Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Esenta dialecticii si legile ei.

 Dialectica (grec. dialegomai - întreţin o conversaţie, disput) - noţiune filosofică, care la origine în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr  prin discuţie, prin descoperirea contrazicerilor în raţionamentul oponentului. Dialectica filosofilor greci din acea perioadă purta caracter spontan. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma că totul există şi concomutent nu există, deoarece totul curge şi se transformă necontenit, apare şi dispare. E bine cunoscută maxima lui “Panta rei” (“totul curge”). Lumea, după Heraclit, este constituită din contrarii, iar lupta dintre contrarii este cauza dezvoltării. Socrate  privea dialectica ca măiestria de afla adevărul prin ciocnirea părerilor contrare, modul de a duce o discuţie ştiinţifică. Platon numea dialectica metodă logică care cu ajutorul analizei şi sintezei duce la cunoaşterea adevăratului existent – ideilor. Aristotel înţelegea dialectica ca măiestria demonstrării şi respingerii Lui Aristotel îi aparţine meritul de a defini şi cerceta formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Dialectica  în  această perioadă este încă foarte primitivă şi simplistă,deoarece filosofii greci antici mai mult atrăgeau atenţia asupra mişcării şi a legăturilor dintre lucruri, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se leagă. Ei nu ajunseseră la descompunerea obiec-telor şi fenomenelor naturii în părţile componente şi la analiza lor, fără de care este imposibilă cunoaşterea profundă şi multilaterală a lor.
Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii umane. Legea este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi fenomene care au un caracter intern, stabil, repetabil, esenţial.
Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii, conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită.Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice, diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului.
Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă esenţa, “nucleul” dialecticii, deci reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent.
Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este categoria filosofică care exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva