Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Expansiunea Japoniei în străinătate

Japonia a fost secole de-a rândul izolată de restul lumii, chiar neîncrezătoare în Europa, China, Rusia sau SUA. Singurele influenţe culturale „admise la import” au fost cele din China pentru multe secole, însă şi acestea au fost filtrate şi adaptate. Naţiunea niponă şi organizaţiile de afaceri nu au copiat niciodată vreun model socio-economic, vreun concept sau teorie; ei au aplicat însă creator tot ceea ce era confirmat de practică ca fiind eficient, de perspectivă. Cauza majoră a agresiunii Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial se consideră a fi tocmai izolarea, frustrarea şi neîncrederea în „restul lumii” (neîncrederea a funcţionat şi faţă de China, naţiunea niponă încercând succesiv în decursul istoriei să cucerească imperiul chinez; totuşi, faţă de cultura chineză japonezii manifestă şi azi o mare admiraţie, un mare respect; pentru ei singura cultură „superioară” este cea chineză).[1]
„Hiroşima a fost pur şi simplu încheierea unei ciocniri feroce între culturi, ciocnire alimentată de o ură intensă şi de o istorie de umiliri”, spune analistul R. Mockler.[2] Auzind pentru întâia oară pe „Fiul Cerului” (Împăratul Japoniei) adresându-se „în direct” populaţiei, întreaga naţiune a suferit probabil un uriaş şoc cultural şi psihologic, imediat după Hiroşima şi Nagasaki. Este de prezumat că acest şoc a condus la o dorinţă „de revanşă” în plan economic, la o reală agresivitate economică a Japoniei pe piaţa mondială.[3] Dar ce s-a întâmplat concret ca nivel macro (Guvern) şi la nivel de companii pentru ca Japonia să înregistreze acest succes formidabil în străinătate (anual exportă cu aproximativ 100 – 130 miliarde USD mai mult decât importă, a devenit cel mai mare bancher al lumii etc.)?
            Japonia anului 1945 însemna o ţară copleşită de suferinţe şi distrugeri:
-         peste 90% din flota maritimă era distrusă, ceea ce însemna un dezastru;
-         Hiroşima şi Nagasaki au cutremurat nu numai naţiunea niponă ci şi întreaga omenire,
-         peste un sfert din locuinţe şi construcţii erau complet distruse;
-         peste 75% din rafinăriile de petrol erau distruse ; situaţia era aproape la fel în alte sectoare industriale;
-         peste 4 milioane de muncitori calificaţi au devenit „peste noapte” şomeri;
-         resursele naturale erau şi sunt „aproape zero”, exceptând orezul şi peştele, totul trebuia adus din import (resurse pentru industrie dar şi alimente).
„Nu sunt sigur că termenul de economist – spune profesorul Saburo Okita – era înţeles în Japonia dinainte de război”, abia ulterior profesia de economist a fost recunoscută şi înţeleasă.[4] „Cel mai reuşit Plan sau strategie economică gândită” de Guvernul Nipon a fost planul pentru dublarea venitului naţional din 1960; el a însemnat în conţinut o strategie macro declarată public pentru un deceniu şi jumătate (faţă de o creştere medie anuală de 7,2% preconizată, GNP a crecut cu 10,7% anual).[5] Firmele sau companiile au optat individual, fără constrângere, dacă şi ce strategie să adopte pentru  următorii 15-20 ani de după război. Acest prim plan a fost în fapt „gândit” de circa 250 experţi din Academie, Universităţi, afaceri şi guvern, fiecare expert ţinând un număr de opt întâlniri.[6] Esenţa planificării sau gândirii strategice la nivel macro în Japonia rezidă în aceea că oamenii politici gândesc „în decenii” şi nu „în mandate”, deci scenariile vizează trei, patru sau mai multe decenii; în plus, obiectivele majore vizate de astfel de strategii pe decenii sunt:[7]
a)      concentrarea educaţională şi a cunoştinţelor, să asigure o structură demografică eficientă pentru viitor, să oblige la învăţarea continuă;
b)      declararea obiectivelor pe termen lung, deci privesc economia niponă ca pe un tot unitar, ca pe o singură echipă implicată total în competiţia cu alte ţări (Guvernul este „antrenor” al companiilor şi nu „căpitan de echipă” – spune K. Ohmae);
c)      un obiectiv sau funcţia de mediere a Guvernului între diverse interese ale societăţii (relaţia IE şi Mura invocată anterior).
În esenţă, evoluţia incredibilă a Japoniei după 1950 pe scena mondială derivă din următoarea comparaţie:















Pentru a înţelege pe fond, adică cauzele profunde ce explică succesul economic al Japoniei, trebuie să invocăm educaţia şi capacitatea de învăţare continuă a salariatului japonez. Astfel, pe la 1860 învăţământul primar era larg răspândit în Japonia, iar trendul s-a accentuat către 1940 (procent minim de analfabetism). Conform cu profesorul S. Okita, între factorii de fond ce explică succesul economic al Japoniei după 1950:[8]
-         educaţia tinerei generaţii, piramida educaţional – japoneză fiind foarte largă la bază;
-         alimentaţia bogată pentru copii, pe bază de peşte şi orez, a evitat tendinţa negativă întâlnită în SUA;
-         Japonia nu a cunoscut schimbări majore de graniţe, nici migrări masive de populaţie; populaţia a rămas relativ omogenă etnic şi religios, deci cultural, şi după 1950 .
Piramida educaţională a oricărei naţiuni poate fi redată astfel:

Fig. nr. 6.2. Piramida educaţională
 














            Guvernul japonez, spune Okita, a cheltuit fonduri mari şi timp pentru a realiza un învăţământ primar de calitate, în faza de început realizând o excelentă bază a piramidei educaţionale.[9] În cazul Japoniei şi al tututror ţărilor asiatice aflate în plin proces de expansiune economic s-au înregistrat adevărate paradoxuri statistice reflectând corelaţia dintre :[10]
-         modificarea structurii demografice;
-         accelerarea dezvoltării sau al ritmului anual de creştere economică.
Este extrem de dificil pentru orice guvern să gestioneze corect astfel de fenomene socio –
economice ce survin pe parcursul creşterii economice, însă Guvernul Japonez a reuşit în bună măsură. Alături de factorii invocaţi deja, în expansiunea economică a Japoniei postbelice trebuie avut în vedere efortul instituţional al statului (Guvernului) pentru „antrenarea” sau susţinerea companiilor. Spre deosebire de SUA sau Europa, Guvernul Japonez are o optică diferită în a sprijini afacerile.. Cel puţin două ministere au jucat un rol cheie în expansiunea firmelor japoneze în străinătate:[11]
  • MITI (Ministerul Comerţului Internaţional şi Industriei) are, în sectorul industrial şi al exportului de produse înalt prelucrate, un rol şi o reputaţie de invidiat. Salariaţii acestui minister sunt selectaţi cu multă rigoare, bine documentaţi în sfera de competentă şi menţin un contact zilnic cu pieţele externe şi marile corporaţii japoneze. MITI are reputaţia de instituţie protecţionistă, de protecţie vizibilă a piţei interne.
  • MF (Ministreul de Finanţe) îşi elaborează strategiile de susţinere a exporturilor prin cooperare cu MITI. Sub raport financiar şi bancar, MF oferă cea mai amplă asistenţă / suport pe care o agenţie guvernamentală o poate asigura firmelor private; îndeosebi modalităţile de expansiune a exporturilor sunt în atenţia acestui minister.
Economia japoneză are un caracter dual din două unghiuri de vedere:[12]
a)      Coexistă şi prosperă împreună marile corporaţii (Toyota, Honda, Mitsubishi etc.) – nume impuse în întreaga lume – cât şi micile afaceri tip IMM (există aproximativ 7 milioane mici firme, ce angajează 70% din forţa de muncă şi aduce aproape 50% din PNB)
b)      Cultura specifică naţiunii nipone, în care Împăratul şi statul aveau puterea absolută, face ca lumea afacerilor să admită supremaţia statului; acest aspect cultural a fost însă „modificat genetic” de influenţa americană de după 1950, gândire ce statuează principiul supremaţiei firmei private, al liberei iniţiative într-o economie concurenţială.

În ultimele decenii, obiectivul prioritar l-a constituit “punerea la punct a unor industrii competitive pe piaţa externă”; se acţionează pentru stimularea sectoarelor prioritare, cât şi pentru protejarea industriilor corporaţiilor care se confruntă cu probleme dificile printr-o serie de căi, între care:[13]
·        formarea de carteluri pentru obţinerea de produse complexe la preţuri competitive pe piaţa externă;
·        diminuarea surplusului de forţă din anumite sectoare prin transferul acestuia către companiile în proces de dezvoltare;
·        finanţarea unor activităţi de cercetare şi a unor investiţii, precum şi a unor programe de reprofilare a personalului.
Pentru a-şi exercita o anume influenţă asupra Guvernului, cât şi pentru a susţine expansiunea pe pieţele străine, firmele japoneze ajung la formule originale de constituire a unor grupuri economice şi sociale. În fruntea acestor grupuri se situează ZAIKAI, care ar putea fi tradus prin “lumea afacerilor” sau “cercuri financiare”. Din punct de vedere istoric, Zaikai au fost asociate celor două grupuri Zaibatsu, care au fondat cele mai importante două partide politice, adică grupurile Mitsui şi Mitsubishi[14]. În Japonia sunt astăzi patru astfel de grupuri Zaikai şi anume[15]:
·        Keidanren a fost înfiinţată în 1946, ca leader al organizaţiilor economice; este o federaţie a peste 110 asociaţii industriale, între care Asociaţia producătorilor de automobile japoneze, Federaţia japoneză de oţel şi fier, Asociaţia industriei chimice japoneze etc. Membrii acestei federaţii sunt şi bănci, întreprinderi comerciale, de asigurări etc. Cooperarea în această organizaţie implică un proces constant de consultare printre companii, cercurile academice, alte grupuri economice şi guvernul.
·        Nikkeiren sau Federaţia Japoneză a Asociaţilor Patronale a fost înfiinţată în 1948; a avut ca prim obiectiv să servească drept factor de presiune a patronilor în relaţia management –sindicate. În anii ’50 şi ’60, Nikkeiren s-a confruntat cu Consiliul general al sindicatelor din comerţ, care făcea presiuni privind drepturile salariale, însă rolul cel mai important al acestei organizaţii a fost în domeniul educaţiei, prin pregătirea tinerilor conducători executivi pentru companiile membre şi asociaţiile industriale.
·        Fondată în 1946, Keizei Doyukai sau Comitetul pentru Dezvoltare Economică a Japoniei s-a remarcat prin studii pentru reconstrucţie economică. Această organizaţie a emis principiul potrivit căruia organizaţiile de afaceri cuprind trei părţi egale: managementul (stakeholders), muncitorii şi acţionarii şi că organismul decizional suprem trebuie să fie un consiliu care să reprezinte cele trei părţi.[16]
·        A patra organizaţie este reprezentată de Camera de Comerţ şi Industrie a Japoniei (JCCI), care în mod tradiţional reprezintă micile întreprinderi. Aceasta este condusă de un Consiliu executiv reprezentând nouă blocuri regionale, Osaka, Nagoya, Sapporo, Fukuoka, Sendai, Niigato şi Takamatsku. Actualmente există un mare număr de camere de comerţ şi industrie la nivelul oraşelor, finanţe de la sectorul public în proporţie de o cincime din venituri. În 1972, Camera de Comerţ şi Industrie a Japoniei (JCCI) a propus crearea unui fond special pentru a ajuta întreprinderile mici, finanţarea micilor afaceri şi, ca urmare, MITI a creat instituţii financiare specializate cum sunt: Small Business Finance Corporation, The Central Bank for Commercial Industrial Cooperatives şi Peoples Finance Corporation.

Conform lui Kenichi Ohmae, există patru diferenţe ale contextului japonez al afacerilor faţă de cel occidental,[17] diferenţe ce explică expansiunea rapidă a firmelor nipone în străinătate:
1.      Conceptul de firmă este fundamental diferit în Japonia faţă de Occident;
2.      Pentru oamenii de afaceri japonezi, firma este echivalentă cu personalul firmei;
3.      În Japonia, guvernul acţionează întotdeauna în calitate de “antrenor” şi nu de căpitan al echipei;
4.      Elementul de bază al strategiei de afaceri japoneze este continua schimbare a “câmpului de bătălie”





[1] R. Mockler - Multinational Strategic Management, SMRG, 2001
[2] R Mockler – Idem; A nu se uita opinia lui S. Hantington că astfel de ciocniri ar putea să se repete în viitorul apropiat între Occident şi Orient (apariţia Chinei ca mare competitor global trezeşte nelinişte)
[3] R. Mockler – Ibidem
[4] S. Okita – Approaching the 21-st Century; Japan’s Role, Japan Times, Tokio, 1990
[5] S. Okita – Op. cit.
[6] S. Okita – Op. cit.
[7] S. Okita – Op. cit.
[8] S. Okita – Op. cit.
[9] S. Okita – Op. cit.
[10] S. Okita – Op. cit.
[11] E. Burduş – Management comparat, Ed. Economică; Bucureşti, 1998; Ed. a-II-a
[12] E. Burduş – Management Comparat, Ed.a-II-a, Ed. Economică, 1998; N. Sasacky – Management and Industrial Structure in Japan, NY, 1981;
[13] Idem
[14] Sandra Anderson ş.a. editors – Business The Ultimate Resourse Bloomsbury Publishing, Plc, London, 2002
[15] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag.115
[16] O Nicolescu – Management comparat, Ed. Economică, 1998; S. Okita – Approaching the 21-st Century, Tokyo, 1990
[17] K. Ohmae – The Mind of Srategist, McGraw - Hill, Inc 1982, pag. 192

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva