Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

Filosofia

Filosofia şi simţ comun sau ‘Punctul de vedere natural’


·        Simţul comun sau punctul de vedere natural şi experienţa obişnuită.
·        Simţul comun ca un corp de prejudecăţi.
·        Prejudecăţi, opinii şi judecăţi.
·        Atitudinea lui Kant în problema prejudecăţilor.
·        Filosofia, ştiinţa pro şi versus simţul comun.
·        Simţul comun în perspectiva filosofiei limbii comune.
·        Atitudinea radicală a filosofiei faţă de simţul comun în ilustrări paradigmatice din istoria filosofiei universale.
·        Spinoza, Lebnitz, filosofia upanişodică.













·       Simţul comun sau punctul de vedere natural
Simţul comun, numit şi punctul de vedere natural şi chiar, bunul simţ este o concepţie comprehensivă despre lume, viaţă şi om care asumă idei aparţinând tradiţiei culturale şi elemente ale gândirii ştiinţifice. Putem spune că există şi o serie de elemente de filosofie ‘uşoară’ şi populară, în sensul lui Hume, care îşi ia substanţa discuţiei filosofice din existenţa de toate zilele şi conversaţie, dar pe care nu o prelucrează în modul specific ştiinţei, accesibilă şi fără rigoare, un gen de filosofie care are ca premisă experienţa proprie de viaţă. Expresia ‘atitudinea naturală’ sau ‘punct de vedere natural’ a fost folosită pentru prima dată de Edmund Husserl pentru a descrie atitudinea noastră în experienţa obiţnuită, caracterizată în contrast cu atitudinea reflexivă prezentă în experienţa reflexivă a conştiinţei, atitudine prin excelenţă interogativă. Specificul atitudinii naturale consistă în naivitate, spontaneitate şi dogmatism. În experienţa ‘naturală’ omul se priveşte doar ca parte a unei lumi infinite extinse în spaţiu şi timp. Spaţiul şi timpul alcătuiesc cadrul fundamental, absolut al experienţei, care ne dă imediat lumea existenţei, câmpul gândirii şi existenţei noastre.
         Lumea experienţei cuprinde nu numai fapte, ci şi valori şi bunuri, mai importante fiind natura fizică şi societatea umană, amândouă alcătuind ‘baza naturală a experienţei şi gândirii noastre ştiinţifice’. Din ‘punct de vedere natural’, lumea existenţei naturale este ultra comprehensivă, larg cuprinzătoare, înglobând şi lumea dată a culturii.
         Dacă natura constituie domeniul ştiinţelor naturii, valorile sunt subiectul specific al ştiinţelor culturii(spiritului) şi al filosofiei.
Obiectul cercetării filosofice, al cărei rezultat poate fi o teorie critic întemeiată, reflexivă a întregii existenţe, o constituie câmpul de investigaţie extins. Unii autori nu împărtăşesc aprecierea că simţul comun este naiv şi inerent inferior. Credinţele, opiniile beneficiază de evidenţa conferită de experienţă şi  ştiinţe. Concepţia ‘naturală’ are la bază experienţa perceptuală şi la rândul ei este punct de plecare al reflecţiei.
Dialectica intertelaţiilor simţ comun, ştiinţe şi filosofie sunt comentate de M.Farber astfel:
‘Un proces niciodată încheiat de revizuire a concepţiilor simţului comun şi experienţei naturale rezultă din realizările ştiinţelor speciale. Idei care au fost folosite necritic în concepţia naturală despre lume, astfel ca timp, spaţiu, materie, infinit, scop, cauză, valoare, etc. devin subiect al analizei din partea unui grup de ştiinţe şi acest proces este continuat de filosofie’. În locul credinţelor(opiniilor)(beliefs) acceptate necritic vine idealul unui set de credinţe(beliefs) logic justificate. Un pas pregătitor necesar care trebuie să fie decisiv întreprins este să plasăm toate credinţele trecute şi concepţiile necritic acceptate sub semnul întrebării.
Această procedură este adesea foarte dificilă pentru a fi instituită totuşi, şi în fapt este rar realizată, ceea ce face necesar să-i relevăm importanţa. În mod ideal poate fi exprimată negativ ca libertate de prejudecăţi sau credinţe nefundate de orice fel; şi pozitiv, ca o construcţie a unei teorii despre om şi cosmos pe baza experienţei şi cunoaşterii ştiinţifice’.
L.Blaga descrie simţul comun ca fiind un corp de prejudecăţi dar pe care individul integrat perfect în colectivitate nu le va descoperi niciodată ca atare … ‘Este mai bine să ne dăm seama de această situaţie înainte de a vorbi despre ruptura pe care filosoful o efectuează în omogenitatea simţului comun’. După Blaga, simţul comun se constituie ca un corp de prejudecăţi. O prejudecată este o unitate de evidenţe false.
Kant defineşte prejudecata ca fiind ‘tendinţa raţiunii spre pasivitate şi în consecinţă spre heteronomie. Tot Kant relevă natura prejudecăţilor şi subliniază necesitatea combaterii lor din două motive: în numele adevărului, căci dacă raţiunea se comportă pasiv este posibilă în demersul ei de eroare şi iluzie; în numele libertăţii, deoarece dacă raţiunea este pasivă subiectul nu gândeşte prin el însuşi ci priveşte legea din exterior. ‘A gândi liber, înseamnă a fi autonom’.
Exemple: ‘pământul ar fi plan’, ‘aerul n-are greutate’, ‘un băţ introdus într-un pahar cu apă pare frânt la nivelul apei’.
Omul prin situaţia sa în lume are prejudecăţi, dar trebuie să lupte pentru a te înfrunta.
Bunul simţ(echivalent cu simţul comun) are o concepţie pozitivă în concepţia lui Descartes(‘bunul simţ este lucrul cel mai bine împărţit întregii lumi’), dar una peiorativă în filosofia lui Hegel: ‘modul de a gândi al unui timp în care sunt conţinute toate prejudecăţile timpului’.
Teoretic prejudecata este un obstacol în cunoaştere, fiind o explicaţie a lucrurilor fără bază raţională, şi deci suspectată.
Unele prejudecăţi se constituie, ca sistem de prezentări şi valori proprii.
Prejudecata se defineşte ca fiind mai mult decât o ignoranţă sau mai puţin decât o judecată.
Spre deosebire de prejudecată, opinia se formează plecând de la experienţă(personală) şi are o elaborare la bază, care constă în comparare şi reflexie.
Kant a acordat atenţie specială studiului problemei prejudecăţilor, le-a definit sursele şi le-a clasificat. Tot el spunea: ‘Judecăţile provizorii nu trebuie confundate cu prejudecăţile. Prejudecăţile sunt judecăţi provizorii pentru faptul că sunt acceptate ca principii. Fiecare prejudecată trebuie considerată drept un principiu al judecăţilor eronate. Din prejudecăţi nu decurg prejudecăţi, ci judecăţi eronate.
Trebuie să distingem cunoştinţa falsă, care decurge prin prejudecată, de sursa ei, de prejudecata însăşi’.
Kant consideră ca surse principale ale prejudecăţilor următoarele trei: 1.imitaţia(care se propagă din mijloace, ca formule, aforisme, sentinţe),2.obişnuinţa, 3.înclinaţia.
Imitaţia este sursa cea mai fertilă şi prolifică în materie de prejudecăţi. Se pot distinge prejudecăţi ale autorităţilor şi projudecăţi din amor propriu şi cuprind următoarele feluri: prejudecată faţă de autoritatea persoanei, prejudecată faţă de autoritatea mulţimii, faţă de autoritatea epocilor.
Simţul comun ca entitate are o compoziţie eterogenă, încât nefiind sistematic, are mai curând caracterul unui amalgam.
Putem afirma că simţul comun conţine un element de corectitudine generat de evidenţa relevantă disponibilă datorată experienţei naturale, darşi elementelor, ştiinţifice asimilate în plus, se susţine că există multe credinţe fundamentale despre natură şi societate, întemeiate pe experienţa obişnuită. Oricum, simţul comun(dacă distingem între stiinţă fundamentală şi stiinţă aplicată) ăi află într-un raport activ cu cea din urmă, deoarece produsele tehnologice devin lucruri ale lumii experienţei.





·       Filosofia pro şi versus simţul comun
Whitehead exprimă ideea că încrederea în evidenţa disponibilă a simţului comun este ‘demnă de crezare’, această evidenţă a experienţei obţinute reprezentând testul final al absurdităţii.
Nu toţi filosofii au o atitudine unitară. Blaga vede între simţul comun şi filosofie discontinuitate. Parmenide în schimb, datorită metafizicii sale deductiv gnoseologică a simţurilor, al experienţei senzoriale a fost mult timp omis pe nedrept. Platon însă este întemeiatorul tradiţiei în filosofie, care a criticat şi dispreţuit simţul comun.
Hegel are o concepţie definită, dat reproşurile formulate la adresa simţului comun îşi au rădăcina în modul în care este definit şi privit. Astfel, se identifică cu dogmatismul şi conservatorismul, exercitând prin natura lui constrângeri şi ‘tiranii ale obiceiului’ asupra gândirii creatoare(interzicând mirarea şi îndoiala) l-a contra-pus filosofiei.
Simţul comun a întreţinut falsa certitudine şi obedienţa dogmatică, asigurând un confort familiar departe de incertitudinile cunoaşterii.
Fr.Nietzsche, în lumina perspectivismului său, a susţinut că toate concepţiile, teoriile filosofice sunt false sau fictive, iar ceea ce interpretăm ca adevărat este o eroare convenabilă, necesară vieţii noastre. Aceste teorii filosofice pretind că ne înfăţişează un adevăr etern şi transcendent. Aprecierea aceasta o aplică Nietzsche şi simţul comun şi viziunea de turmă, în legătură cu care face unele consideraţii interesante. Viziunea de turmă, este o ficţiune convenabilă, necesară nouă, astfel încât supravieţuirea noastră depinde de ea. Filosofiile nu sunt nimic mai mult decât interpretări din anumite perspective, nu viziuni complete asupra lucrurilor, absolute şi definitive. Nietzsche protestează împotriva filosofilor care susţin o aşa-zisă ‘preocupare, dezinteresată’ pentru cunoaştere şi adevăr şi că nu se poate scăpa de valori specifice, interese, atitudini personale; nu există ‘lumea reală’ pe care filosofii metafizicieni o postulează ca existentă în spatele celei aparente.
G.E. Moore este adevăratul promotor al filozofiei simţului comun. Iată o succintă prezentare a concepţiei sale: ‘Argumentul lui Moore a fost acela că el era sigur că ceea ce el a numit viziunea simţului comun asupra lumii, era un lucru adevărat. Aceasta nu l-a angajat să accepte asupra lumii era un lucru adevărat. Acesta nu l-a angajat să accepte tot ceea ce omul de pe stradă putea să creadă, ci numai adevărul unor afirmaţii generale, de bun simţ, de tipul: lumea conţine un număr de obiecte fizice care îşi păstrează identitatea de-a lungul unei perioade, mai lungi sau mai scurte, independent de faptul că ele sunt observate sau studiate sau unele din aceste obiecte fizice sunt sensibile şi cele care posedă simţuri nclud un număr considerabil de acte de conştiinţă.
Moore nu a oferit argumente în favoarea valabilităţii teoriilor sale.
Ayer arată că există o supoziţie despre motivele pe care le avem pentru a susţine aceste credinţe de bun simţ au o raţiune suficientă. Tot el se întreabă dacă raţiunea pe care întemeiem credinţele noastre de bun simţ este o raţiune suficientă ? întrebarea nu este dezbătută de adeptul simţului comun, însă cred că un răspuns bun l-ar oferi apelul la ‘înţeles’. ‘A pricepe înţelesul acestor aserţiuni diverse înseamnă a avea criterii de a decide dacă aceste criterii sunt satisfăcute în orice instanţă dată. Este o problemă ce ţine de observaţia curentă şi nu de analiza filozofică, o praxie care poate fi generalizată şi de ştiinţe, conchide Ayer. Investigaţia sensului a devenit treptat ocupaţia serioasă a filozofilor. Ramsey a spus că investigarea sensului ar putea duce la o schimbare a sensului unor termeni esenţiali. Există însă şi înţelesuri ascunse ale naţiunilor. Problema definiţiei ridică autentice dificultăţi. De exemplu timpul la Angustin, durată la Bergson, simultaneitatea la Ernstein angajează analiza sensurilor ca termeni uzuali pentru simţul comun, ceea ce va conduce la conceptele cu statutul teoretic, ştiute azi la Wittgenstein, Austin, Ryle, în genere reprezentanţii filozofiei analitice, este vorba de filozofii limbajului obişnuit se situează pe poziţia care apelează la simţul comun în investigaţia filozofică, aici apelul la simţul comun devine apelul la limbajul obişnuit care îl încorporează organic şi semnificant. Categoriile gândirii le găsim în schemele limbajelor, vorbitorilor. Experienţa, ‘mediul’ simţului comun este dată în limbaj; lumea noastră şi limbajul nostru există una prin celălalt căci cum spune Gadamer ‘lumea nu este lume decât în măsura în care se exprimă într-un limbaj, iar limba n-are existenţă veritabilă decât prin lumea care ia naştere’.
Simţul comun corespunde certitudinii sensibile care inaugurează itinerarul în Fenomendogia spiritului este conştiinţa naivă care crede  că este suficient să priveşti lumea pentru a cunoaşte şi care nu se integrează asupra sa însăşi interogaţia, critică şi cunoaşterea ca ştiinţă sunt mijloacele filozofiei şi marchează graniţa între ea şi simţul comun şi acestea însoţite de îndoială, incertitudini, decepţii, deziluzorii. Când experienţa obişnuită îşi descoperă limita, negativitatea ei semnifică faptul că lucrul nu este aşa cum îl gândim. Experienţa conştiinţei naturale începe să se formeze către reflexie, universalitate, se schimbă în urma iluziei neantului, scandalului, ne schimbă prima noastră viziune, constrângându-ne să o rectificăm sau să o abandonăm. Experienţa conştiinţei prin decepţie, îndoială, şoc, scandal ajunge la filozofie, când experienţa devine depăşire şi deschidere.
Filosofia este mai radicală cu simţul comun decât este ştiinţa. În timp ce ştiinţa nu este de acord cu prejudecăţile, numite speciale, precis delimitate, unele menţionate deja.
Dacă omul de ştiinţă ‘se declară explicit sau inplicit de acord cu aproape toate structurile şi aspectele constitutive ale simţului comun’, mulţumindu-se doar cu ‘demolarea’ prejudecăţilor speciale, concrete referitoare la animite fenomene, filosofii, duce mult mai radical această tendinţă dincolo de ce ştiinţă face. Atacul filosofiei vizează nu prejudecăţi speciale (la orizont pământul, ni se pare, se uneşte cu cerul, soarele se învârteşte în jurul pământului) pe care le lasă în seama ştiinţelor ci chiar prejudecătile constituţionale ale simţului comun: Russell vorbeşte de tirania obiceiului, refuzul în indoială absolutizarea unei tradiţii fără, libertatea generatoare de dogmatismul care fixează gândirea în certitudini, moarte.
Hegel critică intelectul perceptiv pentru fixarea la primul adevăr, care în desfăşurarea fenomenologică a experienţei conştiinţei nu are suficientă conştiinţă să-şi sesizeze inadecvarea şi potenţiala depăşire, dincolo de certitudinea sensibilă.
Filosoful român consideră că acest mod al simţului comun de a vedea multiplicarea lucrărilor, permanenţa şi prefacerea, mobilitatea se datorează înclinării funciare a simţului comun de a avea încredere absolută în simţuri ca izvor posibil de cunoaştere cu acest aspect – încrederea absolută în simţuri ca izvor de cunoaştere este momentul să amintim că şcoala     eleată (Parmenide, Zenon) pare să-şi fi propus, ‘să suspende’ înclinarea funciară a simţurilor, subminând ‘creditul pe care simţul comun îl acordă simţurilor’. Parmenide exaltă virtutiile gândiri logice, plasându-se strict în sfera raţionamentului logic, astfel va arăta că existenţa este unică, indivizibilă, finită, sferică, plină, solidă, neschimbătoare şi nemişcată. Numai existenţa în eterna ei mobilitate şi unicitate indivizibilă este ceea ce se poate gândi logic, iar non-existenţa cpnţine o conteradicţie, semnul iluzoriului şi caducităţii. Imaginaţia lui Paramide pe plan abstract poate ascunde erori-identificarea existenţei cu ‘plinul şi non-existenţa cu golul’ de la care pornind vei face deducţie despre aşa-zisă înfăţişarea ‘plină’, ‘finită’, ‘sferică’ a existenţei, o imagine total şi radical opusă celei zugrăvite de simţul comun.
Încă un exemplu în care filosofia violentează radical simţul comun o dă Blaga, care invocă filosofia indiană a Upanişadelor. Simţul comun crede într-o popularitate de “euri”, “eu exist”, “tu exişti”, “el există”, etc. Prin urmare, există nenumărate “euri”. O asemenea credinţă era curentă printre inzii epocii Upanişadelor, care propăvăduia doctrina identităţii dintre Brahman “care este Dumnezeu”, şi Atman care este “sinele” omului. Totodată filosofia upanişadică, suspendând simţurile, şi odata cu ele evidenţa furnizată coborând în adâncurile sufleteşti, sesizează pe plan profund al existenţei unui singur eu, care este Atman şi care este tot una cu Brahman, singurul existent cu adevărat, eul divin în noi, în raport cu care eurile umane, individuale, concrete nu sunt ale lui Atman –Brahman.
Ultimul exemplu, dar cel mai concludent este cel al cauzalităţii, care ne oferă prilejul să ştim până unde merge adversitatea filosofiei faţă de simţul comun. Este ştiut că simţul comun se conduce frecvent, dacă nu mereu, după credinţa în obiectivitatea conceptului de cauzalitate, încât putem spune că nu se poate separa de el. “Ocaziţionaliştii”, au sesizat că în domeniul relaţiilor dintre suflet şi corp “cauzalitatea” nu se aplică, ci ceea ce pare a fi cauzalitate naturală este mai curând miracol. Definiţia carteziană a “substanţei” îi obligă pe aceşti gânditori să ajungă la concluzii care zdruncinau încrederea absolută în valoarea universală  a conceptului de cauzalitate. spInoza va relua problema şi va susţine că în problema raporturilor dintre suflet şi corp conceptul de cauzalitate trebuie înlocuit cu conceptele de identitate şi paralelism ale modurilor.
         Între fenomenele fizice şi psihice nu intervine cauzalitatea.
Dacă D. Hume va problematiza conceptul de cauzalitate pe temeiul unor analize psihologice şi gnoseologice, arătând că acest concept nu este întemeiat în experienţă, Kant îl va justifica transcedental, Leibniz suspendă din funcţia sa acest concept în chip metafizic. Nu există filosofie care să nu deterioreze simţul comun. Simţul comun manifestă însă, faţă de asemenea deteriorări o extraordinară putere de restaurare, spunea Blaga.
Simţul comun se întemeiază pe ideea de obiect, obiectul există. Filosofia idealistă (Fichte, Hegel) proiectează în faţa eului un non eu, “o limitare, o rezistenţă care incită la activitate, la acţiune”. Obiectul devine non – eul, ceea ce atacă “suveranitatea obiectului”.











Bibliografie

-         Ayer Analitical Philosophy, din Congresul Mondial de Filosofie, Dusseldorf, 27 august – 2 septembrie 1978
-         L. Blaga , Despre conştiinţa filosofică – Editura Facla, Timişoara, 1968
-         Hegel G.W.F., Fenomenologia spiritului -  Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963
-         Hume D., Cercetare asupra intelectului omenesc – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti, 1987
-         Kant I.M.M., Critica facultăţii de judecare – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
-         Logică generală – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
-         Russell B., History of western Philosophy, London, G. Allen & Unwin Ltd, 1961
-         Marin Ţurlea, Introducere în filosofie – Editura Prohumanitas, Bucureşti, 2000
 








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva