodor din Sicilia spune că Osiris i-a învăţat pe oameni să nu se mai mănânce unii pe alţii, după ce Isis le-a descoperit folosinţa grâului şi a orzului, care mai înainte creşteau fără să fie cultivate.
- de asemenea, tot Osiris este cel care le-a descoperit oamenilor viţa de vie şi le-a dat acestora cunoştinţele arhitecturale şi impulsul de a zidi cetăţi mari şi temple frumoase.
- în ceea ce priveşte ideea de nemurire sau mai precis cea de înviere, care se leagă de viaţa lui Osiris, mitologia are câteva variante.
- într-una din ele, Osiris este prezentat ca rege al Egiptului, care este subminat de către fratele lui, Seth şi de alţi 72 de conspiratori.
- Seth îi ia pe furiş măsura lui Osiris şi face un sarcofag frumos ornamentat, iar la un ospăţ promite că va da acest cufăr celui care va încăpea cel mai bine în el.
- Osiris intră în sarcofag, care este închis de Seth şi aruncat în Nil.
- Isis, ajutată de zeul Thot, scribul divin, pescuieşte sicriul din apă şi îl ascunde în Delta Nilului.
- Seth îl descopere şi taie în 14 bucăţi trupul lui Osiris, pe care apoi îl împrăştie prin tot Egiptul, pentru a nu mai putea fi recuperat.
- cu răbdarea unei soţii iubitoare, Isis culege bucată cu bucată trupul soţului ei, se fecundează cu organul genital al acestuia şi îl naşte pe Horus.
- întâlnim aici tema naşterii răzbunătorului, cel care va răsplăti lui Seth fapta pe care o făcuse.
- astfel, Horus devine conducătorul lumii pământeşti, deoarece Osiris, cel care fusese până atunci rege, gustând deja moartea, nu mai putea să rămână pe pământ.
- astfel, lumile se împart în trei:
- lumea pământească fertilă este regatul lui Horus;
- lumea subterană, a morţilor, care petrec fericiţi în raiul egiptean, este a lui Amenti şi sub ascultarea lui Osiris;
- lumea deşertului, a morţii şi demoniacului, este lumea lui Seth.
- Osiris reprezintă pentru egiptenii vechi simbolul şi cheia învierii.
- de el depinde viaţa fericită sau devorarea sufletului de către animalele lumii sub-pământene.
- Isis simbolizează căsătoria şi fidelitatea conjugală, de aceea ea este atât de des invocată în credinţele egipteanului.
- tocmai pentru faptul că familia egipteană era monogamică şi foarte egală în drepturi în problema raporturilor dintre soţi, Isis reprezintă femeia nu numai devotată soţului, dar care trebuie şi respectată pentru virtuţile ei şi combativitatea ei.
- în al doilea rând, Isis este şi simbolul magiei şi al ocultismului, fiind numită „Marea Vrăjitoare”.
- cu sprijinul lui Thot, ea îşi îmbălsămează soţul şi îi iniţiază pe oameni în arta medicinii, transmiţându-le oamenilor în vis remediile pentru vindecarea bolilor lor.
- de aceea, la egipteni, visul era o cale de comunicare sau de aflare a voii zeilor.
 - este cazul patriarhului Iosif în Egipt, care ajunge important pe linia ierarhică pentru că tâlcuieşte visele faraonului.
 - mai mult, Isis reuşeşte printr-un şiretlic să afle numele secret al lui Ra şi astfel ea dobândeşte puteri miraculoase.
- tema cunoaşterii numelui este legată de expresia latină „nomen est omen”, prin care numele reprezintă şi fiinţialitatea şi mai ales puterea sa sapienţială.
- îmbălsămarea este de asemenea opera lui Isis şi a lui Thot, scribul zeilor.
- ungerea cu mirodenii, lichefierea răşinilor care dădeau rezistenţă trupului bandajat în faşe sunt rezultatul unei tehnici divine pe care zeii amintiţi au transmis-o oamenilor.
- îmbălsămarea este nu o simplă conservare a cadavrului de dragul unei comemorări, ci are o valoare foarte importantă, deoarece ea reprezintă  asigurarea supravieţuirii elementului spiritual din om prin păstrarea trupului.
- trupul este deci un fel de casă a spiritului, care dacă se distruge, spiritul dispare.
d. Seth şi Nephtys:
- reprezintă perechea divină, aflată în opoziţie cu cuplul Osiris-Isis.
- Seth stăpâneşte partea deşertică, nisipoasă, aridă a Egiptului, reprezentând de asemenea acel tip de animal sălbatic, care periclitează viaţa omului.
- toată viaţa egipteanului s-a derulat sub auspiciile acestei temeri: întinderea deşertului peste pământul fertil pe care revărsarea Nilului îl făcea roditor.
- de aceea, diavolul la egipteni nu apare sub chipul unui ispititor, ca unul care aduce tentaţii individuale, ci era cel care distruge ţara prin revărsarea nisipurilor deşertice.
- de aceea, lupta cu deşertul era de fapt lupta cu diavolul.
- Seth era reprezentat zoomorfic prin animale ca: porcul, măgarul sau hipopotamul.
- la rândul ei, Nephtys, este fiica lui Qeb şi a lui Nut, fiind deci soră cu Isis.
- deşi soţie lui Seth, ea este permanent de partea lui Osiris, de la care doreşte să aibă un copil.
- astfel, luând chipul lui Isis îl îmbată pe acesta şi zămisleşte un copil pe care apoi îl va creşte Isis.
 - este vorba despre zeul cu cap de şacal, Anubis, divinitatea cu caracter demonico-divin, putând fi atât benefic, cât şi malefic pentru comunitatea egipteană.

2. Sistemul hermopolitan:
- acest sistem teologic îşi trage numele de la cetatea Hermopolis, unde zeul principal adorat a fost Thoth.
- el era adorat ca inventatorul scrierii şi cela care a separat limbile pământului.
- de asemenea, el ar fi transmis oamenilor legile, calendarul şi noţiunile de matematică.
- în mitologie, el este considerat ca fiind «inima lui RA», deoarece egiptenii credeau că inima este sediul raţiunii, al sentimetelor şi al voinţei.
- din postura de demiurg, prin scăderea importanţei oraşului Hermopolis, Thoth ajunge secretarul zeilor, fiind patronul scribilor.
- de asemenea, se crede că el ar fi compus conţinutul Cărţii Morţilor, se pare în 42 de tomuri, cuprinzând toată ştiinţa lumii.
- în procesul judecăţii morţilor în faţa tribunalului lui Osiris, Thoth era cel care cântărea inima mortului şi scria sentinţa finală.
- reţinem, prin urmare, că el este promotorul magiei şi cel care a iniţiat-o pe Isis în această taină.
- actualmente îl găsim, de asemenea, preluat şi în limbajul şi credinţele ocultismului contemporan, ca unul care deţine ştiinţa secretă a omenirii.
- importanţa acestui zeu este că el posedă cunoştinţele care erau de maximă importanţă pentru construirea piramidelor.
- patron al scribilor, el era de asemenea, cel care insufla ştiinţă arhitecţilor.
- piramidele erau edificii cu caracter naţional, care reprezentau valoarea poporului în faţa zeilor.
- alinierea lor după hărţile stelare, redau de asemenea importanţa lor în astrologia egipteană, deoarece de ele se puteau lega atât viaţa defunctului, cât şi viaţa regatului.
- îmbălsămarea este opera lui Thot, care o iniţiază apoi pe Isis în această tehnică.
- ea este simbolul nemuririi la egipteni, care vedea acest proces ca o continuare a vieţii într-un alt  perimetru.

3. Sistemul memphit:
- Memphis a fost, se pare, prima capitală a Egiptului, alături de Theba.
- aici divinitatea principală adorată era zeul Ptah.
- el era reprezentat sub forma unui om care stă în picioare, cu trupul înfăşurat în feşe de mumie, din care ies doar mâinile, în care ţine un sceptru.
- el era considerat «inima şi limba lui Atum», în sensul de ideea şi verbul soarelui.
- la Memphis el forma o triadă divină, împreună cu soţia sa Sekhmet şi fiul lor Nefertum.
- în ceea ce priveşte creaţia lumii, Ptah ar fi creat lumea prin cunoaştere, deoarece inima era sediul gnoseologic la egipteni, precum şi prin logos sau cuvânt.
- găsim aici tema creaţiei prin logos, care este de sorginte revelaţională.
- Ptah este considerat de asemenea «inginerul divin», fiecare constructor fiind un «preot al lui Ptah».
- legat de cultul lui Ptah este şi cultul boului Apis, considerat «noua viaţa a lui Ptah», deoarece se considera că spiritul lui Ptah locuieşte în el.
- boul Apis era considerat un animal protector, care a primit o serie de atribute divine.
- Ra îi împrumută discul solar, pe care taurul Apis îl poartă între coarne.
- ulterior, acest animal sacru a fost asociat cu zeul Osiris, devenind zeu funerar, numit şi «Taurul din Amenti», adică «Taurul din lumea sub-pământeană».
- acest bou va fi preluat de alte credinţe sincretiste, cum este cea romană, unde cultul lui Apis va deveni cultul combinat dintre Osiris şi acest animal, sub numele de cultul lui Serapis (Osiris+Apis).
- chiar şi poporul evreu, la ieşirea din Egipt, preia acest cult şi îl practică în aşteptarea lui Moise, urcat pe Sinai să primească tablele legilor divine (Facere 32, 19).
- adorarea atât de pronunţată adusă acestui zeu se datora faptului că el simboliza puterea şi forţa vieţii în faţa deşertului, el fiind cel care poartă între coarne soarele, elementul vieţii la egipteni.


4. Sistemul theban:
- Theba, capitala Egiptului de Sus, avea ca zeu principal pe Amon sau pe Amona Ra, al cărui nume se traduce prin „Cel tăinuit” sau „Cel ascuns”.
- acesta era la început un simplu zeu al vântului, urcând apoi spre starea culminantă, cea de redare a soarelui.
 - în Theba, el devine divinitatea supremă a statului, simbol al soarelui în plenitudinea sa.
- el este reprezentat antropomorfic, cu o coroană de fier, sau zoomorfic, cu cap de berbec.
- astfel animalele sale sacre erau berbecul şi gâsca.
- marile temple de la Karnak, Denderah şi mai ales de la Luxor îi erau închinate lui.
- prin impunerea oraşului Theba în planul politic, Amon se va impune şi el în planul religios, devenind cea mai importantă zeitate egipteană.
- preoţii lui Amon par să devină un fel de reprezentanţi ai unui „stat în stat” în faţa regelui, ceea ce l-a făcut pe Amenofis al IV-lea să renunţe la această divinitate, atât de influentă prin preoţii ei, şi să înfiinţeze un alt cult, cel al lui Aton, act ce se constituie în cea mai scurtă reformă religioasă din Egipt.
- şi în prezentarea lui Amon apare tema trinităţii, deoarece el este prezentat însoţit de soţia sa, Mut, şi de fiul lor, Khonsu.
- între animalele sacre se mai numără şi „ţapul sacru” sau Ba-neb-dêdet, simbol al fertilităţii, invocat de femei pentru a deveni fertile.
- acesta este motivul pentru care au fost găsiţi foarte mulţi ţapi îmbălsămaţi şi depuşi în morminte.
- probabil tema ţapului a fost preluată de evrei şi identificată cu această divinitate foarte influentă, fiind un fel de echivalent al diavolului[12].

STUDIUL 6

providenţa în concepţia egipteană sub chipul lui maat, principiul ordinii cosmice

- o importanţă deosebită în întregul Egipt o avea zeiţa Maat, considerată divinitatea adevărului şi a dreptăţii.
- simbolul ei este pana de struţ, greutatea etalon, cu care se cântărea inima mortului în faţa tribunalului lui Osiris.
- mai mult decât atât, Maat reprezintă ordinea cosmică, fără de care totul se întoarce în haos.
- de aceea, faraonul era cel care trebuia să păzească cele două cerinţe ale lui Maat: dreptatea şi adevărul.
- există şi în alte concepţii religioase tema credinţei într-o legitate cosmică, cum ar fi Dharma la indieni, însă Maat este cea care se revede şi în procesul de judecare al omului, ca una care îi cântăreşte viaţa şi faptele omului.











STUDIUL 7

zoolatria la egipteni. reminiscenţe ale unui totemism primar

- o caracteristică a religiei egiptenilor este numărul mare de animale adorat în cult.
- mai mult ca la orice popor, egiptenii sunt legaţi de anumite animale, care erau cinstite în cadrul cultului sacru.
- probabil această ideea trebuie să aibă legătură cu practicile totemice ale vechilor egipteni.
- dintre cele mai importante animale adorate şi identificate cu zeii amintim câteva şi anume :
a. Cultul crocodilului:
- este generalizat în toată valea Nilului, dată fiind ferocitatea acestui animal.
- era normal ca acest animal atât de periculos pentru cei care călătoreau cu pagoda pe apa Nilului, să îl cinstească.
- mai mult decât atât, cultul lui dezvoltă un sentiment de „mysterium fascinosum”, dar şi „mysterium tremendum”.
- prezentat într-o epocă drept animalul lui Seth, care aduce moartea, ulterior el devine animalul care devorează sufletele cele rele după judecata lui Osiris.
- s-au găsit, de asemenea, necropole ale acestor animale.
b. Broasca:
- este simbolul htonic, care sugerează apariţia vieţii.
- ea o însoţeşte de obicei pe Heket, zeiţa naşterii.
- în perioada Regatului Mijlociu, broasca era reprezentată prin acele „cuţite sacre”, care se puneau pe pântecul femeii însărcinate, pentru a apăra fătul de rele.
- de asemenea, broasca era şi însoţitoarea zeului Nilului, deoarece acest fluviu era considerat simbolul fertilităţii.
 - în acest sens trebuie înţeleasă minunea „invadării cu broaşte” a Egiptului prin Moise (una din cele zece plăgi ale Egiptului), deoarece se atenta astfel la distrugerea fertilităţii femeilor şi a râului.
c. Pasărea Phoenix:
- era considerată pasărea sacră din Heliopolis şi reprezenta „Ba”-ul lui Ra.
- la egipteni exista o concepţie mitologică, cum că această pasăre renăştea din propria ei cenuşă.
- la moarte, ea se aprindea singură şi ardea ca o torţă, iar din cenuşă reieşea o altă pasăre.
- prin acest simbolism al învierii permanente, ea îl reprezenta pe Ra, cel care apune în fiecare zi şi renaşte în zorii zilei următoare.
- ceea ce trebuie reţinut la această religie este puternicul sentiment anastasic, care o face să fie una din credinţele cele mai ataşate de înviere.
d. Hipopotamul:
- este animalul demonic al lui Seth, pe care faraonul trebuia să îl ucidă într-un cadru ritualic, simbolizându-se astfel victoria lui Osiris asupra lui Seth.
- de fapt, pentru faptul că acest animal stătea în mlaştinile noroioase, el reprezenta mizeria şi lenea (prin greutatea mişcărilor sale), fiind unul dintre monştrii subterani.
e. Gândacul scarabeu:
- această insectă de bălegar, era de asemenea un simbol al învierii, deoarece vechii egipteni considerau că acesta reiese la o nouă viaţă din pământ.
- el prezenta într-un mod simbolic ideea de moarte şi reînviere a omului, care, ajuns în mormânt se renaşte la o viaţă spirituală, ieşind din mormânt.
- de aceea mormintele (chiar şi piramidele) aveau un foarte mic orificiu, pe unde se credea că iese sufletul (Ba) omului.
- dat fiind simbolismul acestui gândac, la înmormântarea egiptenilor se punea pe pieptul defunctului un gândac din lut ars, care era prins între fâşiile mumificării, pentru a ajuta spiritul mortului (Ba) să poată ieşi din mormânt.
f. Iblis:
- este pasărea care îl reprezenta pe zeul Thot şi simboliza starea de transfigurare a sufletului după moarte, mai precis pe mortul mântuit.
- de aceea, s-au găsit foarte multe păsări iblis mumificate şi depuse în mormintele oamenilor.
g. Leul:
- prin ferocitatea şi forţa sa, era considerat animalul-paznic care apără templele şi piramidele de vânturile demonice, aducătoare de nisip, ale lui Seth.
 - aceasta era, se pare, şi menirea Sfinxului de la Gizeh, care proteja mormintele faraonilor de pericolele care puteau veni dinspre râu sau deşert.
- în lumea morţilor, animalul cu două capete de leu, păzeşte lumea tenebrelor, de cei care ar dori să scape din ea.
h. Cobra (Utu):
- era simbolul Egiptului de Jos, devenind apoi simbolul unificării regatului.
- ea reprezenta căldura soarelui, iar prin aspectul ei terifiant, cobra sacră era protectoarea faraonului, dar şi elementul sapienţial, care îl inspira în conducerea ţării.
- de aceea, ea era redată în aur (ouraeus) şi prinsă de coroana regală, pentru a-l apăra pe rege şi a-l inspira în judecarea problemelor importante ale ţării.
- în acest sens, la curtea faraonului se creşteau cobre, tocmai pentru a se face acel transfer de înţelepciune către rege.
i. Şarpele Apophis:
- alt animal, de data aceasta nefast, locuia în mod mitologic în oceanul cerului lui Nun, atacând în fiecare dimineaţă barca sacră a lui Ra.
- seara, când amurgul reda la asfinţit un cer roşu, se credea că şarpele de pe cer a fost ucis iar sângele lui a umplut cerul.










STUDIUL 8

monoteismul egiptean. reforma lui amenofis al iv-lea (amenhotep, imhotep)

- în perioada dinastiilor XVII – XIX, perioada de apogeu a Egiptului, cultul zeului Amon a cunoscut cea mai mare dezvoltare.
- cuceririle egiptene, ajunse până în Mesopotamia, au extins cultul acestei divinităţi şi în părţile canaanite.
- în timpul invaziei hicsoşilor, care au ocupat zona de deltă şi de părţile Egiptului de Jos, Theba, capitala Egiptului de Sus a devenit punctul de rezistenţă al egiptenilor rămaşi liberi, care s-au retras în această parte.
- zeul Amon-Ra a fost mentorul spiritual şi elementul divin de rezistenţă în această confruntare.
- astfel, cultul acestei divinităţi s-a întărit foarte mult după eliberarea de sub dominaţia hicsoşilor, preoţii lui devenind aproape plenipotenţiali.
- puterea lor era aşa de mare, încât după dinastia a XX-a, marele preot a lui Amon a ocupat tronul Egiptului.
- din acest moment, ei au devenit un pericol pentru regalitate, ca unii care puteau oricând să schimbe un faraon sau o dinastie.
- date fiind şi exagerările la care se dedaseră, preoţii lui Amon au creat animozităţi în rândul oamenilor şi al curţii regale.
- în această conjunctură, Amenofis al III-lea (1400-1362 î. Hr.) a iniţiat cultul lui Aton, discul solar, cult care existase cu mult înainte în Heliopolis, dar care fusese pus în umbră de cultul lui Amon (soarele în întregime).
- Aton reprezenta discul solar, care îşi transmitea razele sale binefăcătoare spre oameni şi lume.
- urmaşul său, Amenofis al IV-lea (1361-1340 î.Hr.) a încercat o reformă unică în religia egipteană.
- el a creat un fel de monoteism, centrat doar pe Aton, celelalte divinităţi fiind eliminate sau date uitării.
- pentru a putea scăpa de presiunea preoţilor lui Amon, care l-ar fi putut înlătura de la domnie, Amenofis al IV-lea şi-a ridicat într-un loc deşertic o nouă capitală, pe locul unde astăzi se află Tell-el-Amarna, pe care anumit-o Akhetaton, care se traduce „orizontul discului solar”.
- acest nume nu a fost ales la întâmplare, deoarece dacă se priveşte discul solar la răsărit din acest loc se vede cum el se ridică din spatele unor munţi, dintr-un fel de vale a acestor coline, care se prelungesc ca nişte umeri cu braţe, astfel încât soarele are un fel de cap ce se ridică deasupra unui trup cu braţele întinse.
- templele ridicate în scurt timp în acest loc nu aveau acoperiş, deoarece prosternarea trebuia să se facă direct în faţa soarelui, ridicat deasupra cerului.
- evident, zona aridă de aici făcea foarte grea viaţa la curtea lui Amenofis al IV-lea, care insista totuşi să se rămână în această cetate, destul de greu de locuit.
- regele şi-a schimbat şi el numele, în Akhenaton, care se traduce prin „slava discului solar”, apărând în public sub protecţia unui disc de aur imens.
- el i-a expropriat pe preoţii lui Amon Ra de imensele lor domenii, unde se lucra cu sclavi, iar numele lui Amon a fost chiar şters de pe pereţii templelor, la fel ca şi al altor divinităţi.
- în locul lui era redat Aton, cu chipul unui disc solar, care se termina la extremităţi cu raze în formă de braţe, semn al ajutorului divin.
- se pare că în toată această reformă structurală, Amenofis al IV-lea ar fi fost ajutat de soţia sa, Nefertiti, o femeie de personalitate extraordinară.
- retragerea din Theba, capitala de aur a regatului, a făcut ca şi modalitatea de guvernare a regelui să fie diferită.
- dacă până atunci, chiar şi în reprezentările picturale din temple sau din morminte, regii erau redaţi cu trupuri musculoase, Akhenaton introduce un alt tip de artă: cea reală, care reda omul în forma sa naturală[13].
- faraonul nu mai pune accent pe linia războinică a politicii ţării[14], ci pe linia religioasă şi familială.
- el devine mult mai evlavios şi mai familist, lucru care se vede din modul în care este redat plastic, permanent cu soţia şi cu copiii săi.
- acesta este un alt mod de a guverna, derivat din credinţa monoteistă în discul solar, Aton.
- din păcate, retragerea din planul politic al regelui, tinereţea ne-experimentată a acestuia, care nu cunoştea legile diplomaţiei, neglijarea politicii externe şi a raporturilor cu populaţia, rămasă în câmpia Nilului, l-a făcut odios pe rege, care a început să piardă bastioanele, pe care înaintaşii săi le cuceriseră în părţile Canaanului sau în Arabia, ceea ce a dus la slăbirea ţării.
- astfel la scurt timp, cu concursul preoţimii lui Amon, regele este înlocuit şi ucis, iar urmaşul lui îi şterge numele lui din orice document, precum şi reprezentarea plastică a lui Aton.
- important rămâne ideea că această reformă a vizat impunerea unui monoteism, ca valoare divină unică, ceea ce este un pas spre regăsirea datului revelaţional, al unui Dumnezeu Creator, unic în istoria umanităţii.
- au existat cercetători care au acreditat ideea că monoteismul lui Amenofis al IV-lea l-ar fi influenţat pe Moise, la rândul lui un preot rămas din garda sacerdotală a lui Aton, care ar fi transpus acest monoteism în credinţa iudaică.
- aceasta este teza pe care Sigmund Freud o dezvoltă în eseul său „Moise şi monoteismul”, în care încearcă să arate că credinţa iahvistă ar fi fost împrumutată din Egipt.
- ceea ce rămâne de reţinut este faptul că Amenofis al IV-lea a impus o aprofundare a spiritualităţii, într-o perioadă în care religia intrase în sfera rutinei şi a ritualismului sec.
- de o profundă spiritualitate este şi rugăciunea de pe sarcofagul său, descoperit în anul 1925:
- „O să respir dulcea răsuflare a gurii tale.
În fiecare zi îţi voi contempla frumuseţea…
Dă-mi mâinile tale pline de spiritul tău,
Ca să primesc şi să trăiesc prin el.
Cheamă numele meu de-a lungul veşniciei;
Niciodată nu va lipsi la chemarea ta”.
- după moartea lui Amenofis al VI-a, copilul lui, Tutankhaton, trăieşte o adevărată dramă, deoarece este proclamat rege la 14 ani în locul tatălui său, căsătorindu-se cu sora sa[15].
- de fapt, cei doi copii se află în mâinile tutorilor şi preoţilor lui Amon, dar mai ales ale vizirului, Ay.
- regele este nevoit să îşi schimbe numele în Tutankhamon şi să asiste la ştergerea numelui tatălui său din inscripţiile din temple.
 -astfel se reînvie cultul zeului Amon şi se aruncă anatema asupra faraonului eretic, cum era numit Akhenaton.
- din păcate, Tutankhamon este ucis la nici 20 de ani, de către marele vizir, care îi sileşte soţia să se căsătorească cu el, pentru a avea justificarea de a ajunge la tron.
- ulterior, şi aceasta este ucisă, ca în locul ei, Ay să îşi aducă altă regină, probabil, cea pe care o dorise.
- astfel s-a sfârşit una dintre cele mai mari şi unice reforme din lumea religiilor: trecerea de la politeism la monoteism, ca o recuperare dintr-o iluzie, care ar fi orbit omenirea multe mii de ani.

STUDIUL 9

miturile egiptene

v          Mitul lui Osiris şi Isis:
- este considerat ca fiind cel mai renumit mit egiptean.
- relatarea mitului este următoarea:
- Osiris, fiul lui Ra, i-a succedat tatălui său, devenind regele pământului.
- el îşi ia de soţie pe sora sa, Isis.
- în calitatea sa de rege, el îi învaţă pe oameni elementele de dreptate şi de adevăr, după care omenirea trebuie să se conducă.
- aceasta este epoca de aur a umanităţii, starea paradisiacă, în care totul se derula sub auspiciile divinităţii.
- din gelozie, fratele său, Seth, îşi pune în gând să îl ucidă.
- transpare aici tema fratricidului, care în revelaţia biblică este redată la nivelul umanităţii, a lui Cain şi Abel.
- ori, pentru societatea egipteană, unde exista politeism, fratricidul este redat la nivelul divinului, ca o reminiscenţă revelaţională, care este ridicată la nivelul teognostic.
- pe de altă parte, lupta dintre Osiris şi Seth, trebuie văzută şi ca un conflict al lumii vegetale cu deşertul, o temă foarte realistă pentru egipteni, aflaţi permanent în conflict cu acest pericol.
- ori cele două spaţii, pământul fertil şi deşertul, sunt personificate sub chipul lui Osiris şi Seth.
- în acest conflict, aşa cum am amintit deja, Osiris este tăiat în 14 sau 16 bucăţi şi împrăştiat în toată ţara Egiptului.
- Isis, fecundată de organul lui Osiris, creează pe Horus, instrumentul răzbunării paterne.
- prin practica de îmbălsămare şi prin readucerea lui Osiris la viaţă, Isis devine patroana magiei şi a ocultismului.
- de aceea, nu trebuie să ne mire faptul că aproape toţi marii magicieni şi ocultişti tânjesc să viziteze Egiptul şi să se iniţieze în misterele acestei religii.
- există chiar cercetători care susţin că scopul piramidelor nu ar fi neapărat depozitarea trupului mort al faraonului, cât mai ales realizarea unui punct energetic, care comprimă energia cosmică şi creează un spaţiu de iniţiere mistico-ocultă.
- reverberaţiile ecoului din anumite piramide, dă posibilitatea de a se interpreta aceste spaţii ca locuri de iniţiere ocultă, prin intonarea sunetului fundamental[16].
- Osiris reînviat nu se mai poate reîntoarce pe pământ deoarece el murise deja, de aceea această regalitate revine fiului său, Horus, iar el coboară şi preia regalitatea lumii subpământeşti, cea a morţilor.
- oricum, el rămâne simbolul învierii, fiind considerat cea mai profundă divinitate, ca una care conferă morţilor şansa de a deveni nemuritori.


STUDIUL 10

faraonul şi viaţa lui sacramentală

- asemenea unei existenţe osiriene, faraonul era considerat, „Fiul lui Ra”, deci avea o semnificaţie divină.
- fericirea eternă era asigurată faraonului fără doar şi poate după moarte.
- de vitalitatea lui depindeau recoltele ţării, fertilitatea animalelor şi prosperitatea supuşilor.
- de aceea faraonul era adorat ca un zeu.
- viaţa lui se desfăşura după un ceremonial foarte bine stabilit, constând dintr-un ritual zilnic: tămâieri, abluţiuni, fardare, îmbrăcare în veşminte permanent noi, toate acestea fiind încărcate de sensuri magice.
- însemnele faraonului, aveau o valoare mistică:
- o coadă de taur, care îi atârna de veşmânt (simbolul forţei fizice);
- o coroană dublă, combinând o bonetă albă cu o mitră roşie, reprezentând unificarea celor două regate, Egiptul se Sus, cu cel de Jos;
- o barbă falsă;
- un sceptru  cu capul zeului Seth;
- un bici, semn al puterii divine;
- o cobră de aur (uraeus), simbol al soarelui, atârna de coroana stângă şi îl apăra pe faraon de duşmanii săi;
- o salbă de lamele de aur sau de perle atârnată la gât, simbol al bogăţiei ţării; brăţări la mâini şi la glezne.
- faraonul nu avea voie să consume carne de peşte, de berbec sau de gâscă, iar legumele trebuiau să fie consumate doar crude.
- în ceea priveşte preocupările faraonului, el era cel care în mod personal, din „biroul” său discuta şi analiza toate probleme ţării.
- existau chiar şi audienţe zilnice, în care oamenii puteau să vină şi să îl consulte pe faraon.
- aşa se face că Moise şi Aron au putut ajunge de zece ori în faţa faraonului, pentru a-i vesti acestuia plăgile care au să vină peste ţară în cazul în care nu va lăsa poporul să iasă din ţară.
- în această poziţie, faraonul avea permanent lângă el un consiliu, format din înţelepţi sau magicieni, care îl ajutau să găsească cele mai înţelepte sfaturi.
- faraonul cumula în sine mai multe funcţii şi anume:
a. Era şeful suprem al cultului, prezidând toate ceremoniile religioase mari.
- în slujirea zilnică, care trebuia să fie împlinită de către faraon, acesta era substituit de către corpul sacerdotal.
b. Ca şef suprem al armatei, el era cel care conducea armatele în caz de război sau discuta probleme legate de politica externă;
c. Ca Şef al administraţiei, faraonul răspundea de buna administrare a Egiptului, lucru pe care îl realiza prin vizir[17], inspectori şi membrii „consiliului celor zece”, cu care se consulta în fiecare dimineaţă.
- de asemenea, în teritoriu, el era reprezentat de către conducătorii celor 42 de nome.
- sub aspect moral, faraonul, şi cu el câţiva nobili, aveau posibilitatea de a fi poligami.
- partea negativă a acestei laturi, pe lângă poligamia, era şi datoria regelui de a-şi păstra puritatea sângelui, astfel că el trebuia să ia de soţie o rudenie apropiată, una dintre surorile sale sau chiar din fiicele sale.


STUDIUL 11

morala egipteană

1. Caracterizare generală:
- egiptenii erau consideraţi ca fiind un popor foarte credincios şi moral.
- în faţa zeilor, omul era un simplu rob, care era iubit şi ajutat de ei, în varianta în care moralitatea omului era impecabilă[18].
- în relaţia cu semenii, egipteanul trebuia să respecte averea aproapelui său, cinstea şi fericirea lui.
- „Niciodată nu am păcătuit împotriva bogăţiei cuiva” sau „Am înmormântat pe cei bătrâni”, „Am dat pâine celor flămânzi şi haine celor goi”.
- de asemenea în Învăţăturile pentru regele Merikare sunt cuprinse sfaturi foarte înalte din punct de vedere moral[19].
- merită reţinut capitolul 125 din Cartea Morţilor, în care se stipulează spovedania nevinovăţiei celui mort:
- „Niciodată contra omului nu am păcătuit,
Nici părinţii, nici rudele nu le-am batjocorit,
N-am înlocuit adevărul prin strâmbătate,
Cu oamenii răi nu am avut de a face,
În viaţa mea nu am făcut crime…

2. Sclavii:
- sclavii nu erau totalmente lipsiţi de drepturi.
- cei străini puteau să-şi adaoge un nume egiptean sau să se căsătorească cu egiptence, aveau dreptul să posede bunuri, chiar terenuri agricole, pe care le puteau apoi lăsa moştenire fiilor lor.
- de asemenea, sclavii eliberaţi puteau avea servitori, ba chiar să deţină apoi slujbe publice.
- observăm aici o democraţie mult mai avansată decât cea mai etalată democraţie a antichităţii, cea romană, care, deşi va apare mult mai târziu în istorie, va fi mult mai restrictivă.

3. Familia:
- instituţia familiei era foarte bine apărată: „Poate nici un popor din Orientul Antic nu a avut despre familie o concepţie atât de sănătoasă şi de modernă ca la egipteni” - G. Nolli.
- acest lucru este cât se poate de real, deoarece femeia avea valoarea ei, nefiind doar un simplu instrument de procreare.
- dota care se aducea în familie era nu doar obligaţia femeii, ci ambilor soţi li se cerea să aducă această dotă.
- mai precis, mirele aducea 2/3, iar mireasa 1/3 din cuantumul zestrei.
- zestrea era un depozit de care nu trebuia să se atingă, zestrea rămânând un fel de ajutor în cazul în care femeia rămânea văduvă.
- momentul principal al nunţii era drumul miresei spre casa mirelui.
- nu se ştie în ce condiţii se realiza divorţul, dar probabil sentinţa o pronunţa un complet de judecată, pentru că atât femeia cât şi bărbatul aveau drepturi egale.
- femeia era numită şi considerată „stăpâna casei”, iar dacă rămânea văduvă, devenea capul familiei.
- familia egipteană era monogamă, excepţie de la această regulă făcând doar faraonul şi câţiva nobili din anturajul acestuia.





STUDIUL 12

cultul divin şi locaşurile de cult.
mesajul piramidelor

1. Templele:
- la început foarte modeste, simple colibe de paie din nuiele împletite, templele erau considerate locuinţa zeului.
- ulterior, s-au ridicat temple de piatră, ajungându-se la faimoasele temple de la Abu Simbel, Edfu, Denderah, Luxor sau Karnak.
- templele solare primare aveau o curte imensă, unde cultul se presta în lumina soarelui.
- ulterior, camera zeului devine cea mai criptică parte a  unui templu, unde lumina nu pătrundea deloc.
- în această încăpere aveau dreptul de acces doar preoţii şi faraonul, ca unul care era de fapt Fiul soarelui şi sacerdotul prin excelenţă.
- diferite sisteme tainice mişcau uşi imense din piatră, tocmai pentru ca efectul de mister să fie şi mai autentic.
- de reţinut este faptul că porţile templelor erau flancate de sfincşi, care apărau intrarea în incintă.
- un alt element sacral, alături de templu, era obeliscul.
- au existat foarte multe obeliscuri în Egipt, care însă au fost furate sau cumpărate pe nimic, pentru a fi depozitate în pieţele marilor metropole ale lumii (Londra, Roma, Paris).
- cele mai multe sunt la Roma, unde se întâlnesc  nu mai puţin de 12 obeliscuri.
- o altă caracteristică a arhitecturii cultice egiptene o constituie prezenţa coloanelor, ornamentate variat.
- numai în templul de la Luxor se găsesc 134 de coloane foarte înalte de aproximativ 10 metri, dispuse pe un aliniament de 16 rânduri.
- dintre templele cele mai renumite amintim:
- templul de la Karnak, în cinstea lui Amon-Ra;
- templul de la Denderah, închinat zeiţei Hathor;
- templul de la Edfu, închinat lui Horus;
- Ramesseum-ul de la Luxor;

2. Sacerdoţiul:
- existau două categorii de preoţi: cei mireni şi cei consacraţi sau preoţii-funcţionari.
a. Preoţii mireni, numiţi şi „cei puri” (wabu):
- îndeplineau alte atribuţii în viaţa civilă, dar slujeau o lună pe an la templu.
- ei reprezentau cei mai mulţi dintre slujitorii templelor.
- aceşti preoţi trebuiau să nu aibă defecte fizice, defecte care îi făceau improprii pentru slujirea zeului din templu.
- pe perioada slujirii, ei respectau abluţiunile ritualice, spălările de tot felul, restricţiile alimentare şi cele sexuale.

b. Preoţii funcţionari:
- proveneau din rândul preoţilor mireni, dar se supuneau unor restricţii speciale, cum ar fi prezentau un „certificat al sexului”, prin care se concluziona genul masculin al candidatului.
- apoi ei erau unşi, raşi, epilaţi de păr şi îmbrăcaţi numai în haine de in.
- trebuiau să se purifice cu apă de două ori pe zi şi de două ori pe noapte.
- nu aveau voie să consume peşte, nici să călătorească cu barca.
- de asemenea, preoţii egipteni erau circumscrişi.
- preoţii funcţionari erau împărţiţi în trei grupe:
-servitorii zeului (hemu netjer):
- conduşi de o căpetenie, care împlineau slujirea zilnică în faţa statuii zeului din templu;
- părinţii divini (itu netjer):
- erau un fel de profeţi, inferiori celor dintâi;
- cei curaţi (wabu):
- despre care am amintit, din care se recrutau sacerdoţiul consacrat, adică cei care rămâneau permanent la temple.
- pe lângă tagma preoţească, mai existau şi lectorii, cei care trebuiau să cunoască pe de rost textele sacre, care se intonau cu ocazia diferitelor prilejuri ale vieţii omului.
- la templele zeiţelor existau tagma preoteselor, având rolul de cântăreţe sau dansatoare.
- în Theba exista o „mare preoteasă”, considerată „soţia lui Amon”.
- în ceea ce priveşte numărul preoţilor la templu, se pare că întotdeauna acesta a fost destul de mare.
- de exemplu, un papirus, scris în timpul lui Ramses al III-lea, prin anul 1200 î.Hr., preciza că la templul de la Karnak existau circa 80.000 de angajaţi, lucru unic în lume.

3. Cultul:
         a. Slujirea de la templu:
- în fiecare dimineaţă, preotul intra în templu, unde aprindea focul sacru, punând în el tămâie.
- apoi deschidea nişa, unde se afla statuia zeului, prosternându-se cu faţa la pământ în faţa acesteia, îmbrăţişând în acelaşi timp şi pe zeul Qeb, pământul.
- statuia era spălată, tămâiată[20] şi îmbrăcată cu patru veşminte ritualice din in.
- apoi, în faţa statuii se aşeza o masă de flori, alimente şi băutură, care evident, în numele zeului, era consumată de către preoţi.
- statuia era în cele din urmă pusă la loc, sigilându-se apoi intrarea în sanctuar.
- acest ritual era apoi repetat la prânz iar seara, statuia era pregătită de somn.
- simbolismul acestei exagerate griji era că soarele trebuie îngrijit, altminteri el îşi pierdea forţa de a fertiliza pământul.

b. Zilele de sărbătoare:
- în ceea ce priveşte zilele de sărbătoare, ele erau destul de numeroase, legate în general de ritmurile anuale (recoltare, revărsarea Nilului, semănare).
- existau, de asemenea, acele „teofanii”, când zeii se „arătau” oamenilor de rând.
         - Sărbătoarea Opet:
- de exemplu, sărbătoarea Opet, marca un pelerinaj cu barca pe râu a statuetei de la Luxor la Karnak.
- acum, după spusele lui Herodot, bucuria sărbătorii devenea chiar orgiastică, simbol al fertilităţii.
         - Sărbătoarea Sed:
- o altă sărbătoare, Sed, era consacrată faraonului care împlinise 30 de ani de domnie.
- acum se comemora zeificarea faraonului şi identificarea lui cu Osiris.
- faraonul se îmbrăca acum în hainele zeului, iar în faţa lui dansa prinţul moştenitor.
- se spune că la astfel de ceremonii, altminteri destul de rare, se sacrificau foarte multe animale (400.000 de boi, 1.422.000 de capre, 1.200.000 de captivi).
- din perioada dinastiei a XIX-a, osirificarea faraonului se realiza o dată la trei ani.
c. Misterele lui Isis şi Osiris:
- Misterele lui Isis şi Osiris au jucat un rol foarte important, deoarece prin ele cel care se iniţia în ele deţinea puterea învierii de la Osiris, iar de la Isis el primea şansa de a practica şi de a domina magia şi ocultismul.
- de fapt, oracolele au jucat un rol destul de mare pentru viaţa egipteanului.
- cel mai mare oracol era cel descoperit la Siuah, unde o sută de preoţi slujeau lui Amon, iar zeul dădea răspunsul prin gura celor mai bătrâni.
- se pare că însuşi împăratul Alexandru cel Mare ar fi consultat acest oracol unde i s-ar fi spus că va cuceri lumea şi va ajunge până la marginea ei.
d. Magia:
- magia era foarte răspândită la egipteni, unde ea se practica prin diferite descântece, invocaţii magice pentru binecuvântarea celor dragi sau distrugerea celor răi.
- exista chiar tipul de magie analogică punitivă, ca în cultul wodoo, confecţionându-se figurine de ceară, care reprezentau chipul zeilor războinici sau ale unor oameni, care puse în casa duşmanilor îi chinuia pe aceştia.


















STUDIUL 13

antropologia egipteană

1. Context general:
- la egipteni a existat o uimitor de slabă preocupare faţă de sfera antropogoniei, relatările privind crearea omului fiind doar tangenţiale.
- despre Ra se spune că este creatorul oamenilor fără a se insista asupra modalităţii de creare.
- un singur text precizează faptul că omul ar fi fost creat din lacrimile lui Ra.
- ochiul lui Ra ar fi fost trimis să lupte împotriva duşmanilor zeului.
- la reîntoarcere, el a observat că locul lui fusese luat de un alt ochi.
- atunci a început să plângă şi din lacrimile lui Ra amestecate cu pământ s-au format oamenii.
- o altă referire antropogonică pleacă de la sistemul memfit, mai ales de la inscripţia regelui Shabaka.
- acest text spune că în inima lui Ptah s-a născut un gând, iar limba l-a exprimat.
- omul ar fi fost creat prin acest cuvânt creaţional, din Qeb (pământul), fiind deţinătorul logosului lui Ptah.
- observăm aici o temă revelaţională, în care omul este creat prin cuvânt.
- în ceea ce priveşte ideea de „suflet”, egiptenii deţineau mai mulţi termeni care redau partea spirituală din om şi anume:

2. Conceptul „BA”:
- Ba reprezenta realitatea spirituală cea mai apropiată de noţiunea de suflet din concepţia actuală.
- Ba-ul după moartea omului trecea într-o altă formă de viaţă, în perimetrul unei lumi spirituale.
- după moartea omului, Ba lua chipul unei păsări care făcea legătura dintre trupul mort şi lumea celor vii.

3. Conceptul „KA”:
- Ka este fie o dublură spirituală a trupului, fie o reminiscenţă a conceptului de totem primitiv.
- însă se pare că entitatea Ka este un principiu vital strâns legat de trup, care nu părăseşte trupul la moarte, ci coboară în mormânt şi rămâne lângă el până când trupul putrezeşte.
- de aceea, trupurile se îmbălsămau pentru ca elementul Ka să rămână cât mai mult lângă trup.
- dacă trupul nu rezistă, se făceau statuete cu chipul mortului pentru ca acest element să rămână în ele.

4. Conceptul „Ran”:
- Ran reprezenta numele omului, un fel de realitate spirituală care trebuia cât mai mult permanentizată între cei vii.
- a uita numele morţilor tăi era considerată o adevărată crimă.
- de aceea, egiptenii erau oarecum obligaţi să ţină minte sau să posede liste cu înaintaşii sau chiar cu regii anteriori.
- acest lucru reiese din uimirea care l-ar fi cuprins pe Homer, care, ajungând în Egipt, a întâlnit oameni ce i-au pus în faţă liste complete cu toţi regii Egiptului.

5. Conceptul „AKH”:
- Akh era inima mortului, care reprezintă sediul tuturor activităţilor bune sau rele ale omului.
- de aceea, la judecata lui Osiris se cântărea inima omului.


STUDIUL 14

starea sufletelor după moarte

- se crede că în perioada timpurie egiptenii nu avea o concepţie clară despre starea sufletului după moarte.
- mormântul reprezenta locul de existenţă eternă a sufletului.
- ulterior, a apărut credinţa că sufletele celor morţi călătoreau spre apus în barca lui Ra, pe oceanul cerului.
- interesant rămâne procesul eshatologic de osirificare, mai precis de identificare a sufletului cu Osiris.
- un text de pe pereţii sarcofagelor spune în acest sens:
- „Eu trăiesc, eu mor, eu sunt Osiris,
Trăiesc, mor, eu sunt orzul;
Eu nu dispar”.
- prin urmare, omul preia ritmul vegetal, osirian, fără a se vorbi despre un pancosmism.
- după moarte, sufletul se îndrepta spre împărăţia lui Osiris, Câmpiile lui Yaru sau Amenti, unde sufletele duc o viaţă fericită, slujindu-l pe Osiris, aşa cum în viaţa lor l-au slujit pe faraon.
- fertilitatea câmpiilor lui Yaru este mult mai mare decât câmpia Nilului, deoarece grâul creştea aici mai înalt decât omul şi pământul dădea mai multe recolte pe an.
- textele piramidelor şi Cartea Morţilor ne oferă amănunte cu privire la această stare.
- în concluzie, raiul egiptean este comparat cu o vale a Nilului la modul absolut, foarte fertilă, în care nu trebuia neapărat să lucrezi, ci puteai să îi pui pe alţii să lucreze în locul tău.
- de aceea, în sarcofage şi în morminte sau piramide se depuneau o mulţime de statui numite „ushabtis”, care trebuiau să lucreze pământul în locul celui decedat.
- cel mort trecea în lumea lui Osiris, la fel ca la greci, cu ajutorul unei bărci peste un râu, înfruntând multe pericole.
- în capitolul 125 din Cartea Morţilor este prezentat tribunalul de judecată al lui Osiris, format din 42 de judecători, după numele celor 42 de nome ale Egiptului.
- cel mort era dus în sala de judecată de către zeul Horus, unde îl aştepta Osiris cu cei 42 de judecători, precum şi zeul scrib, Anubis.
- pe balanţa judecăţii se punea inima mortului, iar pe celălalt taler se punea o pană, simbol al zeiţei adevărului Maat.
- de o parte un monstru, jumătate crocodil, jumătate hipopotam, numit Oms, aştepta sentinţa judecăţii, care dacă era negativă, monstrul îl devora pe cel mort.
- tot acum se făcea „mărturisirea negativă” în care decedatul îi spunea lui Osiris şi judecătorilor că este curat, că nu are nici un păcat, care să îl condamne la devorare.


STUDIUL 15

riturile de înmormântare


§       Analiza practicii îmbălsămării:
- îmbălsămarea se făcea în conformitate cu preţul pe care îl ofereau rudele celor acreditaţi pentru această operaţiune.
- modul de execuţie al acestei operaţiuni era următorul:
- o parte a creierului se extrăgea prin nări, iar restul era lichefiat prin anumite substanţe introduse;
- urma apoi golirea trupului de intestine, care erau păstrate în patru urne, numite canope, pentru ficat, intestine, plămâni şi inimă;
- acestea erau impregnate de arome şi parfumuri.
- în locul inimii se punea un gândac scarabeu din argilă sau altă piatră, ca simbol al învierii.
- apoi, în corp se turnau produse răşinoase şi aromate: smirnă, tămâie şi silistră.
- pentru ca pielea să îşi păstreze elasticitatea, trupul era uns cu tot felul de uleiuri, care se utilizează chiar şi astăzi în masajele tradiţionale.
- după 70 de zile, cât dura păstrarea trupului la loc ascuns, cadavrul era înfăşurat în fâşii de pânză înmuiate în cauciuc.
- pe faţă i se punea o mască, ce păstra chipul mortului.
- apoi, trupul era depus într-o cutie de lemn pictată cu imagini sacre şi plină de rugăciuni de iertare către zei.
- sarcofagul avea două ferestre în dreptul ochilor, pentru ca mortul să poată privi soarele.
- în mormânt se mai puneau câteva statui, în cazul în care mumia nu rezista, pentru a deveni sediul lui Ka.
- în mâinile mortului se depuneau texte sacre şi rugăciuni pentru judecata lui Osiris.








STUDIUL 16

mormintele


- mormintele erau considerate nu simple locuri de depunere a trupurilor inerte, ci „locuinţe de veci” a celor morţi.
- de aceea, ele trebuiau să fie amenajate ca locuinţe reale.
- mormântul era săpat la început în nisip sau stâncă şi acoperit cu o placă de piatră pentru ca să nu intre şacalii.
- mormintele regale şi ale nobililor, chiar din vechime, aveau o ţinută specială, fiind formate din cinci camere: una în centru în care se depunea trupul mortului şi patru în cele patru laturi, unde se aflau proviziile, armele şi bijuteriile.
- acest tip de casă mortuară poartă numele de mastaba.
- ulterior, camera din mijloc a devenit o capelă, unde familia mortului aducea ofrande. - trupul decedat era depus într-o groapă din mijlocul capelei.
- de asemenea, într-o cameră se ţinea o statuie a mortului în care să se poată odihni Ka-ul lui.


STUDIUL 17

piramidele


1. descriere:
- nu erau altceva decât nişte mastaba la dimensiuni monumentale.
- în locul capelei se construia lângă piramide un templu, unde preoţii prestau cultul în locul faraonului decedat.
- primul tip de piramidă este cel în trepte, care se aseamănă mult cu piramidele aztece sau cu ziguratele babiloniene.
- cele mai celebre piramide sunt cele din Valea Regilor, de la Gizeh, unde se află mormintele celor trei regi din dinastia a patra (2732 – 2563 î.Hr): Khufu, Khafra şi Menkaura, nume care au fost grecizate şi cunoscute sub pronunţia: Kheops, Khefren şi Mykerinos.
a. Piramida lui Kheops:
- înaltă de 137 de metri, este considerată una din cele şapte minuni ale lumii antice.
- zidirea piramidei lui Kheops ar fi durat 30 de ani, timp în care au lucrat sute de mii de oameni.
- blocurile de piatră, unele chiar de 20 de tone, au fost aduse de la mare distanţă, pe role de trunchiuri, puse pe sănii şi trase pe nisip sau prinse între două bărci şi aduse pe apă.
- ridicarea lor la înălţime se făcea cu ajutorul scripeţilor şi a pârghiilor, utilizându-se şi planurile înclinate, ceea ce reprezenta la momentul respectiv o inginerie de vârf.


b. Piramidele lui Kefren şi Mykerinos:
- aveau 136 metri înălţime, iar a lui Mykerinos doar 62 de metri.

2. explicaţii:
- trebuie reţinute şi unele explicaţii, cum că piramidele nu ar fi fost neapărat necropole, cât mai ales locuri mistice, unde se putea practica meditaţia şi unde din cauza ecoului foarte puternic se puteau emite sunetele „fundamentale”, cele de frecvenţă joasă.
- cu timpul, începând cu dinastia a XVIII-a, din cauza jefuitorilor, faraonii au preferat mormintele subterane cu mai multe încăperi, săpate în stâncă.
- unele piramide prezintă adevărate labirinturi pentru a-i descuraja pe jefuitori.
- cele mai celebre piramide se află tot în Valea Regilor.


STUDIUL 18

concluzii finale


- în urma celor menţionate mai sus putem concluziona următoarele:
a. Religia egipteană, deşi manifesta un cult unitar în cinstea soarelui, ceea ce ne-ar putea duce cu mintea la ideea unui monoteism primar, rămâne politeistă, prin multitudinea de zei adoraţi.
- unitatea cultului solar este o dovadă revelaţională a unui cult unic şi unidirecţional într-o primă fază a istoriei acestei ţări.
b. Reforma lui Amenofis al IV-lea, dincolo de a fi o reformă politică împotriva preoţilor omnipotenţi ai lui Amon, este în primul rând o reformă religioasă.
- zeul Aton este prezentat într-o nouă postură, mult mai intimă: din razele sale, ca nişte braţe se prelungesc palme, care au hieroglifa vieţii (Ankh).
- prin urmare, Aton este susţinătorul vieţii, un dumnezeu profund implicat în viaţa omului şi mult mai apropiat de om.
- de aceea, în bazoreliefuri, regele este mult mai apropiat de zeu şi mult mai lejer în exprimarea feţei şi a gesturilor.
c. Ideea morţii şi a învierii reiese din mitul lui Osiris, care este ucis şi apoi învie.
- lupta dintre Osiris şi Seth este simbolul luptei dintre viaţă şi moarte, dintre vegetaţie şi deşert, dintre lumină şi întuneric.
- victoria finală a lui Osiris şi distrugerea lui Seth simbolizează victoria vieţii asupra morţii.
d. O altă latură importantă în concepţia nemuririi la egipteni, este punerea scarabeului în locul inimii mortului.
- scarabeul este un gândac, care depunându-şi ouăle în mormânt iese la soare, simbolizând ieşirea sufletului din trup la Ra, prin înviere.
e. Mitul păsării Phoenix, de sorginte egipteană, este altă dovadă a învierii, deoarece se credea că la moarte pasărea se auto-aprinde şi din cenuşă va reieşi o altă pasăre, simbol al sufletului care renaşte la o nouă viaţă.
f. Ideea de providenţă se reflectă foarte bine în cultul lui Maat, care simbolizează ordinea, adevărul şi dreptatea.
- este de un lirism profund momentul în care pe balanţa judecăţii lui Osiris se pune inima mortului, iar pe celălalt taler se aşează o frunză sau o pană sau chiar chipul zeiţei Maat, arătând cât de uşor trebuie să fie sufletul ca să ajungă în Amenti.
g. Şarpele, simbol revelaţional, nu apare ca un ispititor al oamenilor, ci ca atacatorul bărcii lui Ra.
- şarpele Apophis este o reminiscenţă revelaţională, care atacă elementul divin pentru a produce haosul, deoarece scufundarea lui Ra în oceanul lui Nut însemna sfârşitul lumii.
h. Creaţia omului capătă de asemenea conotaţii revelaţionale, deoarece omul este creat într-un mod logosiac.
- Ptah pronunţă logosul, cuvântul, iar omul se naşte, deţinând în sine logosul divin.
i. Ideea de rai la egipteni (Amenti sau Câmpiile lui Yaru) ne aduce aminte de grădina Raiului, cu verdeaţă, pomi şi râuri.
- în Amenti este vorba despre o absolutizare a câmpiei Nilului.
j. Îmbălsămarea, piramidele sau mastabas sunt alte elemente ale credinţei în  înviere, prin care se credea că omul nu moare ci doar se mută într-un alt plan al existenţei.
- religia egipteană oferă o imagine destul de largă a unei preluări revelaţionale, deformate în timp.




[1] Este vorba despre capitala mutată la Tell el Amarna.
[2] Se vehiculează, evident, cu multă maliţiozitate, ideea că biblioteca ar fi ars-o nu musulmanii, ci călugării creştini, care ar fi vrut astfel să distrugă urmele păgânismului. Ori istoria consemnează sofismul musulmanilor cu privire la celebra bibliotecă, care ar fi dus la concluzia că aceasta trebuie să dispară, deoarece ori contrazice Coranul ori nu o face, dar este superfluă şi deci nefolositoare.
[3] Istorii II, 5.
[4] De exemplu, se ştie că Abydos era considerat locul unde fusese îngropat Osiris, de aceea el era locul de preferinţă al îngropării egiptenilor. Se plăteau sume mari sau se lăsa cu limbă de moarte ca după moarte trupul să fie îngropat în cetatea funebră al lui Osiris, deoarece se considera că cel care se înmormântrează aici are şanse de clemenţă din partea judecăţii lui.
[5] Este cazul tânărului Iosif, care fusese vândut unei caravane de ismailiteni şi dus astfel în Egipt (Facere cap. 37)
[6] O. Drâmba, op. cit., vol. I, p. 126.
[7] În special prin influenţa hicsoşilor, egiptenii au învăţat tehnica luptei cu carul de război şi pregătirea călăreţilor.
[8] Manfred Lurker, Divinităţi şi simboluri vechi egiptene, Col. Mythos, trad. Adela Motoc, ED. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p.137 – 138.
[9] Tema haosului primordial este o problemă ce ţine de evidenţa revelaţiei primordiale, unde haosul este realitatea primă din care apare lumea. Aici mai mult decât atât haosul este cel din care apare nu doar lumea materială, ci şi cea a zeilor.
[10] Confruntarea indirectă dintre Dumnezeu şi şarpe se realizează prin intermediul omului care este momit să participe la această confruntare prin înclinarea sa spre rău.
[11] Manfred Lurker, Divinităţi …, p.147.
[12] Este vorba despre acel diavol trimis lui Azazel în pustie, pentru a duce cu sine păcatele puse pe capul lui de către arhiereu în ziua de Yom Kippur.
[13] De exemplu, regele Akhenaton avea capul ascuţit, buzele mari, trupul destul de gras iar mâinile subţiri.
[14] Modalitatea anterioară de politică militară era campania militară, urmată de jefuirea ţării respective din partea egiptenilor. Apoi se cerea un tribut anual iar armata se retrăgea, invadarea fiind iminentă doar în cazul în care nu se mai plătea tributul.
[15] Din nefericire, pentru ca să nu se altereze sângele regal, faraonii luau în căsătorie rudenii foarte apropiate: surori sau verişoare, ceea ce a dus la naşterea unor malformaţii genetice, care se pare că ar fi existat în sânul familiilor regale. Chiar şi capul alungit a lui Amenophis al IV-lea sau corpul său efeminat ar fi urmarea acestor modificări genetice provocate de practicarea incestului regal.
[16] Este vorba de o similitudine cu sunetul cosmic „Aum”, care este intonat în cadrul şedinţelor yoghinice orientale.
[17] Se pare că Iosif în Egipt ajunge un astfel de vizir, al doilea după faraon în probleme economice, deoarece prezisese cei şapte ani de foamete, care se vor abate peste ţară.
[18] „Amon este lângă mine şi eu nu mă tem de nimic”, „Ptah dăruieşte viaţă”, sunt doar câteva dintre inscripţiile care se pot vedea pe pereţii sarcofagiilor.
[19]Linişteşte pe cel ce plânge,
   Nu asupri pe văduvă,
   Nu lua de la nimeni averea tatălui său”.
[20] Tămâierea însemna de fapt sanctificarea aerului, a lui Shu, căruia i se aducea astfel jertfă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva