Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Evoluţia relaţiilor externe ale Republicii Moldova

Odată cu declararea la 27 august 1991 a independenţei Republicii Moldova a început procesul extrem de complex şi complicat de edificare a statului moldovenesc. Unul din elementele-cheie ale acestui proces l-a constituit, pe de o parte, formularea intereselor naţionale ale tînărului stat pe plan extern, şi respectiv, elaborarea şi promovarea priorităţilor pe termen scurt, mediu şi lung în politica externă şi, pe de altă parte, crearea şi consolidarea structurilor abilitate cu realizarea acestor priorităţi.
În RSSM, ca şi în celelalte foste republici sovietice, aproape imediat după cel de-al doilea război mondial, a fost creat Ministerul Afacerilor Externe. Se consideră că la baza acestei decizii a conducerii sovietice de atunci era interesul ca fiecare din cele 15 republici să devină membru al ONU şi astfel URSS să dispună de 16 voturi. Urmare a unei atitudini refractare a ţărilor occidentale, s-a ajuns la un compromis care a funcţionat pînă în momentul dezmembrării imperiului: alături de URSS, Ucraina şi Belarus au devenit membre ale ONU (motivaţia oficială a acestei excepţii fiind contribuţia importantă a respectivelor republici la victoria asupra nazismului). Ministerul de Externe de la Chişinău a rămas să existe în toţi aceşti ani de dominaţie sovietică, îndeplinind în linii mari funcţii protocolare, cu anumite ocazii şi cele consulare. În raport cu alte instituţii de stat din RSSM, acest minister avea un număr redus de angajaţi (în anii 1980 erau angajaţi în jur de 15 oameni). Astfel, după declararea independenţei, s-a impus cu pregnanţă restructurarea cardinală a acestui departament, atribuirea unui rol central de coordonare a activităţilor întreprinse de Republica Moldova pe plan extern. Acum, cînd de la istorica zi de 27 august 1991 s-au scurs mai bine de 11 ani, putem constata rolul şi ponderea MAE al Republicii Moldova şi, respectiv, al Ministrului de Externe în ierarhia structurilor de stat, constituit în acea perioadă şi nefiind modificat esenţial ulterior, nu a corespuns nici experienţei altor ţări cu tradiţie (e suficient să ne referim aici la SUA ori Germania, unde miniştrii de externe sînt a doua sau a treia oficialitate în guvern) şi implicit, nici semnificaţiei şi impactului pe care diplomaţia ca instrument de realizare a politicii externe îl are asupra unei bune dezvoltări a statului. În Republica Moldova de-a lungul acestor ani, ierarhic Ministrul de Externe era plasat prin jumătatea a doua a listei membrilor de Guvern şi respectiv, MAE avea un rol secundar în raport cu alte ministere, nefiind în măsură să-şi impună viziunea în mai multe probleme de referinţă pentru dezvoltarea Republicii Moldova.
Interesele prioritare în politica externă a Republicii Moldova, formulate în primele săptămîni şi luni după declararea independenţei, au reflectat problemele arzătoare cu care se confrunta tînărul stat. Printre obiectivele cele mai importante figura, în mod firesc, cel al recunoaşterii internaţionale a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internaţional. Procesul de consacrare internaţională a independenţei Republicii Moldova a fost unul anevoios şi destul de lung: el a demarat o dată cu deciziile de rigoare, luate chiar în ziua de 27 august de către Guvernele României şi Georgiei, după care a urmat o perioadă incertă, pînă în decembrie 1991, cînd Moscova, obţinînd angajamentul fostelor republici (bineînţeles, cu excepţia celor baltice) de a adera la CSI, s-a arătat dispusă să stabilească relaţii diplomatice cu Chişinăul. Acest pas al Moscovei a deschis calea spre recunoaşterea independenţei Republicii Moldova şi de către puterile occidentale, după care a urmat aderarea ţării noastre la ONU la 2 martie 1992, astfel încheindu-se prima etapă, extrem de importantă, în afirmarea Republicii Moldova pe arena internaţională.
Referitor la alte priorităţi ale politicii externe, formulate în acea perioadă (marcate şi de lipsa unui corp diplomatic experimentat), se poate constata că ele purtau amprenta unei indecizii conceptuale a conducerii ţării, vizavi de perspectivele Republicii Moldova. Deşi s-a pronunţat în favoarea dezvoltării unor relaţii mutual avantajoase pe toate azimuturile, Chişinăul nu a reuşit să formuleze o viziune de perspectivă clară de ancorare a Republicii Moldova într-un sistem de repere şi valori, care ar fi permis ţării noastre să depăşească rapid şi eficient perioada dificilă de tranziţie prin crearea unor condiţii externe benefice pentru reformarea cu succes a ţării.
Dacă facem o analiză comparativă a priorităţilor de politică externă ale Republicii Moldova cu cele ale Ţărilor Baltice ori din Europa Centrală, constatăm că ultimele au formulat imediat după obţinerea independenţei lor reale obiective de politică externă într-o manieră extrem de precisă şi univocă: aderarea la NATO şi integrarea în UE. Astfel:
  • ele au trimis mesaje foarte clare, lipsite de ambiguitate nu numai în capitalele occidentale, ci şi cele de la est, limitînd benevol marja de manevră atît pentru ele însele, cît şi pentru interlocutorii lor de pe arena internaţională;
  • aceste ţări, fiindu-le recunoscute de către puterile occidentale eligibilitatea pentru procesele de extindere spre Est a NATO şi EU, au beneficiat începînd cu anii 1990 de o asistenţă masivă din partea ultimelor pentru a edifica sisteme compatibile pe plan juridic, economic, politic;
  • intrînd în faza de integrare în structurile europene şi euroatlantice, noile democraţii au obţinut un motiv puternic în plus de a se reforma pe plan intern, orientîndu-se spre standardele şi valorile occidentale care şi-au demonstrat viabilitatea. Este axiomatică teza că obiectivul integrării europene şi euroatlantice a servit drept un catalizator extrem de puternic pentru Ţările Baltice şi ale Europei Centrale pentru trecerea la o economie de piaţă eficientă şi edificarea unui stat de drept.
Analizînd experienţa acestor ţări şi rezultatele obţinute pe plan extern şi intern din perspectiva zilei de astăzi, putem conchide: calea aleasă de ele a fost una corectă, pe deplin justificată. Republica Moldova nu a putut sau nu a ştiut să formuleze astfel de obiective, preferînd, prin aşa-zisa politică multivectorială, să balanseze între Est şi Vest, să joace rolul de punte, fără a se angaja să graviteze spre centrele constituite de putere, care erau în stare să ne ofere sprijin politic, economic sau în materie de securitate. Dacă lipsa unor priorităţi clare în politica externă în perioada incipientă a dezvoltării noastre ca stat independent poate fi explicată prin insuficienţa de experienţă, de informaţii pertinente despre procesele ce se desfăşurau pe continentul european (Chişinăul a deschis primele misiuni diplomatice abia în a doua jumătate a anului 1992), menţinerea aceleiaşi situaţii de incoerenţă şi inconsistenţă şi la mijlocul anilor 1990 este mai greu de lămurit. Examinînd Concepţia politicii externe a Republicii Moldova aprobată de către Parlament în 1995, constatăm următoarele priorităţi: 1.2.3.4. Capitolul IV din acest document care se intitulează "Direcţiile principale ale politicii externe" promovează aceeaşi teză de întreţinere a relaţiilor reciproc avantajoase cu toate ţările lumii, fără a identifica parteneri strategici şi a trasa obiectivul de asociere imediată la procesele integraţioniste, în plină derulare, care reverberau puternic pînă la frontierele vestice ale Republicii Moldova, drept unul imediat şi fără alternative. Este adevărat că atît capacitatea de conceptualizare a priorităţilor de politică externă a Republicii Moldova, cît şi cea de manevră diplomatică în activităţile cotidiene erau puternic constrînse de existenţa a două probleme, care au marcat dramatic din prima clipă existenţa statului suveran Republica Moldova: conflictul transnistrean şi prezenţa nelegitimă pe teritoriul ţării a formaţiunilor militare ruse.
Revenind la preocupările diplomaţiei moldoveneşti în primii ani de independenţă, după cum am menţionat mai sus, ele erau axate pe recunoaşterea internaţională a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internaţional (obiectiv realizat în linii mari în primăvara anului 1992 prin stabilirea relaţiilor diplomatice cu cele mai importante ţări din lume şi prin acceptarea în ONU şi CSCE); iniţierea unor relaţii active pe plan politic, economic, cultural cu statele vecine, cu cele din Europa Centrală şi Occidentală, SUA, Canada; dezvoltarea unor raporturi bazate pe principii noi cu fostele republici sovietice; atragerea unui sprijin din partea capitalelor importante în vederea combaterii fenomenului separatismului care lua amploare, degenerînd în vara anului 1992 într-un conflict militar. Totodată pe plan intern au fost depuse anumite eforturi pentru consolidarea capacităţilor intelectuale şi financiare ale Ministerului de Externe, deschiderea misiunilor diplomatice într-un şir de state.
În pofida unor dificultăţi de ordin obiectiv (insuficienţa de cadre bine instruite şi experimentate, penuria financiară) şi subiectiv (deseori selectarea persoanelor pentru posturi importante în aparatul central şi în ambasade se efectua nu neapărat pornindu-se de la criteriile profesionalismului; uneori în procesul de luare a deciziilor în probleme importante propunerile MAE erau ignorate), în toate aceste direcţii prioritare de activitate s-au înregistrat evoluţii pozitive, multe din ele avînd un impact benefic asupra dezvoltării de ansamblu a ţării.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva