Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Evoluţia Uniunii Europene

Evoluţia Uniunii Europene începe odată cu anul 1957 când, prin Tratatul de la Roma 6 state occidentale (Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania de Vest, Franţa şi Italia) pun bazele unui acord de uniune vamală, sub denumirea de Piaţă Comună; esenţa acordului a constat la acel moment în eliminarea taxelor vamale în relaţiile comerciale dintre “cei 6” şi adoptarea unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe. Ulterior, procesul integraţionist din Europa s-a accentuat:
·      prin aderarea succesivă a altor ţări europene la CEE;
·      prin extinderea domeniilor aflate sub incidenţa CEE şi constituirea unor instituţii comunitare; ţările membre au transmis treptat, succesiv şi benevol o parte dintre competenţele, atribuţiile ce ţin uzual de “suveranitatea statului”.

Întrucât evoluţia economică postbelică a CEE a demonstrat explicit şi fără putinţă de negare faptul că avantajele integrării sunt cu mult mai substanţiale decât dezavantajele acestui proces, CEE şi-a extins, consolidat permanent poziţia de grup integraţionist:
·      anul 1973: prima extindere a CE prin aderarea Marii Britanii, Irlanda şi Danemarca;
·      anul 1981: Grecia aderă la CE;
·      anul 1986: Spania şi Portugalia devin membre UE;
·      anul 1994: Suedia, Finlanda şi Austria devin membru ale UE;
·      anul 2004: Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Malta;
·      anul 2007:  România şi Bulgaria.

La momentul actual, UE funcţionează în formula “celor 27”, ceea ce înseamnă o piaţă comunitară internă de circa 500 milioane de locuitori şi un mare potenţial economic.

Integrarea celor 12 ţări din Europa Centrală şi de Est, plus Cipru şi Malta, înseamnă şi o piaţă internă de circa 100 milioane populaţie; din momentul funcţionării UE “în formula celor 27”, adică 1 ianuarie 2007,  acest bloc economic integraţionist  include o piaţă comunitară de circa 500 milioane locuitori, devenind o contrapondere evidentă la ascensiunea economico-politică a SUA şi a Japoniei pe plan mondial  însumează aproximativ 1/3 din GDP mondial şi 40% din comerţul internaţional).
De altfel, analiştii economici discută deja de relaţiile existente în cadrul unei TRIADE – SUA, Japonia şi UE – fiind unanim admis faptul că cele trei superputeri economice înglobează cel mai mare potenţial economic, militar, ştiinţific, cultural, educaţie şi cunoaştere din toată istoria umanităţii. Este la fel de adevărat faptul că între cele trei “superputeri” economice, politice şi militare există o competiţie/ concurenţă extrem de dură pentru a se impune pe plan mondial. Urmare a acestui proces competiţional, a unor tradiţii istorice, a creşterii rapide a productivităţii muncii, a accesului la educaţie şi cunoştinţe, în cadrul celor trei poli de putere economică standardul de viaţă a crescut permanent, însă decalajul faţă de lumea a treia s-a accentuat de la un deceniu la altul. Cel mai ridicat standard de viaţă al populaţiei, dar şi cele mai prospere companii, cele mai moderne metode/procedee de management, se regăsesc în SUA, ţările asiatice industrializate şi  o parte din ţările membre ale UE[2]:
-  aproximativ 1% din cei mai bogaţi oameni din lume primesc anual tot atât cât primesc 57% din populaţia cea mai săracă;
-  peste 1 miliard de persoane trăiesc sub 1 dolar zilnic, iar peste 820 milioane de persoane suferă de malnutriţie.
Unii analişti preconizează  faptul că sec XXI va fi în mai mare măsură dominat de Europa decât de SUA şi că varianta UE sub forma unui Stat Federativ European ar putea câştiga competiţia economică, ştiinţifică, bazată pe cunoaştere, cu SUA şi Japonia. Prin extinderea domeniilor aflate sub incidenţa CEE şi întărirea treptată a instituţiilor comunitare – proces derulat în paralel cu cel de sporire a numărului de ţări membre ale UE – forma iniţială a CE, adică cea de uniune vamală, s-a aprofundat permanent şi continuă să se aprofundeze devenind o piaţă comunitară liberă de orice bariere interne spaţiului UE. Practic este vorba de o dimensiune ce exprimă conţinutul procesului integraţionist. Mai mult, sub efectul constiturii/consolidării instituţiilor UE, se regăsesc la momentul actual – alături de domeniile economice cunoscute: circulaţia mărfurilor, circulaţia serviciilor, circulaţia forţei de muncă, circulaţia capitalurilor, moneda europeană, agricultură, infrastructură etc. – şi multe dintre domeniile preponderent sociale, politice, militare: libertăţile individuale, justiţia, afacerile interne, politic externă, securitate etc.
În sinteză, principalele momente ale aprofundării/ accentuării procesului integraţionist din cadrul UE au fost:[3]
· În anii 1960 a început procesul de reducere/eliminare a taxelor vamale din relaţiile comerciale reciproce, în paralel cu o politică comercială comună faţă de terţi; în 1962 s-au convenit principiile politici agricole comunitare, subiect care a rămas şi-n prezent destul de disputat.
· În anii 1970 s-au pus bazele uniformizării sistemului de impozite şi taxe, s-a introdus TVA, s-a realizat Uniunea Vamală şi Comercială.
· În anii 1980 s-au pus bazele Sistemului Monetar European, structură/ mecanism ce va asigura suportul înfiinţării Uniunii Monetare.
· În anul 1985 s-a adoptat Cartea Albă a CE pentru a asigura deplina libertate de mişcare a mărfurilor/bunuri, capitalului şi a forţei de muncă pe întreg spaţiul comunitar. În 1986 – Actul Unic European, ca bază pentru Piaţa Internă a UE, permite acesteia să devină un “actor global” în competiţia mondială; el presupune eliminarea completă a barierelor fizice, tehnice şi fiscale între “cei 27” asigurând:
-  libera circulaţie a bunurilor/mărfurilor;
-  libera circulaţie a persoanelor;
-  libera circulaţie a serviciilor;
-  libera circulaţie a capitalurilor.
· În 1992 se adoptă Tratatul de la Maastricht ce consfinţeşte Piaţa Europeană Unică; tratatul de la Maastricht pune bazele juridice ale celor trei etape de constituire a Uniunii Monetare în 1999: 12 din cele 15 ţări membre UE trec la moneda unică EURO(excepţie UK, Danemarca şi Suedia); în ianuarie 2002 bancnotele şi monedele EURO sunt emise de BCE şi Uniunea Economică şi Monetară este de facto înfăptuită.
· În 1998 s-a înfiinţat Banca Centrală Europeană cu sediu la Frankfurt; va juca în viitor rolul de bancă centrală a viitorului STAT FEDERAL EUROPEAN.
· În 1997: tratatul de la Amsterdam modifică unele prevederi ale Tratatului de la Maastricht şi accentuează libertăţile FUNDAMENTALE, ale persoanelor.
· În 2001: Tratatul de la Nisa propune reforma instituţiilor UE în perspectiva extinderii spre est şi includerii “celor 12” (şi România). Este de remarcat faptul că procesul integraţionist din UE s-a dovedit a fi cel mai de succes pe plan mondial (comparativ cu SUA şi Canada, Mexic; Japonia şi alte ţări din Asia); în prezent, după ce Olanda şi Franţa au respins prin referendum varianta propusă a Constituţiei UE,  Cancelariile Occidentale lucrează intens pentru  a ajunge la un compromis şi a adopta rapid o variantă agreată a Constituţiei UE.
Automatizarea, robotica, ştiinţa, educaţia, cercetarea de vârf, noile tehnologii, reţelele de computere, pieţele financiare, transportul modern, economia bazată pe cunoaştere, corporaţiile globale, turismul internaţional, cultura europeană etc. – constituie fiecare în parte un factor favorizant al procesul integraţionist. În plus, există şi o anume motivaţie politică în accentuarea integrării economice din UE. Totuşi, unele crize internaţionale (Războiul din Golf, criza de materii prime etc.) şi necesitatea uniformizării relative a gradului de dezvoltare economică a statelor membre – ceea ce conduce la contribuţii diferenţiate la bugetul UE şi o redistribuire temporară de bogăţie către ţările mai sărace – pot avea drept rezultat o încetinire a ritmului de integrare. Într-o formă schematizată / concentrată, evoluţia UE din 1957 şi până la momentul actual poate fi redată astfel:
1957
1973
1986
1994
2004
2007
Formula “celor 6”
Aderă
-                     U.K.
-                     Irlanda
-                     Danemarca
Aderă
încă trei state
Formula
“celor 15”
Aderă
“cei 10”
Aderă
- România
- Bulgaria

În ipoteza în care discutăm despre o “uniune politică” la nivelul UE (fie ea pe orizontul 2020, 2050 etc.), este oportun să remarcăm faptul că , explicit sau nu, UE tinde spre constituirea unui “Stat Federativ European după modelul SUA”. Din acest punct de vedere, pot fi deja schiţate “puterile” viitorului stat federativ, anume:















[1] Sursa: John Mc Cormick – Understanding The European Union, Palgrave, New York 2002; din această analiză este exclusă China cu 1,3 miliarde locuitor; ea se anunţă ca o puteree economică în următoarele 3-4 decenii, caz în care toate evaluările se modifică
[2] G. Soros – Despre globalizare, Ed. Polirom 2002; traducere după On Globalization

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva