Оплаченная реклама

marți, 10 septembrie 2013

FILOSOFII GRECI ÎN CĂUTAREA ARCHE-ULUI

1. Contextul general:
- scârbiţi de o atare teogonie, care îi făcea pe zei chiar mai imorali ca oamenii, filosofii greci au încercat să canalizeze căutarea lor spre o altă realitate, considerată divină: arche-ul, ultima realitate existenţială de la care a pornit toată lumea empirică.
- filosofia este mai înainte de toate o istorie, o istorie a ideilor umane în căutarea adevărului şi a Divinului, însă ea nu este o simplă enunţare de fapte şi date istorice, ci este de asemenea analiza timpului în curgerea sa cu preocupările umane ale vremii.
- filosofia este, de asemenea, o disciplină, o ştiinţă care se înalţă peste relativitatea şi contingenţa întâmplărilor efemere.
- există, aşadar, o philosophia perenis, care se poate defini ca neistovita sete a omului de a căuta ultima ratio a existenţei sale.
- luată astfel, filozofia nu este adevărul ca atare, deoarece acesta este unul singur şi se află la Cel care a avut curajul de a afirma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” - Ioan 14,6, ci ea este „o cale spre adevăr”, mai precis căi spre adevăr.
- chiar dacă aceste căi uneori au căzut în falsitate, rupându-se de realitatea ultimă, trebuie apreciată căutarea filozofilor.
- dintre cei mai importanţi filosofi greci ai antichităţii care au căutat un alt tip de divinitate decât cel olimpian amintim:

1. thales din milet (624-546 î. hr.):
Acesta se trăgea dintr-o familie nobilă şi bogată, lucru ce I-a permis să călătorească mult, mai ales în Egipt, unde s-a iniţiat în misterele religioase egiptene şi în comentariile astrologice ale învăţaţilor din acea vreme. A fost vestit pentru cunoştinţele sale vaste fiind enumerat între cei şapte mari învăţaţi ai lumii. Ca om de ştiinţă el a precizat o eclipsă solară pe data de 2 mai 585 î Hr., după spusele lui Herodot, care s-ar fi produs în timpul unei lupte dintre mezi şi perşi. Ca urmare, el scrie o propoziţie lapidară: “filozofia grecilor începe cu data de 2 mai 585”. De asemenea, Platon precizează despre el, că privind la cer şi analizând stelele, ar fi căzut într-o groapă, iar cei de faţă ar fi râs de el pentru faptul că el ar pretinde că ar cunoaşte lucrurile cereşti, dar nu vede realitatea din faţa lui. Hegel explică aceasta spunând: “poporul râde de aşa ceva şi are avantajul că filozofii nu pot face la fel. Oamenii nu înţeleg că filozofii râd de ei, deoarece ei nu pot cădea în groapă, pentru faptul că sunt în ea odată pentru totdeauna”. De fapt, groapa despre care vorbea Thales este groapa ignoranţei, de unde şi puerilitatea cu care grecii îşi reprezentau divinităţile.
Multe din elementele ştiinţifice el le-a explicat prin raţiunea cercetătorului eliminând astfel supoziţiile mistice legate de producerea lor. De exemplu, Herodot povesteşte că el ar fi atribuit creşterea apelor Nilului vânturilor eoliene, care suflă împotriva cursului râului şi întoarce apele înapoi. (Istorii II, 20), deci respinge ideea de sanctificare şi deificare a Nilului, considerat un zeu care se  revarsă spre muritori pentru a le oferi hrana.
Aşa cum susţin Platon şi Aristotel, pe Thales nu-l preocupă lucrurile, ci esenţa lor. De aceea el susţine că esenţa lucrurilor este apa (υδορ). Aristotel susţine că probabil pe Thales l-ar fi determinat să afirme acest lucru faptul că orice hrană este umedă, caldul provine din umed şi că ceea ce este viu trăieşte din acesta[1]. Mai există un argument pentru ideea de apă, oferit de Aristotel: faptul că grecii au făcut din Okeanos şi din Thetis părinţii a tot ceea ce este născut; precum şi pentru faptul că grecii jură pe râul Styx, ori jurământul este o practică sacră şi nimeni nu-şi poate permite să-l ia în batjocură.
Aşadar, Thales presupune că totul se naşte din apă şi se reîntoarce în apă, deoarece: a) întocmai precum sămânţa a tot ce-i viu, ca principiu al vieţii, este umedă, tot astfel orice altceva îşi trage principiul din umiditate ; b) toate plantele îşi scot hrana şi prin ea fructul, din apă şi când le lipseşte apa se usucă (Plutarh).
A doua idee fundamentală a lui Thales este cea privind însufleţirea naturii: “totul este plin de zei” zice el. Cele două afirmaţii par a fi în contradicţie, deoarece pe de o  parte principiul existenţial este apa, un element material, pe de altă parte totul este plin de zei, el eliminând materia apei ca principiu al existenţei. Dar aici explicaţia este simplă: apa este mai degrabă un arche abstract decât unul pur material, pe de altă parte aşa cum observă Hegel, nu ideea de panteism sau naturism trebuie înţeleasă aici ci cea de lume ca sălaş al divinului.
Cu toate acestea eroarea lui Thales constă în primul rând în faptul că precizează ca principiu existenţial un element material, apa. În al doilea rând divinul este de sorginte politeistă, deoarece el nu atinge multitudinea de divinităţi ale Olimpului, ci doar oferă o realitate existenţială principială. Este totuşi de apreciat faptul că Thales rămâne un teist. După el totul este guvernat de forţele divine din cosmos. Dumnezeu este pentru Thales “inteligenţa lumii” (νους του κοσμου θεον). Acest dumnezeu, nous-ul, ar fi creat, după Thales, totul din apă.

3. anaximandru (611-547 î. hr.):
- este concetăţean cu Thales din Milet şi ucenic al acestuia, care însă încearcă să ofere o altă variantă creaţională a lumii şi a existenţei în general. A scris prima lucrare cunoscută cu caracter filozofic “ Περι φυσεως” (Despre natură), care însă s-a pierdut. El este primul care încearcă să schiţeze o hartă a lumii, în care să fie reprezentate continentele şi oceanele.
Lumea este desemnată pentru prima dată cu termenul de “kosmos”, iar despre pământ susţinea că ar fi o sferă care pluteşte în spaţiu. De asemenea el ar fi inventat un ceas solar.
În ceea ce priveşte filozofia deşi ucenic al lui Thales, totuşi nu împărtăşeşte ideea de apă ca arche al existenţei, ci consideră că acesta ar trebui să fie mult mai abstract şi mai nematerial pentru a fi conceput ca şi realitate primordială. De aceea el propune o altă denumire pentru realitatea primară a lumii şi anume απειρον sau nedeterminatul.
Ce este de fapt Nedeterminatul? Câteva elemente existenţiale sunt de folos pentru delimitarea acestei entităţi destul de greu de definit. Acesta ca principiu al întregii existenţa trebuia să fie deasupra materiei, pentru a putea fi cauza acesteia. De asemenea, el trebuia să nu poată fi cuprins cu simţurile deoarece numai astfel putea să elimine tangenţa cu materialitatea. Termenul de nedeterminat desemna pentru Anaximandru ceva “nemuritor”, “netrecător”, “neprodus” şi “veşnic tânăr”. Apeiron-ul este înaintea oricărei materii senzoriale, neavând vreo calitate pe care să o întâlnim în dimensiunile lumii senzoriale. De asemenea, el nu are vârstă, este mereu acelaşi şi poate fi desemnat ca o materie pură, subtilă, care însă rămâne în sfera materială cu tendinţe spre abstractizare. Din această materie subtilă s-a născut apoi lumea. Dar şi problema apeironului nu rezolvă tema teogoniei, ceea ce ne face să credem că nici Anaximandru nu a eliminat politeismul hesiodian, ci cel mult nu l-a luat niciodată serios în gândirea lui.

4. anaximene (582-528 î. hr.):
- este al treilea milezian, contemporan şi prieten cu Anaximandru. Anaximene nu ridică speculaţia filozofală a lui arche spre o abstractizare mai mare, ci dimpotrivă o coboară spre material şi identifică arche-ul cu AERUL. Baza acestei supoziţii este faptul că aerul este cea mai subtilă materie din cele existente, din care după părerea grecilor antici s-ar fi creat şi sufletul. Acesta după despărţirea de trup s-ar duce într-o lume subterană. Aerul umple lumea dar nu poate fi cuprins în totalitate –credea Anaximene. Aerul este aşadar απειρος αρχη.
Cosmogonia este explicată de Anaximene într-un mod foarte original. El a observat că prin încălzire corpurile se dilată iar prin răcire ele se contractă. Cu alte cuvinte subţirea şi îngroşarea au la bază subţierea sau îngroşarea aerului. Prin aceşti doi agenţi s-ar fi creat lucrurile, deoarece subţierea aerului ar fi dat naştere la foc, iar îngroşarea aerului la apă, pământ sau lucruri.

5. pitagora din samos (582-500 î. hr.):
- depăşeşte problema materiei originare şi pune problema formei. Despre el se crede că s-a născut în insula Samos din ţinului ionian, însă despre viaţa acestui mare filozof nu se cunoaşte mare lucru. Ştim doar că era fiul lui Mnesarchos, care aparţinea unei familii înstărite din această insulă şi la care Zalmoxes ar fi slujit ca sclav, după cum susţine Hegel[2]. Insula Samos era pe atunci condusă de Polykrates, prin care insula a ajuns la bunăstare (flota ei număra pe atunci circa 100 de corăbii). Se pare că posibilitatea lui Pitagora de a călători l-a pus pe acesta în contact cu preoţii egipteni de la care printre multe alte lucruri ar fi învăţat şi ideea că trebuie să realizeze un tip de comunitate filozofico-morală, un fel de şcoală tip castă.
Silit de tiranul Polykrates, care conducea insula, Pitagora se refugiază în colonia ioniană Croton din sudul Italiei, unde înfiinţează un fel de confrerie filozofico-religioasă cu  caracter ezoteric, în care el era considerat de natură divină. Acest ordin a avut mulţi adepţi, chiar dintre oraşele învecinate ale lui Croton. Acest ordin a durat până la mijlocul secolului al V-lea, când un anume Cylon, conducătorul insulei a început o prigoană cruntă împotriva pitagoreicilor, fiind ucişi mulţi dintre adepţii şcolii. Cei care au scăpat cu fuga în Grecia au răspândit ideile lui Pitagora, sub numele de neo-pitagoreism.
Pitagora s-a numit pe sine pentru prima dată φιλοσοφος - iubitor de înţelepciune, în loc de “învăţat” (σοφος), ), demonstrând prin aceasta că este doar un aspirant spre această mare cinste pe care o are cineva. Sunt multe miracole care au fost puse pe seama lui Pitagora, care de fapt sunt rodul unor fabulaţii care au mistificat viaţa acestuia. Cu toate acestea trebuie remarcată ideea învierii din morţi, pe care Pitagora se pare că a transmis-o şi lui Zalmoxe şi de la acesta la toţi dacii.
Asociaţia organizată de el are caracter monahal. Cine voia să intre în asociaţie era examinat în privinţa culturii sale  şi, prin exerciţii, în privinţa supunerii sale. Membrii erau supuşi unei educaţii speciale. Ei erau împărţiţi în două categorii: cei exoterici şi cei ezoterici. Ezotericii erau cei iniţiaţi în misterele filozofiei pitagoreice. Membrii exoterici făceau un noviciat de 5 ani, după care erau iniţiaţi în tainele filozofiei. Fiecare membru trebuia să cedeze averea sa ordinului, pe care o putea primi înapoi dacă se retrăgea din asociaţie. În timpul noviciatului virtutea cea mai des practicată era tăcerea şi examinarea eului (în fiecare dimineaţă se făcea un examen de conştiinţă, prin care se eliminau păcatele comise cu o zi înainte.
Deoarece nu ni s-a păstrat nici o lucrare a lui Pitagora s-au putut reconstitui doar în parte ideile lui. Astfel se cunosc două dintre ideile lui şi anume: 1) sufletul este de origine divină şi de aceea el este nemuritor. După moarte el peregrinează prin corpurile animalelor, pentru ca apoi să se poată reîntoarce în trupul omenesc. Pentru aceasta el recomanda cumpătarea şi abstinenţa de la anumite mâncăruri, considerate ca fiind necurate. De asemenea, el cerea respectarea unei anumit regim de viaţă, care avea în vedere sănătatea fizică.
Pitagora este descoperitorul ideii de “ştiinţă”, cultivând ştiinţa pură, fiind un om erudit în materie de matematici, fizică sau astronomie. Hegel spune despre Pitagora că a fost primul dascăl din Grecia sau primul care a adus în Elada învăţarea ştiinţelor. Atât Thales cât şi ceilalţi filozofi ionieni învăţau ideile lor doar în mediul prietenilor  lor dar nu într-o şcoală propriu-zisă. Pitagora este “primul dascăl public”[3].
O altă preocupare a lui Pitagora a fost muzica: el a stabilit o relaţie între armonie şi număr, demonstrând că sunetele se reiau în sonoritate din şapte în şapte trepte. Astfel gama formată din şapte trepte pare să îşi aibă originea în filozofia lui Pitagora. După acesta, numărul şi măsura sunt elementele care guvernează lumea. Deci observăm că muzica are la Pitagora conotaţii mistice şi deci teognostice, deoarece omul prin muzică poate intra în comuniune cu Divinul. De aceea, muzica era preocuparea zilnică a membrilor asociaţiei lui Pitagora.
De asemenea, se ştie că nu mâncau carne, practică, ce se lega probabil de credinţa lor în nemurire şi în metempsihoză. O altă ciudăţenie este cea legată de cultul pe care îl acordau fasolei: ei nu consumau din respect fasole, ba chiar se crede că s-ar fi lăsat ucişi decât să calce în picioare un lan de fasole.
Pitagora merge atât de departe încât afirmă că esenţa tuturor lucrurilor o constituie raporturile matematice şi că numărul ar fi principiul originar al tuturor lucrurilor. Totul îşi are originea în număr şi constă în raporturi numerice. Atunci când Pitagora afirmă că numărul este esenţa unui lucru el are în vedere forma spaţială geometrică a acestuia. Astfel punctul este identic cu numărul1, linia este redată prin cifra 2, suprafaţa prin 3 iar restul lucrurilor prin cifra 4. Focul este reprezentat prin tetraedru, apa prin icosaedru, aerul prin octaedru, pământul prin cub iar eterul prin dodecaedru.
Credinţa că în calităţile numerice trebuie căutată esenţa lucrurilor, prezintă şi ideea că prin forma lucrurilor este dat şi scopul lor. De aceea, pentru pitagorei acele lucruri sunt mai desăvârşite în care forma se păstrează cel mai bine. Pentru aceasta universul este preaslăvit de pitagorei pentru că frumosul (kosmos) este reţinut aici armonios şi permanent.
În ceea ce priveşte pământul, acesta se află în centrul universului, fiind înconjurat de zece sfere pe care se află corpurile cereşti (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, precum şi cele cinci planete: soarele, luna, pământul şi contrapământul. Toate aceste stele se învârt în jurul focului central din care se nasc toate. Pământul este, după Pitagora, rotund şi este o planetă între planete.
Scopul suprem al moralei lui P. este virtutea, care ar fi armonia raţionalului cu neraţionalul. Mijlocul prin care se poate realiza această virtute este cultura prin muzica.
Cel mai important ucenic al lui Pitagora a fost Alcmaion din Croton, care susţine pentru prima dată că sufletul omului se află situat în creier şi nu în inimă, aşa cum credeau grecii.
O altă idee a pitagoreilor este deosebirea dintre om şi animal pe baza faptului că omul are raţiune, pe când animalul are doar impuls.
Şcoala pitagoreică are valoare prin faptul că abstractizează arche-ul, utilizând termenul de număr pentru a-l reda. De asemenea, el realizează un tip de şcoală, care se remarcă prin stilul cvasi-monahal, în care se respectă o anumită asceză. În fine se cunoaşte importanţa acestei şcoli filozofice în cercetarea muzicală.
Ceea ce se poate spune ca şi concluzie este faptul că Pitagora se apropie de o moralitate exemplară, care cere abstinenţa şi deci postul ca mijloc de expiere a răului din om, însă în căutarea Divinului, el se pierde în prezentarea unei aritmologii cu caracter teogonic. Dumnezeu nu este pentru noi un număr, ci o realitate care intră în comuniune cu oamenii. De aceea, orice căutare sau sens al acestei teognosii este sortită eşecului datorită faptului că nu oferă un Dumnezeu credibil, ca o alteritate dialogală cu o moralitate la superlativ.

6. heraclit din efes (540-480 î. hr.):
- este un filozof deosebit, în el îngemănându-se nu numai filozoful dar şi profetul şi misticul. S-a născut într-o familie de mare valoare pentru oraşul Efes, care a dat cetăţii mulţi basilei şi care în ultima perioadă renunţase la posturile politice pentru a se dedica slujirii sacerdotale a zeiţei Demetra. Heraclit renunţă la postul de preot în favoarea fratelui său, el ocupându-se de studierea naturii, fapt pentru care a şi fost numit de contemporani: filozoful tânguitor”. Opera sa Περι φυσεως (despre natură) s-a pierdut, din ea putându-se reconstitui doar 130 de fragmente prin citatele existente în alte lucrări.
În ceea ce priveşte ontologia, Heraclit are o poziţie negativistă faţă de credinţele şi religiile existente. El depăşeşte politeismul antropomorf al lui Hesiod şi pune accentul pe unitatea întregii existenţe. “din totul devine Unul şi din Unul devine totul”. A doua idee în problema ontologiei are în vedere faptul că divinul, care se implică în existenţă este în permanentă schimbare: “Soarele este în fiecare zi nou” sau “nu te scalzi în apa aceluiaşi râu” şi “totul curge şi nimic nu durează”(παντα ρει). Ideea de schimbare o deduce din alternanţa care există între stările aceluiaşi obiect, care poate fi rece sau cald, uscat sau umed, zi-noapte, etc. Aceste polarizări l-au făcut pe filozof să afirme că “toate se nasc din luptă” şi că “conflictul este tatăl tuturor, regele tuturor; pe unii el îi face zei, pe alţii oameni, pe unii sclavi, pe alţii liberi”. De aceea el îl combate pe Homer, care dorea să înlăture lupta, spunând că eliminarea conflictului duce la excluderea devenirii, deci a vieţii în general, deoarece totul se naşte din luptă.
În haosul aparent, care ar exista, el descoperă Logosul, adică raţiunea internă care armonizează totul chiar prin aceste opoziţii. Evident logosul lui Heraclit este departe de a fi identic cu Logosul ioanic din Sfânta Scriptură, dar este important că acest filozof ajunge la o cale care face parte din revelaţia primordială. Logositatea este cheia înţelesurilor lumii, deoarece lumea este creată prin Cuvântul lui Dumnezeu şi chemată la acest dialog existenţial.
Focul este esenţa comună a lucrurilor fiind principiul activ al mişcării universale prin care au fost create toate. Această mişcare a existat dintotdeauna şi deci nu a fost creată de nici un zeu, ci există datorită focului, esenţa ei ultimă.
După Heraclit nu există un început al lumii deoarece totul este circular, deci aşa cum cercul nu are un început sau un sfârşit tot aşa nici lumea nu are un început. De fapt, aici apare o contradicţie în afirmaţiile lui Heraclit: pe de o parte el afirmă că lumea nu are un început, pe de altă parte el arată că Logosul este începutul cosmosului iar focul este principiul lui dinamic.
Conceptia despre om a lui Heraclit are în vedere ideea de suflet uman, care este alcătuit din particule de foc. El se umezeşte prin păcat şi devine perisabil. Observăm aici o concepţie substanţialistă despre suflet. “Noi trăim moartea sufletelor iar ele trăiesc moartea noastră”. Prin moarte trupească începe o viaţă nouă pentru suflet şi anume: sufletele înţelepţilor, în care a predominat focul, devin “păzitorii celor vii şi a celor morţi”, în vreme ce sufletele celor păcătoşi dispar odată cu “stingerea” focului din suflet. Teza lui Heraclit în acest sens este următoarea: “pentru suflete a deveni apă înseamnă moarte”. De exemplu, cel care se îmbată are sufletul plin cu apă şi deci este aproape de moarte. Dar nici sufletele celor înţelepţi nu dăinuiesc etern, deoarece odată şi odată focul din ele se va stinge.
Însemnătatea filozofiei lui Heraclit constă în faptul că el descoperă ideea de Logos, pe care o vor prelua stoicii şi care apoi va fi încreştinată de apologetul creştin Iustin Martirul şi Filozoful. Acesta îl va considera pe Heraclit de aceaşi dimensiune cu Socrate socotindu-i creştini înainte de vreme. În acest context zugravii bisericilor I-au pictat pe zidurile exterioare ale bisericilor, ca prevestitori ai Logosului întrupat.

7. xenofon din colofon:
- nu se ştie exact când a trăit, dar se pare că era contemporan cu Anaximandru şi cu Pitagora. De asemenea, nu se ştie din ce motive a fugit din oraşul său natal, Colofon din Asia Mică şi s-a retras în oraşul Zancle (Mesina de azi) apoi în Catana (Catania). Deşi se spune că ar fi trăit şi în Eleea informaţiile nu sunt prea exacte. Xenofan ar fi trăit aproape 100 de ani şi a prins chiar şi războaiele medice (lupta de la Maraton). Se pare că a fost foarte sărac, căci neavând cu ce să-şi înmormânteze copiii le-a săpat groapa cu propriile sale mâini.
A scris o carte de filozofie întitulată Περι φυσεως, ocupându-se şi el de problema începutului existenţial.
Cât priveşte filozofia el a fost primul care a determinat esenţa absolută ca fiind Unu şi a numit-o Dumnezeu. “Totul este Unu. …Dumnezeu este sădit în toate lucrurile şi el este nesenzorial, neschimbător …”
El este de asemenea, primul filozof, care se revoltă împotriva „cultului muşchilor”, care era atât de apreciat la grecii antici şi propune ca valoare cultura şi înţelepciunea.
A criticat antropomorfismul teogonic, pe care îl propulsaseră Herodot şi Hesiod, zicând: “Homer şi Hesiod au poetizat la zei tot ceea ce la oameni era considerat a fi ruşine şi nedemn: hoţia, adulterul şi înşelătoria”. Pentru aceasta el ia în derâdere antropomorfismul religios naiv. “Zeii voştri nu există – zice el – căci zeii nu pot avea slăbiciunile omeneşti … Omul îşi închipuie Divinitatea după chipul şi asemănarea sa. Dacă boii, caii sau leii ar avea mâini şi ar putea picta, atunci caii ar avea zei care ar fi asemenea cailor iar boii ar picta boi asemenea boilor… etiopienii îşi închipuie pe zeii lor negrii, pe când tracii îi închipuie cu ochii albaştrii şi cu părul roşu”. Însă în această expresie nu trebuie să vedem un ateism, deşi filozofii comunişti au încercat să îşi lege ateismul lor de filozofia lui Xenofan. Xenofan condamnă antromorfismul teogonic şi credinţa în divin, deoarece el însuşi postulează existenţa lui Dumnezeu. Unul este pentru el Dumnezeu, însă acel “Unu, care nu seamănă nici muritorii, nici cu gândirea”.
Xenofan este panteist, deoarece la el Unu şi Divinul este identic şi se confundă cu universul. Importanţa filozofiei lui Xenofan constă în faptul că accentuează ca nimeni altul unitatea lui Dumnezeu, considerându-l realitatea supremă şi ultimă a existenţei.

8. parmenide din elea (cca. 540 î. hr.):
- se crede că acesta era elevul lui Xenofon, dar nu se prea ştiu multe despre viaţa lui. Se pare că ar fi avut un aport în viaţa publică şi politică, deoarece se crede că după legile făcute de el erau juraţi cetăţenii în faţa arhonţilor.
Opera sa se intitulează “Adevăr şi părere”, o  poemă cu temă filozofică, precum şi o operă în proză Περι φυσεως (Despre natură). Prima carte avea două părţi: Calea adevărului ca fiind calea raţiunii, care duce la adevăr şi Calea păcii, care duce numai la iluzii.
Ontologia parmenidiană este influenţată de Xenofon şi – în sens negativ – de Heraclit, pe care îl combate, declarând împotriva acestuia că un proces în devenire nu poate exista, aşadar nu poate fi gândit. Cu alte cuvinte nu există devenire. Multiplicitatea şi schimbarea este o părere şi un neant.
Parmenide susţinea că lumea nu este aşa cum ne-o prezintă simţurile, deoarece observăm o varietate de sensuri şi interpretări oferite de acestea. Deci lumea senzorială se află într-o permanentă schimbare. Doar raţiunea, care este singura ce poate oferi cunoştinţele general-valabile, ne poate duce la concluzia existenţei unei Entităţi neschimbabile.
Cunoaşterea realităţii ultime a lumii se poate realiza doar prin gândirea pură. Elementul arche-ului îl desemnează Parmenide prin termenul de existenţă. “Totul este plin de existenţă. De aceea ea ţine totul laolaltă.” La Parmenide corporalul este identic cu spiritualul, deoarece în acea perioadă nu era descoperit conceptul metafizic pur, suprasenzorial. Deci nici la Parmenide nu află o distincţie între senzorial şi supra-senzorial.
La filozoful analizat noţiunea de non-existenţă este necorporală, deoarece nu poate fi gândită, non-existenţa fiind identică cu spaţiul gol. Însă existenţa acestui spaţiu gol este negată cu desăvârşire de Parmenide. Aşadar observăm o tendinţă panteistă în filozofia lui sau mai precis pan-arche-istă, în care existenţa este singura realitate a lumii. Existenţa este imuabilă, neschimbătoare. Concluzia la care ajunge eleatul este că aceasta realitatea este iluzorie dacă o privim prin organele de simţ.
Cunoaşterea este împărţită la Parmenide în adevărată şi falsă, după sursa de provenienţă a acesteia: de la raţiune sau de la simţuri. Deci adevărata aletheia (αληθεια) este cea pe care o oferă raţiunea şi nu cea pe care o primeşte omul din simţurile sale. “Adevărul este numai ceea-ce-este. Acesta este necreat şi nepieritor, întreg, dintr-o singură origine, nemişcat şi fără sfârşit”.
Psihologia lui Parmenide prezintă ideea că există o opoziţie, care se reflectă în viaţa omului: binele şi răul, caldul şi recele, din care elementul cald este expresia gândirii raţionale iar elementul rece este cel al experienţei simţurilor. Caldul este expresia relaţiilor intime ale omului, în vreme ce recele reprezintă contactul exterior al acestuia care poate fi înşelător, deoarece percepţiile dobândite prin simţuri sunt false.
În concepţia sa despre lume, Parmenide susţine, ca şi antecesorii săi, ideea eternităţii materiei originare. Concepţia ontologică parmenidiană este un monism materialist. Însă acest monism nu poate explica procesul lumii, punându-se în discuţie posibilitatea de a renunţa la acest monism la filozofii care vor urma, pentru a putea explica apariţia lumii.

9. zenon din elea (490-437 î. hr.):
Era normal ca ontologia lui Parmenide să solicite opoziţia celorlalţi filozofi. Cel care l-a apărat cel mai bine a fost unul din elevii săi: Zenon din Elea. Acesta a trăit în secolul al V-lea, însoţindu-l pe Parmenide în Atena. Aici el a început să citească din operele sale celor din pătura cultă şi avută a Greciei, percepând chiar un onorariu pentru aceste prelegeri. O impresie extraordinară o constituia măiestria cu care îşi elimina şi combătea adversarii săi dialectici. Opera sa este numită “Xyggramma” şi a fost scrisă în proză, deşi s-a pierdut această lucrare, totuşi fragmente din ea găsim în alte lucrări ale altor filozofi.
Metoda utilizată de Zenon pleacă de la afirmaţia în prealabil a validităţii judecăţii adversarului, pentru ca apoi să extragă din afirmaţiile sale două concluzii care se exclud una pe alta. Asemenea stări sufleteşti, în care gândirea ajunge într-o înfundătură, se numesc „aporii”. În felul acesta Zenon îl forţează pe interlocutor să recunoască falsitatea afirmaţiilor sale. Prin aceasta Zenon se poate recunoaşte ca discipol al lui Parmenide, care a aplicat metoda dialectică a maestrului său.
Concepţia despre existenţă, aşa cum o prezintă Parmenide, apare la Zenon şi mai clară, căci pentru acesta existenţa este ceva spaţial. “Ceea ce nu are mărime, nici grosime, nici masă nu există”. Deci existenţa trebuie să existe într-un spaţiu ca să poată fi. Ideea de spaţialitate a existenţei este susţinută de Zenon pentru a demonstra că existenţa este una şi nemişcată. Cu alte cuvinte existenţa este infinită şi imuabilă. Argumentul pe care îl utilizează el este următorul: dacă am accepta multiplicitatea în existenţă, am realiza că aceasta este formată la rândul ei din părţi, care ar trebui şi ele împărţite, până când s-ar ajunge la unităţi care nu s-ar mai putea împărţi şi deci ar fi nimicuri. Ori ipoteza lui Zenon este clară “ceea ce nu are nici mărime, nici grosime şi nici masă nu există”, deci aceste nimicuri ar fi deci inexistente. Mai multe nimicuri adunate au ca rezultat tot nimic. Deci multiplicitatea este aşa de mică, fiind un neant. De aceea trebuie acceptată o singură existenţă unică şi nemişcată.
Un alt argument pe care îl aduce Zenon împotriva multiplicităţii este cel numit „regressus in infinitum”. Dacă ar exista mai multe existenţe, zice Zenon, atunci între ele ar trebui să existe spaţii goale. Dar după Zenon spaţiul gol nu există, el fiind o non-existenţă. Dacă în aceste spaţii goale ar fi alte existenţe atunci între ele ar trebui să fie alte spaţii goale mai mici. Chiar dacă s-ar încerca umplerea acestor spaţii goale, totuşi ele persistă, câtă vreme existenţa este multiplă. Şi aşa s-ar merge până la infinit, ori aceasta ar fi absurd.
Împotriva mişcării Zenon aduce argumente şi mai bizare. Este cazul celebrului argument al lui Achile. Acesta sună astfel: Achile cel iute de picior nu poate prinde broasca ţestoasă. Zenon susţine că alergătorul trebuie să ajungă permanent la locul de unde a plecat broasca. El are nevoie de o anumită fracţiune de timp pentru a ajunge la locul de la care a pornit broasca. În timpul cât i-a trebuit lui Achile să ajungă la punctul în care se găsea broasca, aceasta s-a mişcat mai departe, parcurgând un nou spaţiu, pe care Achile trebuie să-l parcurgă într-o fracţiune a acestei părţi de timp. Şi în acest fel lucrurile continuă la infinit căci cu cât Achile se apropie de punctul de plecare al broaştei ţestoase, cu atât ea va mai parcurge un timp. Răspunsul pe care îl oferă Aristotel se poate rezuma astfel: acest raţionament este un sofism, deoarece consideră timpul şi spaţiul lui Achile şi cel al broaştei ca două dimensiuni puse în paralel. Ori timpul şi spaţiul este acelaşi pentru amândoi; nici unul nu se mişcă pe două planuri spaţio-temporale diferite, ci în acelaşi cadru. Henri Bergson explică acesta: Zenon concepe mişcarea alcătuită din puncte nemişcate şi deci ar fi normal ca permanent aceste puncte să nu se întâlnească de vreme ce ele sunt infinite. Dar în cazul lui Achile nu este vorba de puncte, ci de dinamismul celor doi concurenţi care se deplasează prin acele puncte, nu se opresc în ele.
Acelaşi sofism îl utilizează Zenon, când vorbeşte despre “săgeata, care zburând stă pe loc”, deoarece ea s-ar afla permanent în repaus în fiecare dintre punctele vectorului mişcării. Ori suma repausurilor este tot un repaus. Dar şi în cazul acesta săgeata nu se află în repaus ci trece prin punctele respective. Se pare că argumentele lui Zenon erau îndreptate împotriva pitagoreilor care considerau că multiplicitatea este formată dintr-o infinitate de puncte.
În concluzie, putem spune că linia lui Zenon nu caută neapărat să descifreze teognosia hesiodiană, cât mai ales să prezinte matematic ideea de spaţiu, care este completat de existenţă, ca principiu ultim.

10. empedocle (496-435 î .hr.):
- s-a născut în Agrigent (Sicilia) dintr-o familie distinsă. Unii analişti ai filozofiei antice îl numesc “natură faustică”, pentru faptul că pe de o parte avea o foarte bună pregătire în domeniul fizicii, pe de altă parte pentru că era un mistic plin de entuziasm. Prin această natură Empedocle este un căutător, ajungând să practice chiar magia, în dorinţa de a descoperi misterele ultime ale realităţii. A ajuns o somitate de mare vază în Agrigent, încât se pare că după moartea sa i s-ar fi ridicat chiar o statuie. Empedocle s-a amestecat şi în problemele politice ale vremii încât concetăţenii săi i-ar fi oferit coroana de rege al cetăţii, pe care acesta ar fi refuzat-o. Despre moartea lui se pare că nu se ştiu prea multe, ea fiind un mister. Unii afirmă că s-ar fi aruncat în vulcanul Etna pentru a-i face pe fidelii săi să creadă că zeii l-ar fi ridicat la ei.
Operele sale sunt destul de multe şi amintim dintre ele: “Trecerea lui Xerxes”, o prezentare istorică a momentului istoric amintit. De asemenea, a scris mai multe tragedii, precum şi un imn închinat lui Appolo. Mai putem aminti un poem mistico-religios, “Katharmen”. “Despre natură” poate fi considerată ca fiind opera principală.
Fizica lui Empedocle se caracterizează prin încercarea de a uni cele două tendinţe din filozofia vremii. Mai precis, exista pe de o parte concepţia lui Heraclit, care considera realitatea ca o devenire permanentă, totul fiind supus schimbării, pe baza principiului “totul curge”; pe de altă parte exista concepţia lui Parmenide, care spunea că totul este fiinţă, existenţă iar aceasta este nemişcată şi neschimbătoare.
Empedocle încearcă aşadar să reconcilieze aceste două polarizări şi pleacă de la recunoaşterea celor patru elemente, din filozofia milesienilor, care ar sta la baze existenţei: pământ, apă, aer şi foc. Pe acestea Empedocle le ipostaziază şi le pune ca pe nişte cărămizi la temelia întregii existenţe.
Deci lumea este creată din particulele acestor elemente. Amestecarea acestora este un fenomen pur mecanic, fără vreo intervenţie a unei divinităţi personale. Atunci când lucrurile dispar sau mor, înseamnă că aceste patru elemente s-au despărţit. De fapt, consideră Empedocle, ar fi chiar neindicat să se mai spună moartea sau naşterea unui lucru, mai potrivit fiind unirea sau separarea elementelor dintr-un lucru.
În afirmaţia sa, Empedocle se bazează pe sintagma “ex nihilo nihil”, adică din nimic nu se poate naşte nimic. Prin această teorie a elementelor hilozoice, Empedocle ar fi unul dintre primii filozofi materialişti sau cel care deschide drumul filozofiei atomismului grec.
La întrebarea: care ar fi totuşi forţa motrice, care ar uni sau ar separa aceste elemente, Empedocle răspunde că Iubirea (Philottys) şi Ura (Neikos) sunt cele două elemente dinamice, care pun în mişcare aceste particule. Pe acestea Empedocle le numeşte când zei, când elemente materiale. Cei doi poli ai victoriei: Sphairos – victoria iubirii şi Akosmia – victoria urii, sunt fundamentul, pe care se duce această luptă[4]. Însă nu este totuşi consecvent asupra misiunii pe care o realizează iubirea şi ura, deoarece câte o dată iubirea desparte iar ura uneşte.
Cosmogonia este şi ea destul de ciudată în optica lui Empedocle. Sphairos ar fi provocat un vârtej al materiei primordiale, din care apoi s-ar fi desprins aerul, care a înconjurat toate lucrurile; apoi focul, prin care s-a creat bolta cerească. Ceea ce a fost mai dens, pământul, s-a strâns în mijlocul vârtejului. Marea nu este altceva decât respiraţia pământului. Bolta cerească, care înconjoară pământul şi zilnic se învârte în jurul lui, este formată din două calote: una este plină cu foc şi când este deasupra pământului este ziuă, cealaltă este umplută cu aer şi puţin foc iar atunci este noapte. Soarele ar fi, după filozoful analizat, doar o lentilă uriaşă care reflectă lumina, pe care bolta cu foc o reflectă ziua.
Cu toate acestea materialismul lui Empedocle este discutabil, deoarece el acceptă pe lângă cele patru elemente materiale şi cele două dinamisme: iubirea şi ura, care nu sunt din sfera materialităţii.
Zoogonia, o altă concepţie originală a lui Empedocle, priveşte modul de apariţie a animalelor şi al omului. La început s-au născut din umezeală plantele şi copacii, care sunt de fapt fiinţa ce nu s-au dezvoltat deplin pe scara evoluţiei. Omul şi animalele s-au dezvoltat treptat, trecând prin anumite stadii de evoluţie. Mai întâi au apărut din pământ anumite organe singulare, care apoi prin atracţia iubirii s-au unit şi au alcătuit trupul. În acest proces şi hazardul a avut partea sa de acţiune, deoarece unele organe s-au unit mai multe decât trebuiau şi astfel au apărut fiinţele cu mai multe braţe şi monştri. Însă acestea nu au rezistat, deoarece membrele lor nu erau în armonie.
Ceea ce este foarte important în gândirea lui Empedocle este faptul că el susţine originea comună a tuturor fiinţelor. Mai mult decât atât, pentru Empedocle afirma că plantele şi animalele au nu numai sentimente, dar chiar şi capacitate de gândire.
În domeniul fizicii, Empedocle a descoperit noţiunea de viteză a luminii, ceea ce înseamnă că lumina de la soare are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a ajunge la pământ, că aceasta trebuie să treacă prin atmosferă.
În problema sufletului Empedocle crede că şi animalele şi chiar plantele au suflet, ceea ce reprezintă un pas important pentru lumea greacă, care accepta nemurirea doar pentru zeii olimpieni, în vreme ce lumea oamenilor va primi această calitate abia târziu în istorie.
Mistica lui Empedocle este expusă în lucrarea Katharmoi (Καθαρμοι),  pe care ar fi scris-o la bătrâneţe. Centrul existenţei umane îl constituie sufletul, trupul fiind doar un pământ care îl înconjoară pe om. Sufletul este de origine divină, el fiind preexistent în cer, unde el era un demon fericit în imperiul zeilor. Sufletele erau în comuniune cu divinul Sphairos. Din cauza „tulburatei certe”, a discordiei, care a încercat să distrugă unitatea şi să o transforme în multiplicitate, a fost distrusă şi starea de fericire a sufletelor în cer, fiind alungate pe pământ, loc unde domnesc crimele, bolile, operele trecătoare, etc.
Dar prezenţa sufletului în exilul pământului este doar temporară, el încercând să se reîntoarcă în patria sa cea cerească. Empedocle crede în metempsihoză, fapt pentru care el cere să nu se ucidă nici o vietate, chiar şi animal, deoarece în fiecare se găseşte un suflet chinuit. De aceea, pentru filozoful analizat cel mai mare păcat este uciderea unui animal şi consumarea cărnii acestuia. Se pare deci că din punct de vedere religios, el ajunge la concepţia despre suflet şi despre aspiraţia acestuia spre desăvârşire, însă acest urcuş este condiţionat de dispreţuirea trupului, ca o carceră a sufletului.

11. anaxagora (500-428 î. hr.):
- era originar din Clazomenai dintr-o familie avută. De dragul ştiinţei a părăsit preocupările comerciale şi a plecat în Atena, unde ar fi rămas 30 de ani. Aici s-a împrietenit cu Euripide şi cu Pericle. Opera sa principală este Περι φυσεως, căutând ca şi predecesorii săi cauza ultimă a existenţei.
Din cauza concepţiei sale despre soare, pe care îl considera ca pe o masă de pietre incandescente (deoarece analizase un meteorit căzut), a fost acuzat de asevie şi a trebuit să părăsească Atena. De asemenea, în privinţa soarelui el susţinea că acesta este de dimensiunile Peloponezului iar luna este populată, relieful ei fiind plin de văi. În ceea ce priveşte concepţia despre materie, ca şi ceilalţi filozofi anteriori, şi Anaxagora pleacă de la premisa că din nimic nu se poate naşte nimic iar nimicul nu poate dispărea în nimic. Lucrurile sunt de asemenea alcătuite din particule neschimbătoare şi elementare. Aşadar nu avem de a face cu procesul naşterii şi al morţii, ci cu cel al unirii şi al despărţirii.
El încearcă să ofere o explicaţie la întrebarea “cum se face că pâinea pe care o mâncăm se transformă în oase, carne, vene şi păr? Sau apa râului care udă rădăcinile copacului devine ramuri, frunze sau flori? Răspunsul este original: în pâinea pe care o mâncăm se află sedimentate elementele corpului nostru, chiar înainte de a consuma aceste alimente. De exemplu, sângele nostru este amestecat în alimente chiar înainte de a fi el prezent în compoziţia corpului nostru. Deci, după Anaxagora, există nu numai patru elemente principale, aşa cum susţinea Empedocle, ci o infinitate de elemente, numite de el σπερματα - seminţe. Diferenţa dintre Anaxagora şi atomişti constă în faptul că în vreme ce pentru Democrit şi Leucip (atomişti) atomul este lipsit de orice calitate, pentru Anaxagora seminţele au totuşi calităţi senzoriale.
Pentru Anaxagora, lumea trebuie să se îndrepte spre un scop, iar mişcarea spre acesta este opera unui mişcător. Ori dacă omul are în sine un suflet, care pune trupul în mişcare, înseamnă că şi în univers trebuie să existe un Suflet cosmic, care este principiul ordinii din univers. Acesta mai este numit şi Nous-ul universal. În el se identifică: facultatea de a gândi (nous) şi principiul vieţii (psyche). Caracteristicile Nous-ului sunt următoarele: este simplu, este pur, nemărginit şi se fundamentează numai pe sine.
În problema psihologiei, el considera că spiritul este doar o funcţiune a materie, având în sine caractere materiale. De asemenea, Anaxagora face o deosebire între cunoaşterea senzorială şi cea noţională. Cea senzorială este înşelătoare şi deci nu poate defini esenţa lucrurilor. Cea noţională o poate realiza doar spiritul în momentul  în care se detaşează de tot ceea ce este corporal.
Pentru Anaxagora spiritul este un deus ex machina, prin care lumea este impulsionată spre scopul ei. Ordinea lumii care s-a născut din haosul primordial este legea prin care se  conduce lumea spre scopul ei. Despre pământ el crede că acesta se află în centrul universului, iar planetele sunt corpuri. Luna este locuită, aşa cum am amintit. Soarele este o masă de pietre incandescente, care reflectă lumina lor şi asupra lunii. De asemenea, cerul este plin de pietre, dintre care unele cad pe pământ. Plantele sunt însufleţite, ba mai mult ele se bucură şi se întristează, la rândul lor.
Religia lui Anaxagora are la bază ideea de suflet, care animă universul şi dă sens materiei. Lumea zeilor pentru el şi de fapt pentru toţi filozofii este o lume periferică, deoarece în ascensiunea perfecţiunii umane, omul este cel care intră în efortul comunicării cu cerul. Divinităţile nu sunt negate dar sunt epurate (am zice demitologizate) de balastul de legendă antropomorfică şi prezentaţi ca elemente spirituale care au atins starea perfecţiunii.

12. leucip din milet:
Despre LEUCIP din Milet nu ştim decât că a trăit în a doua jumătate a sec. V. î.Hr. şi că a emigrat din Milet în Elea, unde a devenit elevul lui Zenon. După anul 450 a înfiinţat o şcoală în Abdera (în Tracia) unde l-a avut elev pe Democrit. Opera lui Leucip nu poate fi desemnată deoarece ea s-a amestecat cu scrierile lui Democrit, astfel încât avem doar un corpus al celor doi filozofi.
În ceea ce priveşte ideile sale filozofice, Leucip păstrează de la dascălul lui Zenon ideea că existenţa în sensul ontologic este neschimbabilă. Dar spre deosebire de acela Leucip acceptă multiplicitatea şi spaţiile goale. “Fără spaţii goale – zice Leucip – nu se poate gândi mişcarea şi nici multiplicitatea”. În viziunea lui există “plinul” sau materia sau corporalul (ον- Fiinţa), dar există în acelaşi timp şi non-existenţa (μη ον).
Leucip consideră că materia se poate împărţi dar acest proces nu este infinit, ci de ajunge la anumite particule, care nu se mai pot împărţi şi care se numesc “atomi”. Aşadar din aceste particule, care nu se mai pot împărţi, atomii, sunt constituite toate lucrurile din lume.
Procesul universal al lumii se fundamentează pe unirea şi separarea atomilor. Totalitatea atomilor nu are un început sau un sfârşit, ci ei există din eternitate.
În ceea ce priveşte cosmologia lui Leucip, originalitatea lui este demnă de remarcat. Pentru filozof, atomii se unesc în diferite complexe, care produc vârtejuri. Atomii mai fini sunt apoi împinşi spre periferie, pe baza forţei centrifuge, în vreme ce atomii mai grei se condensează spre centru. Cei periferici formează cerul şi stelele ca unele care sunt periferice faţă de pământ, considerat ca fiind centrul universului. Atomii grei formează pământul, masa cea mai grea din univers.
În ceea ce priveşte tema sufletului, acesta este format tot din atomi materiali, dar infinit mai fini, după modelul atomilor sferici ai focului. Sufletul se află în strânsă legătură cu respiraţia, prin care sunt eliminaţi o parte din atomii focului, care constituie sufletul, dar prin inspiraţie numărul lor este recompletat. Deci sufletul nu este o entitate spirituală şi nu are de a face cu ideea de nemurire sau de divinitate.

13. democrit din abdera (cca. 460-360 î. hr.):
DEMOCRIT din Abdera (cca. 460 – 360 î. Hr.), împreună cu Leucip, este cel care a introdus în filozofie atomul ca ultimă raţiune a existenţei. Evident acest proces l-au pregătit filozofii eleaţi (Parmenide, Zenon), dar lui Democrit îi revine meritul de a fi impus termenul de atom ca element filozofic.
Despre viaţa sa se cunoaşte doar că era din Abdera, unde familia sa era foarte bogată şi influentă. Democrit a beneficiat de o pregătire foarte bună, fiind instruit se pare de către un mag persan.
De asemenea, se ştie despre el că şi-a cheltuit averea sa în lungile călătorii, pe care le-a făcut (mai ales în Egipt şi în Orient). Întors sărac în Abdera, el este ajutat de către un frate al său. Dar în curând va deveni faimos prin vastele sale cunoştinţe. Se pare că însuşi Aristotel ar fi devenit faimos în urma însuşirilor ideilor lui Democrit, pe care le-a transpus sistemului său filozofic.
Cu toate acestea deviza lui Democrit este: “nu mulţimea cunoştinţelor este vrednică de dorit, ci bogăţia intelectului”, cu alte cuvinte valoarea raţiunii ca entitate morală este cea care trebuie să rămână preocuparea filozofiei. Iar atunci când vorbeşte despre sine el nu se mândreşte cu scrierile sale, care ar fi fost foarte multe, ci se laudă cu „autopsia” sa, termen, care trebuie înţeles ca “autocunoaştere”.
În ceea ce priveşte opera sa se pare că aceasta ar fi fost foarte vastă, dar din păcate au rămas doar circa 300 de fragmente. Lucrarea sa principală se numeşte Μικρος διακοσμος
Pentru Democrit atomii sunt particulele cele mai mici, care nu se mai pot divide. El acceptă, ca şi Leucip, existenţa golurilor între particulele de materie. În compoziţia atomilor nu mai există goluri, fapt pentru care aceştia nu se mai pot divide. Atomii au formă (ρυσμος), ordine (διαθιγη)şi o poziţie (τροπη). Mărimea lor este diferită şi sunt eterni. Ei formează prin compunerea lor lucrurile din lume, iar în această compunere intră şi spaţiile goale.
Atomii sufletului sunt asemănători cu cei ai focului. Ei îndeplinesc în corp diferite funcţiuni: gândirea în creier, poftele în ficat, sentimentele în inimă. Prin respiraţie atomii sunt eliminaţi în aer şi se inspiră alţii din atmosferă. Ei sunt pentru orice fiinţă elementul ultim al vieţii.
Deci pentru Democrit arche-ul ontologic îl reprezintă atomul. Prin acesta el susţine monismul materialist. Principiile acestui monism materialist, expus de Democrit, sunt următoarele:
-Din nimic nu se poate naşte nimic. Orice schimbare este în fond numai o asociere sau o despărţire a atomilor.
-Nimic nu se petrece la întâmplare. Totul are o explicaţie raţională, materialistă. Temeiul (Logosul) despre care vorbeşte Democrit nu este altceva decât legea mecanică-matematică, care dirijează atomii în mişcarea lor.
-Nu există decât atomi şi spaţii goale. Orice altceva nu este decât o iluzie. Afirmaţia lui Democrit este lapidară în acest sens: “Dulcele, amarul, caldul, frigul şi culoarea constau numai dintr-o părere; în realitate nu există decât atomi şi spaţiul gol”.
-Atomii sunt în număr infinit iar din punct de vedere temporal ei sunt eterni.
Deosebirea dintre lucruri este de fapt deosebirea dintre atomii care le compun.
-Sufletul este constituit din atomi fini, netezi şi rotunzi, asemeni atomilor focului. Sufletul este de fapt partea esenţială a omului, corpul fiind de fapt un înveliş exterior. “Frumuseţea corpului are ceva animalic, dacă acesta este lipsit de suflet”, spune Democrit în acest sens.
Sufletul este constituit dintr-o materie specială, însă totuşi el rămâne o materie între alte materii. Înrudirea atomilor sufletului cu cei ai focului nu reprezintă o transcendenţă a acestuia faţă de trup. Însă valoarea lui calitativă este mult superioară faţă de trup.
Etica lui este evdemonistă şi se află în concordanţă cu materialismul său. Accentul cade pe ideea de fericire, care constă în liniştea plină de veselie a sufletului, pe care omul o poate dobândi numai printr-o stăpânire a poftelor şi a instinctelor. Ideea morală se cuprinde în reţeta etică: “măsura în toate, puritatea inimii, cultivarea spiritului şi dezvoltarea inteligenţei”. De aceea el cerea permanent armonia vieţii. Iată câteva din sentinţele sale morale:
-“cine este cumpătat la mâncare şi băutură, n-are niciodată o noapte lungă”.
-“oamenii imploră divinitatea şi nu ştiu că ei înşişi posedă puterea asupra acesteia. Prin lipsa de cumpătare ei o subminează iar prin poftele lor devin trădătorii sănătăţii lor”.
-“părerea de rău pentru faptele murdare este salvarea vieţii”.
-“un om care se află mereu sub puterea banului nu poate fi drept niciodată”.
-“cuvântul este numai umbra faptei”.
Aşadar cel mai bun lucru pentru om ar fi, după Democrit, să se bucure cât mai mult şi să se tulbure cât mai puţin. Hedonismul său diferă de cel al lui Epicur, cât şi de cel egoist al filozofilor din secolul al XVIII-lea, deoarece acesta se bazează pe conştiinţa împăcată cu sine. Liniştea veselă a sufletului este cel mai înalt bun şi acest lucru se poate realiza numai printr-o gândire  şi prin faptă cinstită. Fericirea se află numai în suflet, care formează partea cea mai pură din om, calitatea lui divină. Pentru a ajunge la fericire este nevoie de înţelepciune, deoarece ea este singura prin care se poate realiza echilibrul sufletesc. Poftele şi tentaţiile strică echilibrul omenesc şi-l scot pe om din starea de „ataraxia”, care este condiţia fericirii adevărate.
În concluzie, filozofia atomistă caută realitatea ultimă în sfera noţiunii de atom, prin care justifică compoziţia materiei. Ei nu sunt de fapt nişte atei, cum s-a încercat să se spună, ci rămân în cadrul căutărilor arche-ului.
Cel mai profund filozof al acelor timpuri, care a creat o adevărată şcoală, este Socrate (471 – 360 îHr.). Născut în Atena frământărilor de atunci, care căutau să descopere ultima realitate a existenţei, principiul de la care s-ar fi pornit în crearea lumii. Copil al unui sculptor şi al unei moaşe[5] , Socrate ar fi introdus de la mama sa termenul de moşit, deoarece el considera că ideile trebuie moşite pentru a scoate la iveală prin ele adevărul filozofic. În conflictul lui cu sofiştii, el va ataca relativismul superficial al acestora care din păcate făceau un fel de artă pentru artă, un fel de filozofie de dragul filozofiei, fără a căuta excelsior-ul metafizic. „Relativismului ucigător de suflete al sofiştilor, Socrate le opune nestrămutata credinţă într-un Logos etern, ca singurul fundament al existenţei veritabile, pentru realizarea căreia el a jertfit totul şi sănătate şi putere, comoditate, liniştea vieţii şi, la sfârşit, chiar viaţa”[6].
Socrate atinge în sfera religiosului tema Demiourgului, prin care considera că lumea a fost creată de acest spirit, care în ultimă instanţă este Dumnezeu şi care îşi are glasul în conştiinţa omului. Permanenta sa afirmaţie „ştiu că nu ştiu nimic”[7] este un leit motiv al faptului că noetic omul nu este capabil să dezlege problema divinului, dacă acesta nu se descopere el însuşi în conştiinţa omului. De fapt, acesta este şi motivul pentru care atenienii l-au condamnat să bea paharul cu otravă, deoarece prin introducerea entităţii demiurgului şi al conşiinţei, concetăţenii credeau că introduce noi zei care nu vor mai accepta alt cult decât cel adus lor.

14. socrate (471-399 î. hr.):
- Lumea filozofică a lui SOCRATE este marcată de rodul unei copilării, pe care a transmis-o în viaţa lui filozofică. Născut dintr-un tată sculptor şi o moaşă, Socrate va fi la rândul lui un artist al cuvântului, care va tăia drept în piatra filozofală a timpului, pentru a moşii ideile novatoare, care să reformeze conştiinţa ateniană din acele timpuri. Un om robust, care rezistă se pare singur în urma unei molime apărută între soldaţii de la Potideea, el nu se va sinchisi să moară atunci când a considerat că filozofia sa nu este receptată, ba chiar considerată cu dispreţ a fi asebia, adică impietate faţă de lumea zeilor lui Hesiod, de care au râs antecesorii săi.
Teama socratică pe care maestrul vrea să o demonstreze este „ştiu că nu ştiu nimic”, cu alte cuvinte, infinitul divin şi cel gnoseologic este atât de vast, încât orice afirmaţie despre posesia unei cunoaşteri este în fond o necunoaştere. Pornind de la această frază, el a dezvoltat în lumea religioasă concepţia unui divin, care totuşi se pare că se poate apropia de om. Evident nu este acea lume de zei olimpieni, care se implicau în păcatele lumii, aducându-şi şi ei partea lor de desfrâu, ci este o căutare a unui divin care să rămână un reper al conştiinţei şi al sinelui uman.
Filozofia lui despre Daimonion (δαιμονιον), pe care nu l-au înţeles contemporanii săi atunci când l-au condamnat pe Socrate la moarte, era o descoperire a glasului divin din conştiinţa umană. De fapt, Socrate descoperise Logosul sau mai bine zis pregătea şi el în lumea păgână venirea Logosului biblic, chiar dacă nu era conştient de această menire a sa.
Accentuarea conştiinţei morale, de către maestrul moşitului filozofic, este o chemare la recuperarea unei stări de concupiscenţă, un fel de examinare a moralităţii din om. Socrate rămâne însă la latura gnoseologică, afirmând sus şi tare că lipsa cunoaşterii îi face pe oameni să greşească în viaţă, că o cunoaştere reală ar elimina această stare de păcătoşenie. Evident cunoaşterea este o etapă, însă impulsul spre viaţa autentică morală nu vine doar de la „a şti”, cât mai ales de la „a face”.
Importanţa lui Socrate este foarte mare, deoarece de la el, discipolii care au urmat, au creat o filozofie a căutării divinului, în variante mult mai pure decât descrierile mitologice ale lui Hesiod. Faptul că el afirmă existenţa unei Raţiuni în afara omului, este deci un pas spre căutarea Divinului, pe care Îl va afirma în Areopag peste câteva secole, Sfântul Apostol Pavel.

14. platon (427-348 î .hr.):
- PLATON, discipol al lui Socrate, preia de la maestrul său setea după căutarea metafizicului, care oricum nu era cel pe care mitologia vremii îl oferise maselor de naivi. Născut şi crescut în Atena, el va asista la căutările filosofilor din Areopag, care lăsaseră portiţa dumnezeului necunoscut. Pentru Platon acesta va fi abstractizat şi oferit ca Ιδέα, o realitate, care se află în spatele realităţii existente. Într-o gândire non-dualistă, Platon oferă ca singură realitate, doar existenţa ideilor, care sunt nişte fulguraţii ce vin de la Ideea de Bine.
Pentru a reliefa şi mai bine ideea de iluzie a existenţei actuale, el utilizează celebrul exemplu al peşterii[8], prin care el afirma că omul se află în viaţă ca un deţinut legat într-o peşteră şi pus cu spatele către intrare. El vede pe fundalul peşterii imaginile realităţii de afară, care se mişcă pe la gura peşterii. Acestea sunt de fapt false, deoarece nu imaginile de pe perete sunt cele reale, ci cele de afară. Aşa şi noi, vedem în viaţă doar imaginile proiectate pe peretele existenţial al iluziei noastre, dar realitatea este ascunsă privirilor carnalului. Singura realitate care trebuie deci căutată este cea noetică divină: Ideea Binelui suprem. Modalitatea de a ajunge la această entitate se realizează prin gândire  (διάνοια), pe care filozoful atenian o concepe ca pe un monolog în care omul întreabâ şi tot el îşi dă răspuns la întrebările existenţiale.
O altă idee tipic platonică este anamneza (ανάμνυσις), ca unii care provenim din altă existenţă, decât cea telurică. Anamneza este acea revenire mintală la lumea paradisiacă a ideilor, care în termeni creştini s-ar traduce prin expresia „nostalgia paradisului”. Anamneza este glasul unei conştiinţe divine, care recunoaşte prezenţa elementelor divine din viaţa omului.
Spre deosebire de platonism, care vorbeşte doar despre o ascensiunea (άναβςις) spre lumea divină a ideilor, creştinismul are în vedere şi  coborârea (κατάβασις) lui Dumnezeu în lume[9]. Sfera relaţională dintre Dumnezeu şi umanitate se realizează la Platon nu prin dialogul orant, ci prin amintirea acelei illo tempore.
Soteriologia, pe care el o oferă este una noetică. Dar frumosul căutării lui Platon constă în faptul că omul are la îndemână Erosul, conceput ca „năzuinţa şi nostalgia după Frumos şi Bine”[10].  Impulsul Erosului îl face pe om să fie un putător al binelui şi al frumosului, care se va descoperi la „plinirea vremii”.







[1] apud Hegel, Prelegeri de Istoria a filozofiei, vol. I, trad. D.D.Roşca, Bucureşti, 1963, p. 160.
[2] Hegel, op. cit, vol.1, trad. D.D. Roşca, Bucureşti, 1963, p.178.
[3] Ibidem, p. 185
[4] Teza este de influenţă heraclitiană, deoarece se vorbeşte despre luptă ca tatăl întregii devenirii.
[5] Pe tatăl său îl chema Sofroniscos iar pe mama lui, Fainarete, care era se pare moaşă, apud diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria Filozofiei antice, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 104.
[6] Ibidem, p. 106.
[7] Pentru aceasta oracolul de la Delfi îl numeşte « cel mai înţelept dintre muritori ». Însuşi Socrate recunoaşte acest lucru şi spune : « şţiţi pentru ce Apollon m-a proclamat cel mai înţelept dintre oameni ? Fiindcă ceilalţi cred că ştiu ceva, ceea ce de fapt ei nu ştiu; eu însă văd şi admit că tot ceea ce ştiu se reduce la ceea ce eu nu ştiu » apud ibidem, p. 108, n. 233.
[8] Platon, Republica, cap. V.
[9] „Dinspre idei nu pleacă nici o acţţiune salvatoare pentru om”, dic. Prof. dr. Nicolae Balca, Istoria Filozofiei Antice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 170.
[10] Ibidem, p. 171.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhiva