Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

FENOMENUL MIGRAŢIEI ÎN BANAT ÎN SEC. XX

Fenomenul emigrării din Banat spre Statele Unite ale Americii, a luat o amploare deosebită la sfârşitul veacului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Primul român emigrat în Statele Unite a fost Samuil Damian, un preot ortodox din Transilvania, care a călătorit prin Maryland, Carolina de Nord, Carolina de Sud şi Virginia în jurul anului 1748, ajungând să corespondeze cu Benjamin Franklin despre electricitate. În timpul Războiul Civil American (1861-1865), mai mulţi români au luptat de partea Uniunii. George Pomutz, din Regimentul 15 Iowa, a fost ridicat la rangul de Brigadier General, în timp ce căpitanul Nicholas Dunca, din Divizia de voluntari a 18-a New York, a fost ucis în bătălia de la Cross Keys, Virginia. Marinarul Constantin Theodorescu a murit pe vasul de luptă "Maine", când acesta s-a scufundat în portul Havana, în 1898. În timpul celor două războaie mondiale, peste 15.000 de români au activat în Armata americană, mulţi dintre ei fiind decoraţi.
Majoritatea emigranţilor s-au îndreptat spre S.U.A. şi Canada iar într-o fază ceva mai târzie şi spre unele state din America de Sud, Argentina şi Brazilia. Primul val masiv de emigrări s-a produs între 1890 şi 1907. Criza agrară, manifestată prin pauperizarea unei părţi a ţărănimii bănăţene şi lipsa acută de pământ, generată de creşterea populaţiei, a determinat un prim exod spre America. Au plecat atât români cât şi şvabi. În această perioadă, în câmpia Banatului, dar mai ales la nord de Mureş au avut loc mişcări ţărăneşti în satele germane, ca de pildă revolta ţăranilor săraci din Sântana, Şiria şi Galşa din 1899, soldată cu morţi şi răniţi datorită reprimării ei brutale de către autorităţi. Mulţi din cei urmăriţi de autorităţi au emigrat   în America de Nord. În 1890, majoritatea membrilor corului bărbătesc din Iosifalău au emigrat în America, stabilindu-se în oraşul Lefor, din Dakota de Nord. Lefor era o comunitate alcătuită în mare parte din emigranţi bănăţeni, maghiari şi germani. Mulţi s-au stabilit aici la îndemnul lui Johann Braun, care vorbea de această zonă a Dakotei de Nord ca fiind un fel de "corn al abundenţei", propice îmbogăţirii rapide (emiganţii au denumit oraşul Lefor "Schnellreich" - adică "înavuţire rapidă"). În 23 martie 1889, Johann Braun şi familia sa, originari din Iecea Mică (Kleine Jetscha), ajungeau în New York, via Bremen, pe vaporul "Salle". Opt zile mai târziu, Johann Braun depunea o cerere pentru pământ şi una pentru obţinerea cetăţeniei americane, în statul Dakota de Nord. Era primul bănăţean sosit în această regiune, în care avea să se închege cea mai mare comunitate de bănăţeni din SUA. Majoritatea emigranţilor şi-au părăsit ţara de origine din cauza sărăciei în care trăiau. Un alt emigrant, Josef Kilzer, contemporan cu Johann Braun, îl descrie în memoriile sale pe acesta ca pe un tip întreprinzător, educat şi citit. Conform lui Kilzer, Johann Braun a luat hotărârea de a părăsi Banatul după ce a a primit un pliant distribuit în Ungaria de căile ferate americane, din care a aflat despre oportunităţile pe care pe care statul Dakota de Nord le oferea emigranţilor. După ce s-a stabilit acolo, Johann Braun a continuat să ţină legătura cu rudele şi prietenii din Banat, în particular cu cei din Bencecu de Jos (D. Bentschek) şi Iosifalău (Josefdorf), scriindu-le că în Dakota de Nord este mult pământ fertil, disponibil pe gratis. Braun le-a trimis acestora mostre de grâu obţinut pe pământ american, care s-a dovedit a fi superior celui din Banat. În 1891, cumnatul său, Peter Mayer, şi încă un localnic din Bencecu de Jos l-au urmat pe Braun, împreună cu familiile, în Dakota de Nord.
Majoritatea bănăţenilor emigranţi proveneau din satele sărace sau din zone predispuse dezastrelor naturale, precum localităţile aflate în zonele inundabile de pe valea Tisei, a Timişului şi a Begăi. Migrarea acestora spre SUA s-a intensificat o dată cu trecerea anilor.Între anii 1900 şi 1920, au plecat spre tărâmul făgăduinţei peste 100.000 de bănăţeni. Aceştia însă nu s-au mai stabilit în Dakota de Nord, ci au optat pentru oraşe mari precum Cincinnati, St Louis, Chicago, Detroit, majoritatea însă fără intenţia de a rămâne definitiv. Dovadă că îşi doreau doar să câştige ceva bani şi să se întoarcă apoi pe meleagurile natale sunt actele de călătorie conform cărora aceştia au plecat singuri spre SUA. Doar 15-20% dintre bănăţenii care au emigrat în această perioadă şi-au luat cu ei şi familiile.Documentele de arhivă atestă că emigranţii nu proveneau doar din zonele rurale, ci şi din oraşe mari precum Timişoara, de unde au plecat circa 1.500 de oameni. Între 1900 şi 1910, s-a înregistrat o migraţie masivă înspre America din Mehala, pe atunci colonie la marginea Timişoarei.
Ajunşi la destinaţie, bănăţenii au încercat să-şi păstreze legăturile şi tradiţiile, asociindu-se în diverse organizaţii, precum fundaţii culturale, fundaţii de întrajutorare, coruri, cluburi sportive. Dintre emigranţii bănăţeni cu spirit de iniţiativă s-a remarcat şi Josef Marx,un şvab născut în 1881 la Becicherecu Mic. În 1921, el a fondat primul ziar al comunităţii şvabilor bănăţeni, "Heimatbote", devenit ulterior cea mai importantă publicaţie non-americană din SUA. Zece ani mai târziu, Marx a avut originala idee de a edita o publicaţie anuală care avea rolul de a menţine contactul dintre bănăţenii stabiliţi în America: "Calendarele familiilor bănăţene". "Calendarele" conţineau ştiri despre situaţia financiară şi socială a bănăţenilor americanizaţi, poveşti şi fotografii din Banat, numelele şi adresele bănăţenilor naturalizaţi în SUA, dar şi sfaturi sau ghiduri de afaceri pentru emigranţi. Din 1932 şi până în 1954, "Calendarele" s-au publicat anual, incluzând o impresionantă listă cu numele bănăţenilor stabiliţi în diverse părţi ale Statelor Unite şi cu denumirea satului din care provenea fiecare. În anii '50, calendarele au ajuns să aibă aproape 100 de pagini, pentru că în fiecare număr se publicau câte 6.500 de nume de imigranţi bănăţeni. Listele cu datele de contact ale fiecărui emigrant au devenit un instrument extrem de valoros pentru cercetători, dar şi pentru cei care îşi caută strămoşii plecaţi la începutul secolului trecut în America. Marx a murit în anul 1939 într-un tragic accident de maşină, împreună cu soţia şi fiica sa, însă editarea calendarelor a continuat până în 1954. Proiectul lui Josef Marx este continuat astăzi de David Dreyer, care, începând din 1997, a adunat într-o imensă bază de date electronică toate calendarele. În prezent, câteva biblioteci şi instituţii americane deţin copii după calendarele lui Josef Marx: Institutul de Studii etnice din Philadelphia, Indiana Biblioteca de stat din Indianapolis şi chiar Biblioteca Congresului din Washington, D.C. Banater Benefit Society" ("Societatea bănăţeană de ajutorare ") era o societate de ajutorare fondată în 1911 de şapte bănăţeni stabiliţi în Clevelandajutorare ") era o societate de ajutorare fondată în 1911 de şapte bănăţeni stabiliţi în Cleveland (Ohio). Majoritatea membrilor erau şvabi de religie romano-catolică emigraţi din Banat. Iniţial, erau admişi doar bărbaţii, însă cu timpul au fost primite şi femeile, care se bucurau de aceleaşi drepturi, privilegii şi obligaţii."Societatea Bănăţeană de Ajutorare" acorda, săptămânal, asigurări de sănătate în valoare de 7$ şi asigurare în caz de deces valorând 200$. Sumele erau mari, raportate la venitul zilnic al unui muncitor, care nu depăşea 1,50$. Între 1911 şi 1961, Societatea a plătit membrilor săi asigurări în valoare de peste 100.000 $. Până în 1920, "Societatea bănăţeană de ajutorare" s-a extins şi către alte domenii de activitate, înfiinţând şi asociaţii cu specific educativ sau recreativ: Clubul bănăţean de atletism (Banater Athletic Club), Clubul femeilor bănăţene, Clubul tinerilor bănăţeni. Marea depresie economică din anii '30 a lovit şi "Societatea Bănăţeană de Ajutorare", cauzându-i pierderi financiare, ceea ce a condus la limitarea asigurărilor acordate membrilor. Două decenii după, în 1951, Societatea aniversa 40 de ani de existenţă împreună cu opt organizaţii care s-au format sub umbrela sa: Banater Klub, Corul Bărbătesc Bănăţean (Banater Maenner-Chor), Corul Bănăţencelor (Banater Damen-Chor), Liga Civilă Bănăţeană (Banater Civic League), Cercul Bănăţean de Croitorie (Banater Sewing Circle). Un alt val de emigrări s-a produs în preajma primului război mondial (1910-1914).
Atraşi de conjunctura favorabilă şi de avântul economic din S.U.A., mulţi şvabi din Banat au plecat în America în speranţa unei îmbogăţiri rapide. Majoritatea dintre cei care au plecat acum au fost bărbaţi, mai rar familii. Au plecat cu speranţa că după o perioadă de şedere şi de muncă să se întoarcă în Banat cu bani economisiţi. O parte din românii şi germanii plecaţi în Statele Unite s-au reîntors în patrie şi şi-au întemeiat o nouă existenţă, fie în domeniul agrar, fie în mediul urban (meserii, comerţ, morărit, industrie). Izbucnirea primului război mondial în 1914 a oprit reîntoarcerea multora şi a stopat noi emigrări.  Emigranţii bănăţeni s-au stabilit în marile oraşe şi centre industriale Detroit, Chicago, etc.
            În perioada interbelică a urmat un nou val de emigrări din Banat spre America, între anii 1924-1929. Este vorba de o masivă plecare spre S.U.A. şi Canada .Au emigrat oameni de diverse profesii (majoritatea ţărani dar şi muncitori, meseriaşi, medici, ingineri, avocaţi, profesori etc.). Un alt val de emigrări s-a produs în anii 1934-1939, dar de mai mică amploare. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial în 1939 a întrerupt pentru câteva decenii emigrările din Banat. Conform unor estimări bazate pe surse de arhivă şi informaţii bibliografice, din Banat şi judeţul Arad au plecat definitiv, începând cu sfârşitul veacului al XIX-lea şi până în preajma celui de-al doilea război mondial, un total de aproximativ 200 000 de persoane. Raportat la totalul populaţiei germane din Banat, emigranţii reprezintă circa 35% din şvabii bănăţeni. Evident, valul de emigrări a slăbit considerabil etnia germană în Banat. Şvabii care au emigrat au reprezentat o forţă de muncă, în mare parte calificată, care a contribuit la prosperitatea S.U.A. şi Canadei. Din Vladimirescu (Glogowatz) au plecat în această vreme în S.U.A., Cnada şi Brazilia peste 500 de şvabi.  O mică parte din emigranţii germani din Banat au plecat şi în câteva ţări europene (Germania, Austria, Rusia). În  marile oraşe din S.U.A., Detroit, Chicago, Buffalo şi altele sunt şi astăzi cartiere întregi locuite de şvabii bănăţeni.
            Este adevărat că o parte din cei care au emigrat s-au reîntors în Banat după câţiva ani de şedere şi muncă, cu anumite economii pe care le-au investit în economia regională a Banatului, cumpărând pământ arabil, mori de măcinat cereale, deschizând ateliere meşteşugăreşti sau investind capital în industria locală.
Un fenomen specific sec. XX este migraţia populaţiei din mediul rural spre oraşe. Exodul populaţiei rurale spre mediul urban a fost determinat de condiţii economice, deoarece oraşul, prin fabricile, uzinele sale, oferea multiple posibilităţi de angajare şi condiţii decente de viaţă, precum şi numeroase posibilităţi de petrecere a timpului liber (de distracţie). Fenomenul migraţiei populaţiei spre oraşe a fost caracteristic şi României în perioada regimului comunist, când în foarte multe localităţi rurale au plecat aproape toţi tinerii, rămânând în mediul rural doar populaţia de vârsta a treia. În SUA şi în statele din Europa Occidentală, actualmente majoritatea populaţiei (între 50-80%) trăieşte în mediul urban, uneori în metropole de 10-20 milioane de locuitori
În faza finală a celui de-al doilea război mondial, populaţia şvăbească din Banat a suferit deportări din partea ocupanţilor sovietici, efectuate de Armata Roşie. Mii de şvabi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. În noaptea de 14 spre 15 ianuarie 1945 toate localităţile cu populaţie germană din Banat au fost încercuite de unităţi militare române şi  sovietice. Pe un frig de -20 grade Celsius, au fost ridicaţi toţi bărbaţii între 16 şi 45 de ani, iar femeile între 18 şi 35 de ani, au fost duşi spre lagăre, înghesuiţi câte 40 în vagoane de marfă şi trimişi spre răsărit, via Moldova, Basarabia şi, în final, U.R.S.S., la muncă forţată. În multe localităţi germane au fost deportaţi copii de 15-16 ani, dacă numărul populaţiei adulte nu corespundea cerinţelor. Au existat familii din care au fost deportaţi ambii părinţi, iar copiii au rămas « în stradă ». În cazuri fericite, copiii au rămas în grija bunicilor sau a altor rude. În ianuarie 1945, au fost deportaţi din Banat peste 50 000 de şvabi. Şvabii au fost obligaţi să muncească în Ucraina (la Krivoi Rog) sau în minele de cărbuni din Donbass. Unii şvabi bănăţeni au ajuns până în Siberia la muncile de exploatare forestieră. Unii şvabi au murit pe drum dinn cauza condiţiilor inumane de transport. Munca grea, accidentele în mină, subnutriţia, au determinat o rată ridicată a mortalităţii. În 1948, au început să se întoarcă şvabii bolnavi în România. Ultimii s-au întors din Rusia abia în 1951. Dintre cei deportaţi, 7500 nu s-au mai reîntors niciodată în Banat, pentru că au decedat din cauza bolilor şi a condiţiilor diabolice de muncă.
            Reforma agrară din 22 martie 1945 a reprezentat o grea lovitură dată populaţiei germane din România, inclusiv din Banat. Toţi germanii din România au fost expropiaţi, fiind consideraţi colaboratori cu Germania nazistă. În satele germane din Banat au fost aduşi colonişti români din cele mai diverse zone ale ţării. Ei au fost plasaţi în casele ţăranilor germani, care au trebuit să se mute într-o singură cameră, de multe ori având copii minori, iar restul locuinţei fiind pus la dispoziţia coloniştilor.
Regimul comunist al lui Dej a dispus dislocarea de-a lungul graniţei cu Jugoslavia a unui număr de aşa –zise elemente duşmănoase regimului care, împreună cu familiile lor să fie transferate în Bărăgan cu domiciliu forţat. Astfel, în 1951 au fost deportaţi în Bărăgan 45 000 de şvabi din comunele bănăţene. Alături de germani, care formau majoritatea deportaţilor, au fost aduse cu forţa şi familii de români mai înstăriţi care nu voiau să se înscrie în C.A.P-uri sau erau consideraţi “duşmani ai poprului” (fiind chiaburi). Aşezaţi în plină stepă a Bărăganului, într-o zonă aridă, au fost nevoiţi să îşi construiască singuri case din lut şi cărămidă arsă. Au apărut la început bordeie, iar mai târziu case acoperite cu hârtie d egudron sau cu lemne. Rolul şvabilor a fost să cucerească noi terenuri arabile pentru agricultura socialistă din România, lucrând în condiţii primitive, asistenţa medicală fiind aproape inexistentă. Din cauza subnutriţiei, a bolilor şi a muncilor istovitoare, aproape 10 000 de şvabi bănăţeni au murit în Bărăgan şi nu s-au mai întors acasă. După 5 ani, acest lagăr de concentrare din Bărăgan a fost desfiinţat şi cei care voiau se puteau întoarce acasă. Aproape toţi cei rămaşi în viaţă s-au întors acasă.
O problemă deosebită a fost cea a reunificării familiilor şvabilor bănăţeni. Aproape fiecare familie avea persoane plecate fie în urma tăzboiului în vest, fie că au servit în armata germană şi au rămas în Germania. Regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej accepta reunificarea familiei doar în sensul reîntoarcerii celui plecat în România. O astfel de reîntoarcere ar fi însemnat arestări şi trimiterea în judecată a celui venit sau, în cel mai bun caz, trimiterea la muncă forţată în mină sau la şantiere ca Salva Vişeu, bazinul carbonifer din Valea Jiului etc. Primele plecări din ţară în sensul reunificării familiilor germane au avut loc în 1960. Au plecat câteva zeci de familii de şvabi bănăţeni în Republica Federală Germania. Emigrarea se făcea foarte greu, iar cei care plecau trebuiau să predea statului tot avutul lor (casă, grădină etc.).
Din România, după Revoluţia din Decembrie 1989, datorită dificultăţilor economice generate de tranziţia la economia de piaţă, sute de mii de locuitori, au emigrat temporar sau definitiv în SUA, Canada, Australia sau în state din Occident (Spania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania), în căutarea unui loc de muncă bine plătit şi în speranţa unui trai mai bun. Atât timp cât va exista un decalaj economic între ţara noastră şi ţările dezvoltate, propensiunea spre emigrare nu se va diminua.
Emigrarea în masă a populaţiei şvabe din Banat în Germania şi Austria  a avut loc în anii 1990-1993, când satele germane s-au golit de vreo 200 000 de locuitori, rămânând doar vârstnicii. În momentul de faţă mai trăiesc doar circa 60 000 de şvabi în Banat: au rămas oameni în vârstă, care nu vor să plece, fie că nu au pe nimeni în Germania, fie că sunt puternic legaţi de plaiurile natale. Minoritatea germană din Banat locuieşte în câteva oraşe ca Timişoara, Arad, Lugoj, Caransebeş şi în câteva mici orăşele ca Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Sântana etc.

o-symbo� P n - ��� ��� imes New Roman"'>é ş.a. – La recherche de l’excellence en France (Enquete sur le management d’entreprises Françaises performantes), Ed. Dunod, Paris, 1987.

[2] Th. Peters, R. Waterman – In Search of Excellence, Harper & Row, New York, 1982, pp. 22‑23.
[3] Th. Peters, R. Waterman – In Search of Excellence, Harper & Row, New York, 1982, pp. 119‑325.
[4] Th. Peters, R. Waterman – In Search of Excellence, Harper & Row, New York, 1982
[5]Desigur, sistemul MBO este doar unul dintre factorii avuţi în vedere de Peters şi Waterman, respectiv nu încercăm a acredita ideea că succesul companiilor excelente s-ar datora doar aplicării anterioare a managementului prin obiective.
[6]Suntem de acord că o firmă A sau B poate decide să aplice direct principiile deduse de cei doi autori, dar credem că sunt foarte mici şansele de aplicare cu succes într-un astfel de caz.
m � " ��� ��� Roman";mso-ansi-language:RO;mso-fareast-language:RO;mso-bidi-language: AR-SA'>[5] A. Toffler – The Eco-Spasm Report, traducere în română Spasmul Economic, Editura Antet, 1995


[6] O. Nicolescu – Management Comparat. Uniunea Europeană Japonia şi SUA, Ediţia a II a Editura Economică, Bucureşti, 2001

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva